Calatorie la Ixtlan - Partea II de Carlos Castaneda publicat la 16.07.2009
"Oprirea lumii" - Pierderea importantei de sine
     Am avut ocazia sa discut despre primele doua vizite la don Juan cu prietenul meu care ne-a pus īn legatura. Era de parere ca īmi pierdeam timpul. I-am relatat, īn detaliu, fiecare subiect de conversatie. El s-a gāndit ca exageram si idealizam un batrān nebun si ridicol.
Nu aveam nici o intentie sa procedez asa cu un om atāt de uimitor. Eu credeam sincer ca ideile critice la adresa personalitatii mele subminasera serios apropierea de el. Trebuia totusi sa admit ca ele au fost īntotdeauna apropouri strict limitate si adevarate punct cu punct.
Esenta īndoielilor mele consta īn refuzul meu de a accepta ideea ca don Juan era īn stare sa-mi distruga toate prejudecatile despre lume, dar si īn faptul ca refuzam sa fiu de acord cu prietenul meu, care credea ca "batrānul indian era doar un nebun".
M-am simtit obligat sa-i fac o alta vizita īnainte de a-mi forma o idee clara.

     Imediat dupa sosirea mea, m-a luat la o plimbare prin tufisurile pustii. Nici macar nu s-a uitat la pachetul cu mezeluri pe care īl adusesem. Parea sa ma astepte.
Ne-am plimbat ore īntregi. Nu a cules si nu mi-a aratat nici o planta.
Totusi, m-a īnvatat un "mod specific de a merge". A spus ca trebuia sa-mi īndoi degetele usor īn timp ce mergeam, astfel īncāt sa-mi mentin atentia asupra cararii si a īmprejurimilor.
El a comentat ca modul meu normal de a merge era consumator de energie si, pe lānga asta, nu trebuia sa car niciodata ceva īn māna. Daca trebuie sa car lucruri, atunci trebuia sa folosesc orice fel de rucsac sau orice fel de sacosa ce se putea duce pe umar.
Ideea lui era ca prin fortarea māinilor īntr-o anumita pozitie, esti capabil sa obtii mai multa vigoare si constiinta.
N-am gasit nici un motiv de a-l contrazice asa ca mi-am īndoit degetele asa cum mi-a spus, continuānd sa merg. Constiinta mea nu era deloc diferita, nici vigoarea.
Am pornit de dimineata si ne-am oprit sa ne odihnim pe la prānz. Transpirasem si am īncercat sa beau din termos, dar el m-a oprit, spunānd ca este mai bine sa iau doar o gura de apa.
A taiat cāteva frunze dintr-un tufis mic si galbui si le-a mestecat. Mi-a dat si mie cāteva, īnsotindu-le cu mentiunea ca erau excelente si ca, daca le voi mesteca īncet, setea īmi va disparea.
Nu mi-a disparut, dar nici nu ma mai simteam incomod.
Parea ca mi-a citit gāndurile si mi-a explicat ca nu simteam beneficiile "adevaratului mod de a merge" sau ale mestecarii frunzelor, deoarece eram tānar si puternic si corpul meu nu simtea nimic, pentru ca era cam nestiutor.
A rās. Eu nu eram vesel deloc si asta parea sa-l amuze si mai tare. Si-a corectat afirmatia precedenta, spunānd ca totusi corpul meu nu era chiar insensibil, ci zacea doar īntr-un fel de amorteala.

     Exact īn acel moment pe deasupra noastra a trecut īn zbor o cioara enorma croncanind. Asta m-a surprins si am īnceput sa rād. Crezusem ca ocazia cerea sa rād, dar spre deplina mea uimire, el m-a apucat zdravan de brat si m-a linistit. Avea o expresie foarte serioasa.
- Asta nu era o gluma, a spus sever, ca si cum stiam despre ce vorbea.
I-am cerut o explicatie. I-am povestit ca era ciudat ca rāsul meu la trecerea ciorii l-a suparat, cānd am rās si la zgomotul cafetierei,nu.
- Ceea ce ai vazut nu era doar o cioara! a exclamat el.
- Dar am vazut-o si era o cioara, am insistat.
- N-ai vazut nimic, nebunule, a spus el cu o voce artagoasa.
     Grosolania lui nu era necesara. I-am spus ca nu-mi placea sa supar oamenii si ca ar fi fost mai bine sa plec, daca tot nu avea nevoie de prezenta mea.
A rās cu pofta, ca si cum as fi fost un clovn care īl distra special pe el. Enervarea si stinghereala mea au crescut direct proportional.
- Esti foarte violent, a comentat el sec. Te iei mult prea īn serios.
- Dar nu faceai oare acelasi lucru? - am replicat. Nu te luai īn serios cānd te-ai suparat pe mine?
Mi-a raspuns ca nici īn cel mai īndepartat gānd al lui nu s-ar fi suparat pe mine. Ma privea patrunzator.
- Ceea ce ai vazut nu era o confirmare din partea lumii. Ciorile care zboara sau croncanesc nu sunt niciodata confirmari. Asta era o prevestire.
- O prevestire īn legatura cu ce?
- O indicatie foarte importanta despre tine, a replicat el enigmatic.
     Exact īn acel moment, vāntul a aruncat o ramura uscata a unui tufis exact la picioarele noastre.
- Asta a fost o confirmare!
a exclamat el si m-a privit cu ochi stralucitori, dupa care a izbucnit īntr-un hohot de rās.
Pe masura ce mergeam, aveam sentimentul ca ma tachina īn timp ce-si expunea legile ciudatului sau joc, potrivit caruia era normal ca el sa rāda, dar nu si eu.
Enervarea mea a explodat din nou si i-am spus ceea ce gāndeam despre el.
Nu s-a aratat deloc suparat sau ofensat. A rās si rāsul lui mi-a sporit frustrarea si supararea. M-am gāndit ca ma umilea deliberat. Am decis chiar atunci ca ma saturasem de "munca de teren".
     M-am ridicat si i-am spus ca voiam sa pornesc īnapoi spre casa, pentru ca trebuia sa plec la Los Angeles.
- Stai jos! a spus el pe un ton imperativ. Te-ai suparat ca o domnisoara batrāna. Nu poti sa pleci acum, pentru ca n-ai terminat īnca.
Īl uram. Ma gāndeam ca e un om dispretuitor.
A īnceput sa cānte un cāntec mexican idiot. Era evident ca imita un cāntaret cunoscut. Lungea anumite silabe si le scurta pe altele si transforma cāntecul, dāndu-i o forma foarte caraghioasa. Era atāt de comic, īncāt am īnceput sa rād.
- Vezi, rāzi de cāntecul asta stupid, a spus el. Dar cel care cānta īn modul asta si cei ce-l asculta nu rād deloc; ei cred ca este ceva serios.
- Ce vrei sa spui?
Credeam ca a nascocit deliberat exemplul, ca sa-mi spuna ca am rās de cioara, pentru ca nu o luasem īn serios, īn acelasi mod īn care nu luam īn serios nici cāntecul. Dar m-a surprins iar. A spus ca eram, ca si cāntaretul si oamenii carora le placeau cāntecele lui, īncrezut si extrem de serios cānd era vorba de o prostie pe care un om īn toate mintile nu ar da nici doi bani.
Apoi a recapitulat, ca sa-mi reīmprospateze memoria, tot ce spusese īnainte īn legatura cu subiectul "īnvatatura despre plante". A accentuat emfatic faptul ca, daca voiam sa īnvat, trebuia sa-mi remodelez o mare parte din comportament.
Iritarea mi-a crescut atāt de tare, īncāt trebuia sa fac un efort deosebit ca sa pot lua notite.
- Te iei prea mult īn serios, a spus el īncet. Te crezi mult prea important īn mintea ta. Asta trebuie s-o schimbi. Te consideri atāt de important, īncāt te crezi īndreptatit sa te deranjeze orice lucru. Te simti atāt de important, īncāt esti gata sa dai bir cu fugitii de īndata ce lucrurile nu merg cum vrei tu.
Probabil ai impresia ca asta demonstreaza ca ai caracter. E un nonsens! Esti slab si īngāmfat!
Am īncercat sa protestez, dar el nu s-a lasat clintit. Mi-a aratat ca īn cursul vietii mele nu am terminat nimic, datorita acestui simt al importantei disproportionate pe care mi-o atribuiam.
     Eram naucit de certitudinea cu care facea afirmatiile. Erau adevarate, bineīnteles, dar asta ma facea sa ma simt nu numai suparat, ci si amenintat.
- Importanta de sine e un alt lucru care trebuie lasat de-o parte, exact ca istoria personala, a spus el pe un ton teatral.
Nu voiam sa-l contrazic. Era evident ca eram total dezavantajat; el nu avea de gānd sa se īntoarca acasa pāna nu era gata, iar eu singur nu cunosteam drumul. Trebuia sa stau cu el.
     A facut o miscare brusca si ciudata, parea ca miroase aerul īn jurul sau, capul i se misca īncet si ritmic. Parea sa se afle īntr-o stare de alerta neobisnuita. S-a īntors si m-a tintuit cu o privire plina de curiozitate si de uimire. Ochii sai se plimbau īn sus si īn jos pe corpul meu, ca si cum ar fi cautat ceva anume; apoi s-a ridicat dintr-o data si a īnceput sa mearga foarte repede. Aproape ca fugea. L-am urmat. A mentinut acelasi ritm timp de aproape o ora.
In final, s-a oprit lānga un deal pietros si ne-am asezat la umbra unui tufis. Alergarea īmi provocase o oboseala generala, desi starea mea era buna. Era ciudat modul īn care ma schimbasem. Ma simteam aproape entuziasmat, dar cānd īncepuse sa iuteasca pasul, dupa controversa noastra, fusesem furios pe el.
- E foarte ciudat, am spus, dar ma simt foarte bine.
Am auzit croncanitul unei ciori la distanta. El si-a pus degetul la urechea dreapta si a zāmbit.
- Asta era o prevestire.
O piatra mica s-a rostogolit pe deal si a cazut cu zgomot īn tufisuri.
El a rās tare si a indicat cu degetul īn directia sunetului
- Iar asta a fost o confirmare.
Apoi m-a īntrebat daca eram pregatit sa discut despre importanta de sine. Am rās; sentimentul de suparare era atāt de departe, īncāt nici nu puteam sa-mi dau seama cum de reusisem sa ma supar asa pe el.
- Nu pot īntelege ce se petrece cu mine. Ma suparasem, dar acum nici nu mai stiu de ce nu mai sunt suparat.
- Lumea din jurul nostru este foarte misterioasa. Nu-si dezvaluie usor secretele.
     Īmi placeau afirmatiile sale enigmatice. Erau provocatoare si pline de mister. Nu puteam determina daca aveau īntelesuri ascunse sau daca erau doar un nonsens.
- Daca te īntorci vreodata aici īn desert, evita dealul acela pietros unde ne-am oprit astazi. Evita-l ca pe o plaga.
- De ce? Care este problema?
- Īnca nu e timpul sa-ti explic asta. Acum discutam despre pierderea importantei de sine. Atāt timp cāt te simti cel mai important lucru din lume, nu poti aprecia cu adevarat lumea din jurul tau. Esti ca un cal cu ochelari, tot ceea ce vezi esti tu īnsuti, rupt de orice altceva.
M-a examinat pentru o clipa.
- O sa discut cu micutul meu prieten de aici, a aratat el cu degetul spre o planta.

     S-a lasat īn genunchi īn fata ei si a īnceput s-o māngāie si sa discute cu ea. La īnceput nu īntelegeam ce spunea, dar apoi a schimbat limba si vorbea īn spaniola. O vreme, a murmurat fel de fel de prostii. Apoi s-a ridicat.
- Nu conteaza ce-i spui plantei. Poti foarte bine sa compui cuvinte, ceea ce conteaza este sa-i dai sentimentul ca o placi si ca o tratezi ca pe un egal.
El a explicat ca un om care raneste plantele trebuie īntotdeauna sa le ceara scuze pentru asta si sa le asigure ca īntr-o zi le va servi de māncare chiar corpul sau.
- Deci, pāna la urma, plantele si noi suntem egali. Nici noi, nici ele nu suntem mai mult sau mai putin importanti. Haide, vorbeste cu micuta planta, m-a īndemnat el. Spune-i ca nu te mai simti important.
M-am apropiat si am īngenuncheat īn fata plantei, dar nu am reusit sa-i vorbesc. Ma simteam ridicol si am rās. Totusi, nu eram suparat.
Don Juan m-a batut pe spate si mi-a spus ca e foarte bine, cel putin mi-am cāstigat stapānirea de sine.
- De acum īncolo, vorbeste cu plantele mici. Vorbeste-le pāna īti pierzi sentimentul de importanta. Vorbeste cu ele, pāna poti s-o faci, īn fata celorlalti. Du-te la dealurile acelea si exerseaza singur.
     L-am īntrebat daca era de ajuns sa vorbesc cu plantele īn tacere, doar īn mintea mea.
El a rās si m-a māngāiat pe cap:
- Nu! Trebuie sa le vorbesti clar si tare, daca vrei ca ele sa-ti raspunda.
M-am dus īn zona indicata, rāzānd singur de excentricitatile lui. Am īncercat chiar sa vorbesc cu plantele, dar sentimentul ca eram caraghios era coplesitor.
Dupa ce am socotit ca am asteptat destul, m-am īntors la don Juan. Aveam certitudinea ca el stia ca nu am vorbit cu plantele.
Nu m-a privit. Mi-a facut semn sa ma asez lānga el.
- Urmareste-ma atent, a spus. Voi avea o convorbire cu micul meu prieten.
     A īngenuncheat īn fata unei plante micute si s-a miscat si si-a contorsionat corpul cāteva minute īn sir, vorbind si rāzānd. Credeam ca a īnnebunit.
- Aceasta mica planta mi-a spus ca e buna de māncat, a spus el īn timp ce se ridica, si ca o māna de astfel de plante ar putea mentine sanatos un om. Ea mi-a mai spus ca exista o gramada de astfel de plante care cresc pe aici.
Don Juan a aratat spre versantul unui deal aflat la vreo suta optzeci de metri.
- Hai sa le gasim, a spus.
Am rās de ciudateniile lui. Eram sigur ca vom gasi plantele, pentru ca el era un expert īn teren si stia unde erau plantele medicinale si comestibile.
     Īn timp ce mergeam spre zona respectiva, el mi-a spus ca trebuia sa remarc planta, pentru ca era buna si de māncare, si ca medicament.
L-am īntrebat, jumatate īn gluma jumatate īn serios, daca asta i-a spus planta. El s-a oprit si m-a examinat cu un aer neīncrezator. A clatinat din cap dintr-o parte īn alta.
- Ah! a exclamat el rāzānd. Desteptaciunea te face mai prost decāt credeam. Cum putea sa-mi spuna mica planta ceea ce stiu de o viata?
A continuat apoi sa-mi explice ca el cunostea totul īn legatura cu proprietatile acelei plante si ca ea i-a spus doar ca exista un manunchi similar īn zona aratata, iar pe ea nu o deranja sa spuna asta.
     Dupa ce am sosit pe versantul dealului, am gasit o zona cu asemenea plante. Mi-a venit sa rād, dar nu mi-a dat timp. Voia sa-i multumesc manunchiului de plante.
Ma simteam teribil de complexat si nu ma puteam decide s-o fac.
A zāmbit binevoitor si a facut o alta afirmatie enigmatica. A repetat-o de trei, patru ori, ca sa-mi dea timp s-o īnteleg.
- Lumea din jurul nostru este un mister, iar oamenii nu sunt mai buni decāt celelalte lucruri. Daca o mica planta este generoasa cu noi, trebuie sa-i multumim, altfel s-ar putea sa nu ne dea drumul.
     Modul īn care m-a privit cānd a spus-o mi-a dat un fior. M-am aplecat grabit asupra plantei si i-am spus: "Multumesc", cu voce tare.
El a īnceput sa rāda linistit si controlat.
Ne-am mai plimbat o ora si apoi am pornit spre casa. La un moment dat, am ramas īn urma si a trebuit sa ma astepte. A verificat daca aveam degetele īndoite. Nu le aveam. Mi-a spus poruncitor ca, de cāte ori ma voi plimba cu el, trebuie sa observ si sa copiez manierele sale sau sa nu mai revin.
- Nu pot sa te astept ca pe un copil, mi-a spus el pe un ton de dojana.
Afirmatia asta m-a aruncat īn bratele stingherelii si ale uimirii. Cum era posibil ca un om batrān sa mearga mai bine ca mine? Credeam ca sunt atletic si puternic, dar totusi el a trebuit sa se opreasca efectiv si sa ma astepte.
Mi-am īndoit degetele si am fost īn stare sa mentin pasul sau rapid, fara efort, desi totul era destul de ciudat. De fapt, simteam ca uneori māinile ma trageau īn fata.
Ma simteam voios. Eram aproape fericit ca ma plimbam aiurea cu batrānul indian ciudat. Am īnceput sa-l īntreb daca o sa-mi arate vreo data vreo peiota. El m-a privit, dar n-a spus nici un cuvānt.
- O sa ma īnveti vreodata despre peiota? - am īntrebat.
El nu a raspuns si, asa cum o mai facuse, m-a privit ca si cum as fi fost nebun.
Īi mentionasem deja de nenumarate ori subiectul īn conversatii obisnuite, dar de fiecare data el se īncrunta si dadea din cap. Nu era un gest afirmativ sau negativ; era mai degraba un semn de disperare si de neīncredere.
     S-a ridicat brusc. Stateam pe terenul din fata casei lui. Invitatia de a-l urmari era un semn aproape imperceptibil din cap.
Am intrat īn tufisul pustiu, īn directie sudica. El repeta īn timp ce mergeam ca trebuia sa fiu constient de inutilitatea importantei de sine si a istoriei mele personale.
- Prietenii tai, a spus el īntorcāndu-se spre mine. Pe cei care te cunosc de mult timp trebuie sa-i parasesti.
Am crezut ca e nebun si insistenta lui era idioata, dar nu am spus nimic. El m-a privit si a īnceput sa rāda.
Dupa o plimbare lunga, ne-am oprit. Eram gata sa ma asez sa ma odihnesc, dar el mi-a spus sa ma duc la vreo douazeci de metri si sa vorbesc, cu voce clara si tare, cu manunchiurile de plante.
M-am simtit stingherit si abatut. Cererile lui ciudate erau mai mult decāt puteam suporta si i-am repetat ca nu puteam discuta cu plantele, pentru ca ma simteam ridicol.
El parea ca a luat o decizie brusca si mi-a spus ca nu mai trebuia sa vorbesc plantelor, pāna cānd nu ma simteam natural si īn largul meu cu ele.
- Vrei sa īnveti despre ele, dar nu vrei sa faci nimic, a spus el acuzator. Ce vrei sa faci?
Explicatia mea a fost ca doream sa am o informatie completa despre folosirea plantelor, de aceea l-am rugat sa-mi furnizeze informatii. I-am oferit chiar si bani pentru timpul pierdut.
- Ar trebui sa iei banii. Asa ne vom simti amāndoi mai bine. Atunci as putea sa te īntreb orice, pentru ca ai lucra pentru mine si te-as plati pentru asta. Ce zici de asta?
El m-a privit īngāndurat si a facut un gest obscen din gura, miscāndu-si buza de jos si limba, expirānd cu mare forta.
- Uite ce cred despre asta, a spus el si a rās nestapānit, la imaginea uimirii care mi se putea citi pe fata.
     Pentru mine era evident ca nu era el omul cu care sa fi putut discuta usor īn contradictoriu. Īn pofida vārstei sale, era exuberant si incredibil de puternic. Avusesem ideea ca, fiind atāt de batrān, el putea fi pentru mine "furnizorul de informatii" perfect. Am fost obisnuit sa cred ca oamenii batrāni erau cei mai buni "informatori", pentru ca erau prea slabi ca sa faca altceva īn afara de a purta discutii.
Pe de alta parte, don Juan era un subiect sarac. Simteam ca era periculos si greu de manevrat. Prietenul care ne facuse cunostinta avea dreptate. Don Juan era un indian batrān si excentric; si desi nu era tot timpul īn afara realitatii, asa cum īmi spusese prietenul meu, era si mai rau, era nebun.
M-am simtit din nou cuprins de amaraciune si de īndoiala, asa cum mai simtisem si īnainte. Credeam ca depasisem toate acestea. De fapt, nu mai avusesem vreo problema īn a ma convinge ca doream sa-l vizitez iar. Totusi, īn capul meu aparuse ideea ca probabil eram si eu putin nebun, cānd mi-am dat seama ca īmi placea sa fiu īn preajma lui.
     Ideea ca sentimentul importantei de sine era un obstacol avusese un adevarat impact asupra mea. Dar totul era, aparent, doar un exercitiu intelectual din partea mea; īn momentul īn care am fost confruntat cu purtarea lui stranie, am īnceput sa simt o teama ciudata si am vrut sa plec.
Am spus ca eu credeam ca suntem atāt de diferiti, īncāt nu exista nici o posibilitate de a ramāne īmpreuna.
- Unul din noi trebuie sa se schimbe, a spus el, privind īn pamānt. Si stii cine.
A īnceput sa murmure un cāntec popular mexican si apoi si-a ridicat brusc capul si m-a privit. Ochii lui erau fiorosi si ardeau. Am vrut sa-mi mut privirea sau sa īnchid ochii, dar, spre uimirea mea, nu puteam sa ma desprind de privirea lui fixa.
M-a īntrebat ce am vazut īn ochii lui. Am raspuns ca nu am vazut nimic, dar el a insistat sa-i spun ce am simtit datorita privirii sale. M-am luptat sa-l fac sa īnteleaga ca singurul lucru de care m-au facut constient ochii lui era stinghereala mea si ca modul īn care m-a privit era foarte stānjenitor.
Nu a cedat. A continuat sa ma priveasca. Nu era o privire amenintatoare sau rea; era mai degraba o privire fixa, misterioasa si neplacuta.
M-a īntrebat daca īmi aminteam de o pasare.
- O pasare? am exclamat.
El a rās ca un copil si si-a mutat privirea.
- Da, a spus usor. O pasare, o pasare foarte simpatica.
Si-a fixat iar privirea asupra mea si mi-a comandat sa-mi amintesc. A spus cu o convingere extraordinara ca mai vazusem acea privire.

     Īn acel moment, aveam impresia ca batrānul īncerca sa ma provoace, īmpotriva dorintei mele, ori de cāte ori deschidea gura. I-am īntors privirea, cu un dispret evident. Īn loc sa se supere, el a īnceput sa rāda.
Si-a lovit coapsa cu māna si a strigat, ca si cum ar fi calarit un cal salbatic. Apoi a devenit serios si mi-a spus ca avea o mare importanta sa nu ma mai lupt cu el si sa-mi amintesc de acea pasare hazlie despre care vorbea el.
- Priveste-ma īn ochi.
Ochii lui erau extraordinar de arzatori. Era īn ei un sentiment care īmi amintea efectiv de ceva, dar nu eram sigur despre ce era vorba. Am reflectat o clipa si apoi am avut o revelatie brusca; nu era forma ochilor sau a capului, ci o anumita īndārjire rece īn privirea lui, care īmi amintea de privirea din ochii unui soim.
Exact īn momentul acestei amintiri, el ma privea piezis si, pentru o clipa, am simtit īn minte un haos. Am avut impresia ca vad trasaturile unui soim, īn loc de ale lui don Juan. Imaginea era prea efemera, iar eu eram prea suparat ca sa-i dau atentie.
I-am spus foarte emotionat ca puteam jura ca am vazut pe fata lui trasaturile unui soim. El a avut un alt atac de rās.
Vazusem privirea īn ochii unui soim. Cānd eram copil īi vānam, iar dupa bunicul meu, eram vānator bun. El avea o ferma de pui Leghorn si acolo soimii reprezentau o amenintare permanenta pentru īntreaga afacere. Vānatul lor era ceva folositor si, de asemenea, "drept".
Pāna atunci uitasem ca ma urmarise ani de zile īndārjirea acelor ochi, dar totul era atāt de departe īn trecut, īncāt credeam ca uitasem de ea.
- Obisnuiam sa vānez soimi.
- Stiu, a replicat firesc don Juan.
Tonul lui avea o asemenea certitudine, īncāt am īnceput sa rād. M-am gāndit ca era un individ uimitor. Totul suna ca si cum el ar fi stiut ca eu vānasem soimi. Simteam un dispret extrem pentru el.
- De ce te superi? a īntrebat el pe un ton sincer interesat.
Nu stiam nici eu de ce. A īnceput sa ma examineze īntr-un mod foarte neobisnuit. M-a rugat sa ma uit la el si sa-i povestesc despre acea pasare foarte hazlie despre care īmi amintea.
M-am luptat cu el si i-am replicat nemultumit ca nu era nimic de discutat.
Apoi m-am simtit īmpins sa-l īntreb de ce a spus ca stia ca eu am vānat soimi.
Īn loc sa-mi raspunda, el a comentat iar purtarea mea. Mi-a spus ca eram un tip violent, capabil "sa fac spume la gura", pāna si la caderea unei pasari.
Am protestat ca nu era adevarat; īntotdeauna am crezut ca sunt mai degraba comod si un om de treaba. I-am spus ca era vina lui ca īmi pierdeam controlul sub impactul actiunilor si cuvintelor lui neasteptate.
- Dar de ce te superi?
Am trecut īn revista sentimentele si reactiile mele. Nu aveam nici un motiv sa fiu suparat pe el.
El a insistat iar sa privesc īn ochii lui si sa-i vorbesc despre "ciudatul soim". Īsi schimbase cuvintele; īnainte īi spusese o "pasare foarte hazlie", apoi a substituit exprimarea cu termenul "soim ciudat". Schimbarea formularii a avut ca rezultat o modificare a starii mele. Am devenit brusc trist.
Si-a īnchis ochii pāna cānd au devenit doua fante si a spus pe un ton foarte teatral ca "vedea" un soim foarte ciudat. A repetat de trei ori afirmatia, ca si cum acesta s-ar fi aflat chiar īn fata lui.
- Nu-ti aduci aminte?
Nu-mi aminteam nimic de genul asta:
- Ce este ciudat la acest soim?
- Tu trebuie sa-mi spui asta, a replicat el.
Am insistat repetāndu-i ca nu aveam nici o posibilitate sa stiu la ce se referea, de aceea nu puteam sa-i spun nimic.
- Nu te lupta cu mine! a spus el. Lupta-te cu indiferenta ta si aminteste-ti.
     O clipa, m-am chinuit la modul foarte serios sa īnteleg ce vrea sa spuna, fara sa ma gāndesc la faptul ca puteam la fel de bine sa īncerc sa-mi amintesc.
- A existat o vreme cānd ai vazut o multime de pasari, a spus el ca si cānd ar fi īncercat sa-mi ofere un reper.
I-am povestit ca, īn copilarie, am locuit la o ferma, unde am vānat sute de pasari.
El a raspuns ca, daca e asa, nu voi avea nici o dificultate īn a-mi reaminti toate pasarile hazlii pe care le-am vānat.
M-a privit īntrebator, ca si cum mi-ar fi dat o ultima indicatie.
- Am vānat atātea pasari, īncāt nu-mi pot aminti totul despre asta
- Pasarea asta este speciala, a replicat el aproape īn soapta. Pasarea asta este un soim.
     Am īnceput iar sa ma īntreb ce dorea de la mine. Ma tachina? Era nervos?
Dupa un interval lung, m-a īndemnat sa-mi amintesc. Am simtit ca pentru mine nu avea nici un sens sa īncerc sa-i opresc jocul; singurul lucru pe care-l puteam face era sa-i tin companie.
- Vorbesti despre un soim pe care l-am vānat? am īntrebat.
- Da, a soptit el cu ochii īnchisi.
- Deci, s-a īntāmplat īn copilaria mea?
- Da.
- Dar ai spus ca vezi un soim īn fata ta, acum.
- Vad.
- Ce īncerci sa-mi faci?
- Īncerc sa te fac sa-ti amintesti.
- Ce anume, pentru Dumnezeu!
- Un soim rapid ca lumina, a spus el, privindu-ma īn ochi.
Am simtit ca mi s-a oprit inima.
- Acum, priveste-ma.
Dar nu puteam. I-am auzit vocea ca un sunet slab. O amintire surprinzatoare ma absorbise pe de-a īntregul. Soimul alb!

     Totul a īnceput cu explozia de suparare a bunicului, cānd a numarat puii de gaina Leghorn. Dispareau īn mod constant si de neīnteles. El personal a organizat o paza meticuloasa, iar dupa zile īntregi de urmarire permanenta, am observat o pasare mare si alba, zburānd cu un pui īn gheare.
Pasarea era rapida si, dupa cāte se pare, cunostea drumul. Ea s-a repezit din spatele unor copaci, a prins puiul si a zburat cu el printr-o deschidere dintre ramuri.
Totul a fost atāt de rapid, īncāt bunicul meu ar fi observat cu greu, dar eu am observat si am stiut ca era un soim.
Bunicul a spus ca daca era asa, atunci trebuie sa fie un albinos.
     Am īnceput o campanie īmpotriva soimului alb si de doua ori am crezut ca l-am atins. El si-a aruncat si prada, dar a scapat. Era prea rapid pentru mine. Era, de asemenea, si foarte inteligent; nu s-a mai īntors niciodata sa vāneze la ferma bunicului.
L-as fi uitat, daca bunicul nu m-ar fi pus sa-l vānez. Am urmarit soimul alb doua luni prin toata valea īn care locuiam. I-am īnvatat obiceiurile si puteam sa-i intuiesc aproape ruta de zbor, desi viteza si rapiditatea aparitiei lui ma surprindeau īntotdeauna.
Puteam sa ma laud ca īl īmpiedicam sa prinda prada, probabil de cāte ori ne īntālneam, dar nu l-am putut prinde niciodata.
     Īn cele doua luni īn care am purtat razboi cu soimul alb, m-am apropiat doar o data de el. Īl urmarisem toata ziua si eram obosit. Ma asezasem sa ma odihnesc sub un eucalipt si am adormit.
Tipatul brusc al unui soim m-a trezit. Am deschis ochii, fara sa fac vreo miscare si am vazut o pasare alba pe ramurile cele mai īnalte ale eucaliptului. Era soimul albinos. Urmarirea era terminata. Era o lovitura foarte dificila; eram īntins pe spate, iar pasarea se afla cu spatele spre mine.
O pala brusca de vānt mi-a permis sa acopar zgomotul ridicarii pustii de calibru douazeci si doi pentru a putea ochi. Voiam sa astept pāna cānd pasarea se va īntoarce sau pāna cānd īsi lua zborul, astfel īncāt sa nu ratez. Dar soimul alb a ramas nemiscat. Pentru a putea trage mai bine, trebuia sa ma misc, iar soimul alb era prea rapid ca sa-mi permita acest lucru.
M-am gāndit ca cea mai buna alternativa era sa astept. Si am asteptat mult, un timp interminabil. Probabil ca m-a afectat asteptarea sau probabil ca singuratatea locului unde eram eu si pasarea si-a spus cuvāntul; am simtit brusc un fior pe spate si m-am ridicat pe neasteptate si am plecat. Nici nu m-am uitat īnapoi sa vad daca pasarea zburase.
Nu am dat niciodata o semnificatie prea mare īntālnirii mele finale cu soimul alb. Totusi, era teribil de ciudat ca nu am tras īn el. Pāna atunci īmpuscasem o multime de soimi. La ferma unde crescusem, īmpuscarea pasarilor sau vānarea vreunui animal era o chestiune banala.
     Don Juan a ascultat atent īn timp ce-i povesteam despre soimul alb.
- Dar de unde ai aflat despre soimul alb? - am īntrebat cānd am terminat.
- L-am vazut, a replicat el.
- Unde?
- Chiar aici, īn fata ta.
Nu mai aveam chef sa-l contrazic.
- Ce īnseamna toate astea?
El a spus ca o pasare mica si alba, ca aceea, era o prevestire, iar faptul ca nu am īmpuscat-o a fost singurul lucru bun pe care l-as fi putut face.
- Moartea ta te-a prevenit, a spus el pe un ton misterios. Īntotdeauna apare ca un fior pe sira spinarii.
- Despre ce vorbesti?
Ma speria efectiv, cu vorbele lui misterioase.
- Stii multe despre pasari, a spus. Ai omorāt prea multe. Stii sa astepti. Ai asteptat linistit ore īntregi. Stiu asta. Am vazut-o.
Cuvintele lui īmi produceau o mare framāntare. M-am gāndit ca ceea ce ma supara cel mai mult la el era siguranta lui. Nu suportam siguranta lui dogmatica īn legatura cu niste evenimente din viata mea, de care nu eram nici eu sigur.
Am fost cuprins de sentimentele mele de deprimare si nu l-am vazut īntinzāndu-se spre mine, pāna cānd nu mi-a soptit ceva la ureche. La īnceput nu am īnteles si el a repetat. Ma īndemna sa ma īntorc normal si sa privesc la bolovanul din stānga mea. Mi-a spus ca moartea mea statea acolo si ca ma privea, iar daca ma īntorceam cānd īmi va face el semn, voi fi capabil s-o vad.
     Mi-a facut un semn din ochi. M-am īntors si mi s-a parut ca observ o sclipire pe bolovan. Am simtit un fior īn corp, muschii abdomenului mi s-au contractat involuntar si am simtit un spasm. Dupa o clipa, mi-am recāstigat calmul si mi-am explicat senzatia de a fi vazut sclipirea umbrei ca fiind o iluzie optica provocata de īntoarcerea brusca a capului.
- Moartea e īnsotitorul nostru etern, a spus don Juan cu un aer foarte serios. Se afla īntotdeauna la stānga noastra, la o lungime de brat. Ea te privea cānd urmareai soimul alb; ti-a soptit la ureche si i-ai simtit fiorul, asa cum l-ai simtit si astazi. Ea te-a urmarit īntotdeauna. O va face pāna īn ziua īn care te va atinge.
Si-a īntins bratul si m-a atins usor pe umar, īn acelasi timp pocnind din limba. Efectul a fost devastator: aproape ca mi s-a facut rau de la stomac.
- Tu esti baiatul care a practicat urmarirea si a asteptat atent, asa cum asteapta moartea; stii foarte bine ca moartea e īn stānga ta, la fel cum erai si tu īn stānga soimului alb.
     Cuvintele lui aveau puterea ciudata de a-mi provoca o spaima nedorita; singura mea aparare era constrāngerea de a scrie tot ce spunea.
- Cum te poti simti atāt de important, cānd stii ca moartea īti da tārcoale?
Aveam sentimentul ca raspunsul meu nu era necesar. Nu puteam spune nimic. Ma cuprindea o noua stare.
- Ceea ce trebuie sa faci, cānd esti nerabdator, e sa te īntorci spre stānga si sa ceri un sfat de la moartea ta. Daca moartea face un semn spre tine sau daca prinzi o licarire a ei, sau daca ai doar sentimentul ca īnsotitorul tau te priveste, scapi de o mare cantitate de meschinarii.
S-a aplecat iar spre mine si mi-a soptit ca, daca ma īntorceam brusc spre stānga, la semnul lui, puteam sa vad iar moartea pe bolovan.
Ochii lui mi-au dat un semnal aproape imperceptibil, dar nu am īndraznit sa ma uit. I-am spus ca īl cred si ca nu trebuie sa mai insiste cu problema asta, pentru ca eram speriat.
     El a izbucnit īntr-unul din hohotele lui de rās. Mi-a replicat ca problema mortii noastre nu era niciodata īntinsa destul de departe. Iar eu am argumentat ca n-ar avea nici un sens pentru mine sa insist asupra mortii, pentru ca gāndul asta mi-ar aduce doar stinghereala si frica.
- Esti plin de prostii! Moartea este singurul sfetnic inteligent pe care-l avem. De cāte ori simti, asa cum faci mereu, ca totul merge prost si ca esti pe cale sa fii anihilat, īntoarce-ti capul spre moartea ta si īntreab-o daca este asa. Moartea īti va spune ca te īnseli; ca nu conteaza nimic īn afara de atingerea ei. Moartea ta o sa-ti spuna: "Īnca nu te-am atins!"
A dat din cap si parea ca asteapta raspunsul. Nu aveam nici unul. Gāndurile mele erau coplesitoare. Daduse o lovitura zdrobitoare egoismului meu. Meschinaria de a fi suparat pe el era monstruoasa īn lumina mortii mele.
     Aveam sentimentul ca el era perfect constient de schimbarea mea. Īntorsese cursul discutiei īn favoarea sa. Zāmbea si a īnceput sa mormaie o melodie mexicana.
- Da, a spus īncetisor dupa o pauza lunga. Unul din noi trebuie sa se schimbe repede. Unul din noi trebuie sa īnvete camoartea e un vānator si ca īntotdeauna se afla īn stānga oricui. Unul din noi doi trebuie sa ceara sfatul mortii si sa se debaraseze de acea meschinarie afurisita ce le apartine acelor oameni care īsi traiesc vietile, ca si cum moartea nu i-ar atinge niciodata.
     Am ramas tacuti mai mult de o ora, apoi am pornit īnapoi. Ne-am vānturat prin desertul pustiu ore īntregi. Nu l-am īntrebat daca īn asta exista vreun scop anume; nu conta. El reusise cumva sa-mi reactualizeze un sentiment vechi, ceva de care aproape ca uitasem, bucuria nebuna de a ma plimba fara sa urmaresc nici un scop intelectual.
L-am rugat sa ma lase sa mai vad o data lucrul acela de pe bolovan.
- Lasa-ma sa mai vad o data umbra aceea.
- Vrei sa spui moartea ta, nu-i asa? - a replicat el cu o unda de ironie īn glas.
O clipa m-am simtit jenat.
- Da, am spus īn final. Lasa-ma sa-mi mai vad o data moartea.
- Nu acum. Esti prea solid.
- Poftim?
A īnceput sa rāda, iar dintr-un motiv oarecare, rāsul lui nu mai era stānjenitor si insidios, asa cum fusese īnainte. Nu ma gāndeam ca era diferit, din punctul de vedere al intensitatii sau al tariei, sau al spiritului lui; elementul nou aparut era starea mea.
Īn viziunea mortii mele iminente, frica si supararea nu aveau nici un sens.
- Atunci lasa-ma sa vorbesc cu plantele.
- Acum esti prea bun. Treci dintr-o extrema īn cealalta. Linisteste-te! Nu este nevoie sa vorbesti plantelor, daca nu vrei sa le cunosti secretele, iar pentru asta trebuie sa ai cea mai ferma intentie. Asa ca pastreaza-ti bunele intentii. Nu e nevoie nici sa-ti vezi moartea. Este suficient sa-i simti prezenta īn jurul tau.
     Am ajuns la casa lui don Juan duminica dimineata.
- Buna dimineata, don Juan. Sunt bucuros sa te vad!
M-a privit si a īnceput sa rāda usor. Venise la masina cānd tocmai o parcam si mi-a tinut usa deschisa, cāt timp luam niste pachete cu māncare pe care i le adusesem.
Ne-am dus spre casa si m-am asezat lānga usa.
Asta era prima data cānd eram cu adevarat constient de ceea ce faceam aici. De trei luni asteptam efectiv sa ma īntorc pe "teren". Era ca si cum ar fi explodat īn mine o bomba cu efect īntārziat si mi-am amintit brusc de ceva transcendental pentru mine.
Mi-am reamintit ca o data īn viata am fost foarte rabdator si foarte eficient.
     Īnainte ca don Juan sa spuna ceva, i-am pus īntrebarea care ma apasa cel mai tare. De trei luni, eram obsedat de amintirea soimului alb. Cum stiuse el, cānd eu īnsumi uitasem de ea?
El a rās, dar nu a raspuns. L-am rugat sa-mi spuna.
- Nu a fost nimic, a raspuns el cu convingerea lui caracteristica. Oricine poate spune ca esti ciudat. Esti doar amortit, asta-i tot.
Am simtit ca iar ma scotea din sarite si ma īmpingea īntr-un colt īn care nu-mi placea sa fiu.
- E posibil sa-ti vezi moartea? - am īntrebat, īncercānd sa ramān la subiect.
- Bineīnteles, a rās el. E aici, cu noi.
- De unde stii asta?
- Sunt un om batrān; cu vārsta, īnveti tot felul de lucruri.
- Eu cunosc o multime de oameni, dar ei nu au īnvatat asta niciodata. Tu cum ai reusit?
- Ei bine, sa spunem ca eu cunosc o multime de lucruri, pentru ca nu am o istorie personala si pentru ca nu ma mai simt mai important decāt alte lucruri, si pentru ca moartea sta aici, cu mine.
Si-a īntins bratul stāng si si-a miscat degetele de parca ar fi atins efectiv ceva.
Am rās. Stiam ca el ma sugestiona. Batrānul diavol iar avea de gānd sa ma bata la cap, probabil cu importanta de sine, dar de data asta nu conta. Ideea ca am avut odata o rabdare superba ma umplea de o euforie ciudata si linistita, care diminua toate sentimentele de intoleranta si de nervozitate fata de don Juan; īn loc de asta, simteam o senzatie de minunare fata de actiunile sale.
- Cine esti tu, de fapt? l-am īntrebat.

     El a parut surprins. Si-a deschis ochii pāna au ajuns la o marime enorma si a clipit ca o pasare, īnchizāndu-si pleoapele ca pe niste obturatoare. Ele s-au lasat si s-au ridicat iar, īn timp ce privirea i-a ramas fixa.
Manevra lui m-a surprins si m-a īnviorat, iar el a rās cu deliciul unui copil.
- Pentru tine sunt Juan Matus si ma aflu la dispozitia ta, a spus el cu o politete exagerata.
Apoi i-am pus īntrebarea care ma framānta de multa vreme:
- Ce mi-ai facut īn prima zi, cānd ne-am īntālnit? Ma refeream la privirea cu care ma fixase cu acea ocazie.
- Eu? Nimic, a replicat el, cu un ton de inocenta perfecta.
     I-am descris cum m-am simtit cānd m-a privit si cāt de neobisnuit a fost pentru mine sa ramān cu gura cascata.
A rās pāna i-au curs lacrimile pe obraji. Am simtit iar o animozitate fata de el. Ma gāndeam ca eu eram atāt de serios si de precaut si el era atāt de "indian" īn purtarea lui necioplita.
El a detectat, se pare, starea mea de spirit si s-a oprit brusc din rās.
Dupa o ezitare lunga, i-am spus ca rāsul lui ma enerva, pentru ca eu īncercam īn mod serios sa īnteleg ce se īntāmplase cu mine.
- Nu este nimic de īnteles, a replicat el fara sa se sinchiseasca.
Am refacut pentru el succesiunea evenimentelor neobisnuite care avusesera loc atunci cānd l-am īntālnit, īncepānd cu privirea misterioasa pe care mi-o aruncase, reamintirea soimului alb si vederea pe un bolovan a umbrei despre care el spunea ca este moartea mea.
- De ce faci toate astea cu mine?
Īn īntrebarea mea nu era nici o provocare. Eram doar curios de ce toate mi se īntāmplau numai mie īn mod special.
- M-ai rugat sa-ti spun tot ce stiu despre plante, a spus el.
Am simtit o nota de sarcasm īn vocea lui. Suna de parca voia sa rāda de mine.
- Dar ce mi-ai spus pāna acum nu are nici o legatura cu plantele, am protestat.
Raspunsul lui a fost ca īmi trebuia timp sa īnvat despre ele.
     Aveam sentimentul ca era inutil sa discut cu el. Apoi mi-am dat seama de prostia si de usurinta concluziilor absurde pe care le-am tras. Īn timp ce eram acasa, īmi promisesem ca n-o sa-mi mai pierd cumpatul sau ca nu ma voi mai supara pe don Juan. Totusi, īn situatia aceea, īn clipa īn care el m-a refuzat, am avut un alt atac de bombaneala. Simteam ca pentru mine nu exista nici un mod de a interactiona cu el si asta ma īnfuria.
- Acum gāndeste-te la moartea ta, a spus brusc don Juan. E la o lungime de brat. Te poate atinge īn orice clipa, asa ca nu ai deloc timp pentru gānduri si stari fara rost. Nici unul din noi nu are timp pentru asta. Vrei sa stii ce ti-am facut īn prima zi īn care ne-am īntālnit? Te-am vazut si am vazut ca tu te gāndeai ca minteai. Dar nu ma minteai deloc.
I-am spus ca explicatia lui īmi marea confuzia. El a replicat ca asta era motivul pentru care nu voia sa-mi explice actiunile sale si ca explicatiile nu erau necesare. El a spus ca singurul lucru care conta era actiunea, īn locul discutiilor.
     A tras o rogojina de paie, s-a īntins si si-a sprijinit capul de o boccea. S-a aranjat confortabil si apoi mi-a spus ca mai era un lucru pe care voia sa-l fac, daca voiam sa īnvat despre plante.
- Ceea ce era deplasat la tine cānd te-am vazut si e la fel si acum este ca tu nu-ti asumi responsabilitatea pentru ceea ce faci, a spus el rar, dāndu-mi timp sa īnteleg. Cānd īmi spuneai toate lucrurile alea īn statia de autobuz, erai constient ca erau minciuni. De ce minteai?
I-am explicat ca obiectivul final era sa gasesc un furnizor-cheie de informatii pentru munca mea.
Don Juan a zāmbit si a īnceput sa fredoneze un cāntec mexican.
- Cānd un om se decide sa faca ceva, el trebuie sa faca fata la tot, dar trebuie sa-si asume responsabilitatea pentru ceea ce face. Indiferent ce face, el trebuie sa stie īntāi pentru ce o face, apoi trebuie sa īnceapa sa actioneze fara sa aiba dubii sau regrete fata de ele.
     M-a examinat. Nu stiam ce sa spun. Īn final, am īncercat o opinie, aproape un protest.
- Asta este imposibil!
M-a īntrebat de ce si am spus ca era probabil ideal pentru toti sa se gāndeasca atunci cānd fac asa ceva. Totusi, īn practica nu exista nici un mod de a evita īndoielile si regretele.
- Bineīnteles ca exista un mod, a replicat el cu convingere.
- Priveste-ma. Eu nu am īndoieli sau regrete. Tot ce fac reprezinta decizia si responsabilitatea mea. Cel mai simplu lucru pe care-l fac, de exemplu cānd te iau la o plimbare prin desert, poate īnsemna, foarte simplu, moartea mea. Moartea īmi da tārcoale. De aceea, nu am timp de īndoieli si regrete. Daca trebuie sa mor pentru ca te iau la o plimbare, atunci pot muri. Tu, pe de alta parte, simti ca esti nemuritor si ca deciziile unui om nemuritor pot fi anulate sau regretate, sau puse la īndoiala. E timp doar pentru decizii.
     Am argumentat cu sinceritate ca, dupa mine, asta era o lume ireala, pentru ca era formata arbitrar, luānd o forma de comportare ideala si spunānd ca asta era modul de a actiona.
I-am vorbit despre tatal meu, care obisnuia sa-mi citeasca foarte mult despre minunile unei minti sanatoase īntr-un corp sanatos si cum trebuie sa-si tempereze tinerii corpul lor cu munci grele si īn actiuni si competitii atletice.
Era tānar; cānd eu aveam opt ani, el avea douazeci si sapte. Īn timpul fiecarei veri, venea de la oras, unde preda la scoala, si statea cel putin o luna cu mine, la ferma bunicilor mei, unde traiam. Pentru mine era o luna nebuna.
I-am povestit lui don Juan o īntāmplare din comportarea tatalui meu, care credeam ca era aplicabila la situatia actuala.
Aproape imediat ce sosea la ferma, tatal meu obisnuia sa ma ia la plimbare cu el, ca sa discutam diverse lucruri, iar īn timp ce ne plimbam el facea planuri pentru noi, sa mergem sa īnotam, īn fiecare zi la sase dimineata. Seara, punea ceasul la cinci si jumatate ca sa fie destul timp, pentru ca la sase fix trebuia sa fim īn apa. Dimineata, cānd suna ceasul, el sarea din pat, īsi punea ochelarii si se ducea la fereastra, sa se uite afara.
Eu tineam minte chiar si monologul care urma īntotdeauna.
- Uhm... E putin cam īnnorat astazi. Asculta, o sa mai stau cinci minute īntins, O.K.? Nu mai mult de cinci minute! Doar sa-mi īntind putin muschii si sa ma trezesc.
Īn mod invariabil, dormea pāna la zece, uneori pāna la prānz.
I-am spus lui don Juan ca lucrul care ma enerva cel mai mult era faptul ca el nu voia sa renunte la ideile lui absolut trasnite. Repeta ritualul īn fiecare dimineata, pāna īi raneam sentimentele, refuzānd sa mai potrivesc soneria ceasului.
- Nu erau idei trasnite, a spus don Juan, luānd apararea tatalui meu. Doar ca el nu stia cum sa se scoale din pat, asta-i tot.
- Oricum, sunt totdeauna rautacios fata de ideile nerealiste.
- Atunci, care ar fi fost o hotarāre realista? - a īntrebat don Juan cu un zāmbet retinut.
- Daca tatal meu si-ar fi spus ca nu poate sa mearga sa īnoate la sase dimineata, ci probabil la trei dupa-amiaza.
- Deciziile tale ranesc spiritul, a spus don Juan cu un aer de seriozitate grava.
Mi s-a parut chiar ca detectez o umbra de tristete īn glasul lui.
     Am ramas tacuti o vreme. Morocaneala mea se evaporase. M-am gāndit la tatal meu.
- El nu voia sa īnoate la trei dupa-amiaza. Nu īntelegi? - a spus don Juan.
Cuvintele lui m-au facut sa tresar.
I-am spus ca tatal meu era slab si tot atāt de slaba era si lumea lui de fapte ideale, pe care nu le materializa niciodata. Aproape ca tipam.
Don Juan nu a spus nici un cuvānt. A dat īncet si ritmic din cap. Ma simteam extrem de trist. De cāte ori ma gāndeam la tatal meu, aveam un sentiment de epuizare.
- Crezi ca tu esti mai puternic, nu-i asa? - a īntrebat el īntr-o doara.
Am raspuns ca asa ma credeam si am īnceput sa-i explic toata starea emotionala prin care tatal meu ma facea sa trec, dar el m-a oprit
- Era rau cu tine?
- Nu.
- Īi era rusine cu tine?
- Nu.
- Facea tot ce putea pentru tine?
- Da.
- Atunci, ce era deplasat la el?
Am īnceput iar sa strig ca el era slab, dar mi-am dat seama si am coborāt tonul. Ma simteam putin ridicol sa fiu examinat de don Juan.
- De ce faci toate astea? Parca discutam despre plante.
Ma simteam mai enervat si mai descurajat ca niciodata. I-am spus ca nu era problema lui sau calificarea lui de a judeca purtarea mea, iar el a izbucnit īn rās.
- Cānd te enervezi, īntotdeauna simti ca ai dreptate, nu-i asa? - a spus el si a clipit ca o pasare.
     Avea dreptate. Aveam tendinta de a ma simti īndreptatit sa fiu suparat.
- Hai sa nu mai discutam despre tatal meu, am spus eu, mimānd o expresie fericita. Sa discutam despre plante.
- Nu. Sa discutam despre tatal tau, a insistat el. De aici īncepem astazi. Daca tu credeai ca erai atāt de puternic fata de el, de ce nu te duceai sa īnoti īn locul lui, la sase dimineata?
I-am spus ca nu puteam crede ca ma īntreba asta īn mod serios. M-am gāndit īntotdeauna ca problema īnotului la sase dimineata era problema tatalui meu, nu a mea.
- Din momentul īn care ai acceptat ideea asta, era si problema ta.
Am raspuns ca nu o acceptasem niciodata, ca stiam īntotdeauna ca tatal meu nu era sincer fata de propria persoana. Don Juan m-a īntrebat de ce, la drept vorbind, nu dadusem glas atunci opiniilor mele.
- Nu-i spui tatalui tau lucruri de genul asta, am replicat eu fara convingere.
- De ce?
- Nu se proceda asa īn casa mea, de aceea.
- Īn casa ta ai facut si lucruri mai rele, a declarat el, cu un aer de cunoscator. Singurul lucru pe care nu l-ai facut a fost sa-ti multumesti spiritul.
     Era īn cuvintele sale o forta atāt de devastatoare, īncāt au gasit ecou īn mintea mea. Īmi redusese toata apararea la tacere. Am ramas fara argumente. M-am refugiat īn carnetelul de notite.
Am mai īncercat o ultima explicatie simpla si i-am spus ca toata viata mea am tot īntālnit oameni de genul tatalui meu, care, exact ca si el, ma includeau īn schemele lor, dar ca, īn mod metodic, de fiecare data ma trezeam fara finalizarea proiectului.
- Te plāngi, a spus el īncet. Te-ai plāns toata viata, pentru ca nu ti-ai asumat responsabilitatea pentru propriile decizii. Daca ti-ai fi asumat responsabilitatea pentru ideea tatalui tau, ai fi īnotat singur la sase dimineata, daca era nevoie, ori i-ai fi spus sa se duca la dracu' de prima data cānd a deschis gura, dupa ce-i cunosteai naravul. Dar tu n-ai spus nimic. De aceea, esti la fel de slab ca si tatal tau.
Sa-ti asumi responsabilitatea deciziilor īnseamna sa fi gata sa mori pentru ele.
- Stai! Stai! i-am spus. Ai īnceput sa deformezi situatia.
Nu m-a lasat sa termin. Aveam de gānd sa-i spun ca īl folosisem pe tatal meu doar ca un exemplu de modalitate de a actiona nerealist si ca nimeni īn toate mintile nu ar dori sa moara pentru un lucru atāt de idiot.
- Nu conteaza care este decizia. Nimic nu poate fi mai mult sau mai putin serios decāt altceva. Nu vezi? Īntr-o lume īn care moartea e un vānator, nimic nu este mic sau mare, la nivel de decizie. Exista doar decizii pe care le luam īn fata mortii inevitabile.
     Nu puteam spune nimic. A trecut probabil vreo ora. Don Juan statea perfect nemiscat pe rogojina sa, desi nu dormea.
- De ce īmi spui toate astea, don Juan? De ce-mi faci asta?
- Tu ai venit la mine. Nu, nu asa s-a īntāmplat, ai fost adus la mine, iar eu am avut o initiativa cu tine.
- Poftim?
- Ai fi putut avea si o initiativa fata de tatal tau, īnotānd pentru el, dar nu ai facut-o, probabil pentru ca erai prea tānar. Eu am trait mai mult decāt tine. Eu nu am decizii de luat īn ce ma priveste. Nu am nici o urgenta īn viata mea, de aceea pot sa am o initiativa cu tine.
     Dupa-amiaza am iesit la plimbare. Umblam cu usurinta īn cadenta pasului sau si ma minunam din nou de uimitoarea vigoare fizica de care dadea dovada. Parea atāt de vioi si avea pasii atāt de siguri, īncāt, pe lānga el, eu paream un copil.
Am luat-o īn directie estica. Am observat ca nu-i placea sa vorbeasca īn timpul mersului. Daca īi vorbeam, el se oprea ca sa-mi raspunda.
Dupa vreo doua ore, am ajuns lānga un deal; el s-a asezat si mi-a facut semn sa stau lānga el. M-a anuntat pe un ton semiteatral ca o sa-mi spuna o poveste.

     - A fost odata un tānar, a īnceput el, un indian sarac, care traia printre albi, la oras. Nu avea casa rude, sau prieteni. Venise la oras ca sa-si gaseasca norocul si daduse doar de mizerie si de durere. Din cānd īn cānd, lucrānd din greu, primea cātiva centi, destul pentru o īmbucatura; īn rest, trebuia sa cerseasca sau sa fure māncare.
Īntr-o zi, continua don Juan, tānarul s-a dus la piata. Umbla īn sus si īn jos pe strada, orbit, cu ochii īnnebuniti de toate lucrurile bune pe care le vazuse. Era atāt de ratacit, īncāt nu vedea pe unde calca si a ajuns sa dea peste niste cosuri si a cazut peste un batrān. Acest batrān cara patru bagaje enorme si se asezase sa manānce si sa se odihneasca. Don Juan a zāmbit si a spus ca batrānului i s-a parut destul de ciudat ca acest tānar cazuse peste el.
Pe de alta parte, tānarul era suparat si i-a spus sa dispara din drumul lui. Nu se gāndea ca ar fi existat vreun motiv al īntālnirii lor. Nu observase ca drumurile lor se īncrucisasera efectiv.
Don Juan a imitat miscarile cuiva, care umbla dupa ceva care se rostogolea. A spus ca bagajele batrānului se rostogolisera de-a lungul strazii.
Cānd tānarul a vazut boccelele, s-a gāndit ca a gasit de māncare pentru ziua aceea. L-a ajutat pe batrān sa se ridice si a insistat sa-l ajute sa care bagajele grele.
Batrānul i-a spus ca era īn drum spre casa lui aflata īn munti, iar tānarul a insistat sa mearga cu el, cel putin o bucata de drum.
Batrānul a luat-o spre munti si, īn timp ce mergeau, el i-a dat tānarului o parte din māncarea pe care o cumparase īn piata. Tānarul a māncat zdravan, iar cānd a fost destul de satul, a īnceput sa remarce cāt de grele erau bagajele pe care le tinea strāns īn brate.
Don Juan si-a deschis ochii si, afisānd un zāmbet diabolic, si-a continuat relatarea spunānd ca tānarul l-a īntrebat pe batrān: "Ce cari īn bagajele astea?" Batrānul nu i-a raspuns la īntrebare, dar i-a spus ca o sa-i arate un tovaras sau un prieten, care o sa-i aline suferintele si o sa-l sfatuiasca īn legatura cu lumea īnconjuratoare.
Don Juan a facut un gest maiestuos cu amāndoua māinile si a spus ca batrānul a chemat-o pe cea mai frumoasa caprioara pe care o vazuse vreodata tānarul. Caprioara era atāt de blānda, īncāt a venit si s-a plimbat īn jurul lui. Scānteia si stralucea. Tānarul era fermecat si si-a dat seama imediat ca era o "caprioara-spirit".
Batrānul i-a spus ca daca dorea sa aiba acel prieten si īntelepciunea lui, tot ce avea de facut era sa lase bagajele.
Zāmbetul lui don Juan sugera acum ambitia; el a spus ca dorintele marunte ale baiatului i-au dat ghes cānd a auzit de aceasta cerere. Ochii lui don Juan au devenit mici si diabolici cānd a dat glas īntrebarii tānarului: "Ce ai īn aceste patru bagaje enorme?" Batrānul i-a raspuns senin ca avea doar māncare: "pinole" si apa.
     Don Juan s-a oprit din povestit si mi-a dat tārcoale de cāteva ori. Nu stiam ce facea. Dar aparent gesturile sale completau povestea. Cercul parea sa reprezinte deliberarile tānarului.
Don Juan a continuat povestind ca, bineīnteles, tānarul nu a crezut nimic din cele spuse. El a calculat ca daca batrānul, care era evident un vrajitor, voia sa dea pentru bagajele lui o "caprioara-spirit", atunci probabil ca el le avea pline cu o putere nemarginita.
Don Juan si-a contorsionat iar fata īntr-un zāmbet diabolic si a continuat spunānd ca tānarul a declarat ca voia sa ia bagajele.
     A urmat o pauza lunga, care parea sa marcheze sfārsitul povestii. Don Juan a ramas tacut, totusi eram sigur ca dorea sa-l īntreb, asa ca am facut-o.
- Ce s-a īntāmplat cu tānarul?
- A luat bagajele, a replicat el cu un zāmbet de satisfactie.
A urmat o pauza lunga. Am rās. Ma gāndeam ca era o adevarata "poveste indiana".
Ochii lui don Juan straluceau īn timp ce-mi zāmbea. Era īn el un aer de inocenta. A īnceput sa rāda usor si m-a īntrebat:
- Nu vrei sa stii ce era īn bagaje?
- Bineīnteles ca vreau sa stiu. Am crezut ca asta era sfārsitul povestii.
- Oh, nu, a spus el cu o sclipire sireata īn ochi. Tānarul a luat bagajele si a plecat cu ele īntr-un loc pustiu, unde le-a deschis.
- Si ce a gasit?
Don Juan m-a privit si am simtit ca stia de acrobatiile mele mintale. A clatinat din cap si a chicotit
- Ei bine, l-am īndemnat eu, bagajele erau goale?
- Īn ele se gaseau doar māncare si apa. Iar tānarul, īntr-un acces de furie, le-a zdrobit de stānci.
     Am spus ca reactia era normala - oricine īn locul lui ar fi facut la fel.
Raspunsul lui don Juan a fost ca tānarul era un nebun, care nu stia ce cauta.
El nu stia ce era puterea, deci nu putea spune daca a gasit-o sau nu.
El nu-si asumase responsabilitatea pentru decizia lui, de aceea a fost īnfuriat de gafa pe care o facuse. Se asteptase sa cāstige ceva, dar nu a primit īn schimb nimic.
Don Juan a speculat ca, daca as fi fost īn locul tānarului si mi-as fi urmat īnclinatiile, m-as fi suparat si as fi avut remuscari, si fara īndoiala ca mi-as fi petrecut restul vietii compatimindu-ma pentru ceea ce am pierdut.
Apoi el a explicat si purtarea batrānului. Acesta īl hranise cu abilitate pe tānar, ca sa-i dea senzatia de "īndrazneala omului cu stomacul plin"; de aceea, cānd tānarul a gasit īn bagaje doar māncare si apa, el le-a zdrobit suparat.
- Daca ar fi fost constient de decizia lui si si-ar fi asumat responsabilitatea pentru ea, ar fi luat māncarea si ar fi fost mai satisfacut cu ea. Si, probabil, si-ar fi dat seama ca si māncarea aceea era putere.