Calatorie la Ixtlan - Partea IV de Carlos Castaneda publicat la 03.06.2011
Intreruperea sabloanelor vietii
     Am petrecut toata dimineata urmarind niste rozatoare care aratau ca niste veverite grase; don Juan le spunea sobolani de apa. Mi-a spus despre ei ca erau foarte rapizi când trebuia sa scape de pericol, dar ca dupa aceea aveau teribilul obicei de a se opri sau chiar de a se catara pe o piatra, sa stea pe labele din spate, ca sa priveasca în jur si sa se dichiseasca.

     - Au ochi foarte buni, a spus don Juan. Trebuie sa te misti o data cu ei, sa prevezi când si unde se vor opri, astfel încât sa te opresti si tu în acelasi timp.
     Am început sa-i urmaresc cu atentie si am avut ceea ce ar fi putut fi o zi de teren pentru vânatori, pentru ca am observat foarte multi. în final, le puteam prezice miscarile aproape fara gres.
Don Juan mi-a aratat cum sa fac capcane pentru rozatoare. El mi-a explicat ca un vânator trebuie sa-si faca timp sa constate cu ce se hranesc sau sa descopere locurile în care se cuibaresc, pentru a stabili unde sa puna capcanele; de montat le va monta noaptea si tot ce va avea de facut în ziua urmatoare va fi sa le sperie, astfel încât ele sa cada în dispozitivele lui de prindere.
Am adunat câteva bete si ne-am apucat sa construim capcanele. Aproape ca o terminasem pe a mea si ma întrebam înfrigurat daca va functiona sau nu, când don Juan s-a oprit brusc si s-a uitat la încheietura mâinii sale stângi, parca ar fi verificat un ceas pe care nu l-a avut niciodata si mi-a spus ca, în conformitate cu ceasul lui, era timpul prânzului.
Eu tineam o nuia lunga, pe care tocmai ma pregateam sa o arcuiesc într-un cerc. Am pus-o automat jos, cu tot restul echipamentului de vânatoare.
Don Juan m-a privit cu o expresie de curiozitate. Apoi a imitat sunetul unei sirene, la prânz. Am râs. Sunetul scos de el era perfect. M-am dus în directia lui si am remarcat ca ma privea fix. Dadea din cap dintr-o parte în alta.
- Fir-ar sa fie! - a spus el.
- Ce s-a întâmplat? - am întrebat.
A imitat din nou sunetul strident al unei sirene de fabrica.
- Prânzul s-a terminat. înapoi la munca!
O clipa, m-am simtit putin confuz, dar apoi m-am gândit ca el se joaca, probabil pentru ca nu aveam nimic de mâncat. Fusesem atât de absorbit de rozatoare, încât uitasem ca nu aveam provizii cu noi. Am luat iar nuiaua si am încercat sa o îndoi. Dupa o clipa, don Juan a emis iar "fluieratul" sau.
- E timpul sa mergem acasa, a declarat el.
Si-a examinat ceasul imaginar, m-a privit si a clipit.
- E cinci dupa-amiaza, a spus el cu aerul cuiva care dezvaluie un secret.
M-am gândit ca se saturase brusc de vânatoare si ca amâna totul pentru alta data. Am lasat pur si simplu totul jos si am început sa ma pregatesc de plecare. Nu l-am privit. Presupuneam ca îsi pregateste si el echipamentul. Când am terminat, mi-am ridicat privirea si l-am vazut la câtiva pasi, stând cu picioarele încrucisate.
- Sunt gata, am spus. Putem pleca oricând.
El s-a ridicat si s-a urcat pe o stânca. A stat acolo, la vreo doi metri de pamânt, privindu-ma. Si-a pus mâinile caus la gura si a scos un sunet foarte patrunzator si prelung. Era ca o sirena de fabrica multiplicata. S-a întors, descriind un cerc perfect si a fluierat.
- Ce faci, don Juan? - am întrebat.
Mi-a spus ca dadea semnal pentru ca toata lumea sa se duca acasa. Eram complet zapacit. Nu-mi puteam da seama daca glumea sau pur si simplu îsi pierduse mintile. L-am urmarit atent si am încercat sa leg ceea ce facea el acum cu ceva ce mi-ar fi spus mai înainte. Vorbisem mult în cursul diminetii, dar nu-mi aminteam nimic important.
Don Juan se afla tot în picioare pe vârful pietrei. M-a privit, a zâmbit si a clipit iar. M-am alarmat brusc. Don Juan si-a pus mâinile la gura si a scos iar un sunet ca un fluierat.
A spus ca era opt dimineata si ca trebuia sa desfac echipamentul, pentru ca aveam în fata noastra o zi întreaga.
     Eram complet zapacit. în câteva minute, frica a produs în mine o dorinta irezistibila de a fugi de acolo. M-am gândit ca don Juan înnebunise. Eram gata sa o întind, când el a coborât de pe piatra si a venit spre mine zâmbind.
- Crezi ca am înnebunit, nu-i asa? a întrebat el.
I-am raspuns ca ma speriase de moarte cu purtarea lui neasteptata.
Mi-a replicat ca noi eram la fel. Nu am înteles ce voia sa spuna. Eram foarte preocupat de gândul ca actiunile lui pareau ale unui nebun sadea. El mi-a spus ca a încercat în mod deliberat sa ma sperie asa de tare cu ciudatenia purtarii lui neasteptate, pentru ca eu însumi îl faceam sa se urce pe pereti cu ciudatenia purtarii mele obisnuite.
A adaugat ca aveam sabloane si ca tabieturile mele erau la fel de nebune ca fluieratul lui.
Eram socat si am afirmat ca nu aveam nici un fel de tabieturi. I-am spus ca eu credeam ca viata mea era de fapt o nebunie, pentru ca nu aveam tabieturi sanatoase.
Don Juan a râs si mi-a facut semn sa stau lânga el. Toata situatia se schimbase iar, în mod misterios. Frica mea disparuse în momentul în care el începuse sa vorbeasca.
- Care sunt sabloanele mele?
- Tot ceea ce faci este un sablon.
- Nu suntem toti la fel?
- Nu toti. Eu nu fac lucruri dupa sabloane.
- Ce a produs toate astea, don Juan? Ce am facut sau ce am spus, sa te fac sa te porti asa cum ai facut-o?
- Te îngrijorai de masa.
- Nu ti-am spus nimic; de unde stii ca ma gândeam la masa?
- Tu te gândesti la masa în fiecare zi, pe la prânz si pe la sase seara si pe la opt dimineata, a spus el cu un zâmbet malitios. La orele astea te gândesti la masa, chiar daca nu ti-e foame.
Tot ce a trebuit sa fac, pentru a-ti arata cât de înecat de rutina îti este spiritul, a fost sa fluier. Spiritul tau e antrenat sa lucreze la un semnal.
M-a fixat întrebator. Nu ma puteam apara.
- Acum esti gata sa transformi vânatoarea într-o rutina, a continuat el. Ti-ai stabilit deja ritmul în vânatoare; vorbesti într-un anumit moment, manânci într-un anumit moment si dormi într-un anumit moment.
Nu puteam obiecta nimic. Modul în care îmi descrisese don Juan obiceiurile mele de masa corespundea cu distributia pe care o folosisem pentru orice în viata. Totusi, eram convins ca viata mea era mai putin transformata în rutina decât a multora dintre prietenii si cunostintele mele.
- Acum stii multe despre vânatoare, a continuat don Juan. Va fi usor pentru tine sa-ti dai seama ca un vânator bun stie un lucru mai presus de toate - el cunoaste obiceiurile prazii sale. Asta îl face un vânator bun.
Daca ti-ai fi reamintit modul în care am procedat când te-am învatat sa vânezi, probabil ca ai fi înteles ce vreau sa spun.
întâi te-am învatat cum sa faci si sa pui capcanele, apoi te-am învatat obiceiurile animalelor pe care le urmareai, iar apoi am testat capcanele pentru rutinele lor. Acestea alcatuiesc formele exterioare ale vânatorii.
Acum trebuie sa te învat partea finala si, de departe, cea mai grea. Probabil ca vor trece ani întregi, înainte sa poti spune ca ai înteles-o si ca esti un vânator.
     Don Juan a facut o pauza ca sa-mi dea timp. El si-a scos palaria si a imitat miscarile de a se spala ale rozatoarelor pe care le observasem. Mi se parea foarte caraghios. Capul lui rotund îl facea sa semene cu una dintre acele rozatoare.
- Sa fii un vânator nu înseamna doar un joc de-a pune capcane, a continuat el. Un vânator foarte bun nu prinde vânat pentru ca pune capcane sau pentru ca a studiat obiceiurile prazii sale, ci pentru ca el însusi nu are rutine. Acesta este atuul lui. El nu este ca toate animalele pe care le urmareste, fixat de rutine grele si de subterfugii previzibile; el e liber, fluid, imprevizibil.
Ceea ce spunea don Juan îmi suna ca o idealizare nerationala si arbitrara. Nu puteam concepe o viata fara rutine. Am vrut sa fiu foarte cinstit cu el si nu doar sa fiu de acord sau nu cu el. Simteam ca lucrul la care se gândea nu putea fi îndeplinit de mine sau de altcineva.
- Nu ma intereseaza ce simti, a spus el. Pentru a fi un vânator trebuie sa renunti la rutinele vietii tale. La vânatoare ai reusit. Ai învatat repede si acum îti dai seama ca prada ta este usor previzibila.
L-am rugat sa fie mai explicit si sa-mi dea exemple mai concrete.
- Vorbesc despre vânatoare, a spus el calm. De aceea, eu cunosc lucruri pe care la fac animalele; locurile unde manânca, locul, felul si timpul în care dorm; unde se cuibaresc; cum merg. Astea sunt rutinele pe care ti le-am indicat, astfel încât sa fii constient de existenta lor în fiinta ta.
Ai observat obisnuintele animalelor în desert. Ele manânca, sau beau în anumite locuri, se cuibaresc în locuri anume, îsi lasa urmele în moduri specifice; de fapt, tot ce fac ele poate fi prevazut sau refacut de un vânator bun.
Asa cum ti-am spus înainte, în ochii mei tu te comporti ca prada ta. Odata în viata mea, cineva mi-a aratat acelasi lucru, asa ca nu esti unic în asta. Toti ne purtam ca prada pe care o urmarim. Asta ne face, bineînteles, si pe noi prada pentru altceva sau altcineva.
Acum, problema unui vânator care cunoaste toate astea este sa înceteze de a mai fi o prada el însusi. întelegi ce vreau sa spun?
Mi-am exprimat iar opinia ca propunerea lui era imposibila.
- îti trebuie timp sa întelegi, a spus don Juan. Ai putea sa începi sa nu mai manânci masa de prânz, în nici o zi, la ora douasprezece.

     M-a privit si a zâmbit binevoitor. Expresia lui era foarte caraghioasa si m-a facut sa râd.
- Totusi, exista anumite animale care sunt imposibil de urmarit, a continuat el. De exemplu, exista unele caprioare cu care un vânator ar putea sa se întâlneasca, pur si simplu din noroc, o singura data în viata.
Don Juan a facut o pauza teatrala si m-a privit patrunzator. Parea ca asteapta o întrebare, dar nu aveam nici una.
- De ce crezi ca sunt atât de greu de gasit si atât de unice? a întrebat el.
Am dat din umeri, pentru ca nu stiam ce sa spun
- Ele nu au tabieturi, a spus el pe un ton de revelatie. Asta le face magice.
- O caprioara trebuie sa doarma noaptea, am spus. Asta nu este o rutina?
- Bineînteles, daca ea doarme în fiecare noapte, în acelasi interval si într-un anumit loc. Dar aceste caprioare magice nu se comporta asa. De fapt, într-o zi o sa verifici singur asta. Probabil ca soarta ta va fi sa urmaresti una dintre ele tot restul vietii.
- Ce vrei sa spui cu asta?
- îti place sa vânezi; probabil ca într-o zi, într-un loc în lume, drumul tau se va încrucisa cu cel al unei caprioare magice si atunci vei putea s-o urmaresti.
O caprioara magica este o viziune demna de retinut. Eu am fost destul de norocos sa întâlnesc una. Dupa ce am învatat si am practicat mult timp vânatoarea, ma aflam odata în muntii din Mexicul central, într-o padure cu copaci grosi, când am auzit brusc un fluierat suav. Mi-era necunoscut; niciodata, în toti anii mei de hoinareala în pustietati, nu mai auzisem un astfel de sunet. Nu-l puteam localiza; parea ca vine din directii diferite. M-am gândit ca, probabil, eram înconjurat de o turma sau de o haita de animale necunoscute. Am auzit iar sunetul chinuitor; parea ca vine de peste tot.
Atunci mi-am dat seama ca am mare noroc. Am stiut ca acolo se afla o fiinta magica, o caprioara. Stiam, de asemenea, ca o caprioara magica stie tabieturile oamenilor obisnuiti si ale vânatorilor.
E foarte usor de ghicit ce ar face un om normal într-o situatie de genul acesta. în primul rând, frica l-ar transforma imediat într-o prada. Dupa ce ajunge o prada, el are de facut doua lucruri. Ori sa fuga, ori sa-si pregateasca o rezistenta. Daca nu e înarmat, el fuge unde vede cu ochii pentru a-si salva viata. Daca e înarmat, el si-ar putea pregati arma si apoi si-ar organiza rezistenta ori ar putea ramâne pe loc nemiscat, ori s-ar putea arunca la pamânt.
Pe de alta parte, un vânator care hoinareste în salbaticie nu va merge niciodata într-un loc fara sa-i cunoasca punctele de protectie, astfel încât sa se poata ascunde imediat. Ar putea sa-si arunce poncho-ul pe jos, l-ar putea agata de o ramura, ca momeala, apoi s-ar putea ascunde si sa astepte acolo pâna la urmatoarea miscare a inamicului.
Deci, în prezenta caprioarei magice, eu nu m-am comportat în nici un fel obisnuit. M-am asezat repede în cap si am început sa bocesc usor; îmi curgeau efectiv lacrimile si am suspinat atât de mult, încât era sa lesin.
Brusc, am simtit o briza usoara; ceva îmi mirosea parul din spatele urechii drepte. Am încercat sa întorc capul sa vad ce este si am cazut, apoi m-am asezat si am vazut o faptura dezinvolta, stralucitoare, care ma fixa cu privirea.
Caprioara ma privea, iar eu i-am spus ca nu îi fac nimic. Si ea a vorbit cu mine.
     Don Juan s-a oprit si m-a privit. Am zâmbit involuntar. Adevarul este ca ideea de a vorbi cu o caprioara era destul de incredibila.
- A vorbit cu mine, a spus don Juan cu un zâmbet.
- Caprioara a vorbit?
- Da, a vorbit.
Don Juan s-a ridicat si si-a apucat sacul cu uneltele de vânatoare.
- Ce a spus? - am întrebat eu pe jumatate în gluma.
Ma gândeam ca ma lua peste picior. Don Juan a tacut putin, ca si cum ar fi vrut sa-si reaminteasca, apoi ochii sai straluceau când mi-a povestit ce spusese caprioara.
- Caprioara magica a spus: "Salut, prietene", a continuat don Juan. Iar eu am raspuns: "Salut". Apoi ea m-a întrebat: "De ce plângi?", iar eu am spus: "Pentru ca sunt trist". Apoi creatura magica s-a apropiat de urechea mea si a spus la fel de clar, cum vorbesc eu acum "Nu fi trist".
Don Juan ma privea fix în ochi. Am deslusit în ei o stralucire de rautate pura. Apoi a început sa râda cu putere.
Am spus ca dialogul lui cu caprioara trebuie sa fi fost un fel de mima.
- Dar la ce te asteptai? - a întrebat el râzând. Sunt un indian.
Avea un simt al umorului atât de exotic, încât tot ce am putut sa fac a fost sa râd cu el.
- Nu crezi ca o caprioara magica vorbeste, nu-i asa?
- îmi pare rau, dar nu pot crede ca se pot întâmpla astfel de lucruri, am spus.
- Nu te condamn, a spus el pe un ton linistitor. E unul din lucrurile cele mai grozave.
     Pe la prânz, dupa ce am bântuit ore întregi prin desert, don Juan a ales un loc de odihna într-o zona umbrita. mediat ce ne-am asezat, el a început sa vorbeasca. A spus ca am învatat multe despre vânatoare, dar ca nu m-am schimbat atât de mult cât dorea el.
- Nu este destul sa stii cum sa faci si sa instalezi capcane. Un vânator trebuie sa traiasca precum un vânator pentru a putea scoate din viata lui maximum. Din nefericire, schimbarile sunt dificile si apar foarte încet; uneori, unui om îi trebuie ani întregi pentru a deveni convins de ideea de schimbare. Mie mi-au trebuit ani întregi, dar poate ca nu am avut talent pentru vânatoare. Cred ca pentru mine, cel mai dificil lucru a fost sa vreau cu adevarat sa ma schimb.
L-am asigurat ca îi întelegeam punctul de vedere. De fapt, de când a început sa ma învete sa vânez, am început si eu sa-mi reevaluez actiunile.
Pentru mine, probabil cea mai dramatica descoperire a fost faptul ca îmi placeau metodele lui. îmi placea don Juan ca persoana. în comportamentul sau era ceva solid; modul în care se stapânea nu lasa nici un dubiu în legatura cu maiestria lui si totusi el nu se folosise niciodata de avantajul sau ca sa-mi impuna ceva. Simteam ca interesul lui de a-mi schimba modul de viata era legat de o sugestie nedefinita sau poate de vreun comentariu autoritar al esecurilor mele. El ma facuse foarte constient de esecurile mele totusi nu-mi puteam da seama cum ar fi putut remedia ceva în mine cu metodele lui.
Eu credeam sincer ca în lumina a ceea ce voiam sa fac în viata, metodele lui nu mi-ar fi adus decât mizerie si privatiune, deci impasul. Totusi, învatasem sa-i respect arta, care fusese exprimata întotdeauna în termeni de precizie si de frumusete.
- M-am decis sa-mi schimb tactica, a spus el.
L-am rugat sa-mi explice; afirmatia lui era vaga si nu eram sigur daca se referea sau nu la mine.
- Un vânator bun îsi schimba drumurile ori de câte ori are nevoie, a replicat el. Stii si tu asta.
- Ce ai de gând, don Juan'?
- Un vânator trebuie sa cunoasca nu numai obiceiurile prazii sale, el trebuie sa stie si faptul ca pe acest pamânt exista puteri care-i ghideaza pe oameni si animalele si tot ceea ce este viu.
S-a oprit. Am asteptat, dar se pare ca terminase tot ce avusese de spus.
- Despre ce puteri vorbesti? - l-am întrebat eu dupa o pauza lunga.
- Despre acele puteri care ne ghideaza viata si moartea.
     Don Juan s-a oprit si parea ca-i vine foarte greu sa vorbeasca. Si-a frecat mâinile si a dat din cap, umflându-si falcile. Mi-a facut de doua ori semn sa tac, atunci când am vrut sa-l rog sa fie mai explicit.
- Nu-ti va fi usor sa te opresti, a spus el în final. Stiu ca esti încapatânat, dar asta nu conteaza. Cu cât esti mai încapatânat, cu atât va fi mai bine în final, când te vei schimba.
- Fac tot ce pot, am spus.
- Nu. Nu sunt de acord. Nu faci tot ce poti. Ai spus asta doar pentru ca suna frumos pentru tine; de fapt, spui acelasi lucru despre tot ce faci. Ani întregi ai dat tot ce ai avut mai bun în tine în zadar. Trebuie facut ceva ca sa remediem asta.
Ca de obicei, m-am simtit obligat sa ma apar. De regula, don Juan parea ca tinteste cele mai slabe puncte ale mele. Apoi mi-am amintit ca, de câte ori am încercat sa ma apar împotriva criticii sale, am ajuns sa fiu ridicol; de aceea, m-am oprit în mijlocul unei explicatii foarte lungi.
Don Juan m-a examinat cu curiozitate si a râs. Mi-a reamintit pe un ton foarte blând ca îmi spusese deja ca suntem cu totii nebuni si ca nici eu nu faceam exceptie.
- întotdeauna te simti obligat sa-ti explici actiunile, de parca ai fi singurul om de pe pamânt care greseste. E vechiul tau sentiment de importanta. Ai prea multa; de asemenea, ai prea multa istorie personala. Pe de alta parte, nu-ti folosesti moartea ca sfetnic, iar mai presus de toate, esti prea accesibil. Cu alte cuvinte, viata ta e la fel de dezordonata ca atunci când ne-am întâlnit.
Am avut iar un acces de mândrie si am vrut sa-l contrazic. Dar el mi-a facut un semn sa tac.
- Trebuie sa-ti asumi responsabilitatea ca te afli într-o lume ciudata. Stii, noi suntem într-o lume ciudata.
Am dat din cap afirmativ.
- Nu vorbim despre acelasi lucru. Pentru tine, lumea e supranaturala, pentru ca este uluitoare, înspaimântatoare, misterioasa, de neînteles; interesul meu a fost sa te conving ca trebuie sa-ti asumi responsabilitatea ca esti aici, în aceasta lume minunata, în acest desert minunat, în acest timp minunat.
Am vrut sa te conving ca trebuie sa înveti sa faci sa conteze fiecare actiune, o data ce esti aici pentru un timp foarte scurt, de fapt prea scurt ca sa fii martor la toate minunatiile ei.
Am insistat ca a fi plictisit de lume, sau a fi în dezacord cu ea este o atitudine umana.
-Atunci, schimb-o, a replicat el sec. Daca nu raspunzi la provocarea asta, esti ca si mort.
     M-a îndemnat sa denumesc o problema, o idee din viata mea, care sa-mi fi angajat toate gândurile. Am denumit arta. întotdeauna am vrut sa fiu un artist si pentru asta îmi exersasem mâna ani întregi. înca mai aveam o amintire dureroasa legata de esecul meu.
- Nu ti-ai asumat niciodata responsabilitatea de a exista în lumea asta neînteleasa, a spus el cu un ton acuzator. De aceea, nu ai fost niciodata un artist si probabil ca n-o sa fii niciodata un vânator.
- Dar eu am dat tot ce am avut mai bun, don Juan.
- Nu. Tu nu stii ce înseamna sa dai tot ce ai mai bun.
- Fac tot ce pot.
- Iar gresesti. Poti mai mult. E un singur lucru rau la tine - crezi ca ai prea mult timp.
El a facut o pauza si m-a privit, de parca ar fi asteptat o reactie din partea mea.
- Crezi ca ai destul timp, a repetat el.
- Timp destul pentru ce, don Juan?
- Crezi ca viata ta o sa dureze o vesnicie.
- Nu. Nu cred.
- Atunci, daca nu crezi, ce astepti? De ce eziti sa te schimbi?
- Te-ai gândit vreodata, don Juan, ca poate nu vreau sa ma schimb?
- Da, m-am gândit. Nici eu nu am vrut sa ma schimb, exact ca tine. Totusi, nu îmi placea viata pe care o traiam; eram plictisit, exact ca tine. Acum nu mai îmi ajunge.
Am afirmat vehement ca insistenta lui de a-mi schimba modul de viata era arbitrara si înfricosatoare. Am spus ca eram efectiv de acord cu el, pâna la un anumit punct, dar simplul fapt ca el era totdeauna cel care tragea sforile facea ca situatia mea sa fie insuportabila.
- Nu ai timp pentru disputa asta, prostule, a spus el pe un ton sever. Indiferent ce faci tu acum, asta poate fi ultima ta fapta pe pamânt. Poate fi foarte bine ultima ta batalie. Nu exista nici o putere care sa garanteze ca mai ai de trait dincolo de aceasta clipa.
- Stiu asta, am spus eu, cu mânie retinuta.
- Nu. Nu stii. Daca ai fi stiut asta, ai fi fost un vânator
Am sustinut ca eram constient de moartea mea iminenta, dar ca era inutil sa vorbesc sau sa ma gândesc la ea, deoarece nu puteam face nimic ca s-o evit.
Don Juan a râs si a spus ca eram un actor care interpreteaza în mod mecanic un rol.
- Daca asta ar fi fost ultima ta batalie pe pamânt, as spune ca esti un idiot, a spus el calm. îti risipesti ultima actiune pe pamânt într-o atitudine stupida.
     Am ramas tacuti o clipa. Gândurile mele rataceau. Bineînteles, el avea dreptate.
- Nu ai timp, prietene, nu ai timp. Nici unul din noi nu are timp.
- Sunt de acord, don Juan, dar...
- Nu fi doar de acord cu mine, mi-a spus pe un ton repezit. în loc sa fii atât de usor de acord, trebuie sa actionezi pe baza ideii. Primeste provocarea. Schimba-te!
- Pur si simplu?
- Exact. Schimbarea despre care vorbesc nu are loc niciodata în mod treptat; ea se petrece brusc. Iar tu nu te pregatesti pentru acea actiune brusca, care va aduce cu sine o schimbare totala.
Ma gândeam ca în ceea ce spusese era o contradictie. I-am explicat ca, daca m-as pregati pentru vreo schimbare, în mod sigur ca aceasta s-ar petrece treptat.
- Nu te-ai schimbat deloc. De aceea crezi ca te schimbi putin câte putin. Totusi, probabil ca vei fi surprins într-o zi, când vei trece printr-o schimbare brusca si fara nici o avertizare. Eu stiu ca asa este, de aceea nu renunt la a te convinge.
Nu mai puteam continua cu argumentele mele. Nu eram sigur la ce voia sa se refere. Dupa o pauza de o clipa, don Juan a început sa-si expuna punctul de vedere.
- Poate ar trebui sa ma exprim altfel. Ceea ce îti recomand este sa observi ca noi nu avem nici o asigurare ca vietile noastre vor continua la infinit. Tocmai am spus ca schimbarea apare brusc si neasteptat si la fel apare si moartea. Ce crezi ca putem face în acel moment?
Am crezut ca era o exprimare retorica, dar el si-a ridicat întrebator sprâncenele, îndemnându-ma sa raspund.
- Sa traim, pe cât posibil, fericiti.
- Exact! Dar cunosti pe cineva care traieste fericit?
Primul meu impuls a fost sa spun nu; m-am gândit ca puteam da drept exemplu o serie de oameni pe care îi cunosteam. Totusi, chibzuind mai bine, am stiut ca efortul meu n-ar fi decât o încercare zadarnica de a ma dezvinovati.
- Nu! am spus. Efectiv, nu cunosc.
- Eu, da, a spus don Juan. Exista câtiva oameni care sunt foarte atenti la natura actiunilor lor. Fericirea lor consta în faptul ca stiu ca actioneaza în deplina cunostinta de cauza, de aceea actiunile lor au o putere speciala; actiunile lor au un sens anume...
     Don Juan parea ca nu-si gaseste cuvintele. Si-a frecat tâmplele si a zâmbit. Apoi, s-a ridicat, ca si cum conversatia noastra s-ar fi terminat. L-am implorat sa încheie ceea ce îmi spunea. S-a asezat si a tâtâit tare din buze.
- Actiunile noastre au putere. în special, când persoana care actioneaza stie ca ele reprezinta ultima sa batalie. Exista o fericire ciudata si mistuitoare în a actiona în deplina cunostinta de cauza ca tot ceea ce faci poate fi foarte bine ultima ta fapta pe pamânt.
îti recomand sa îti reconsideri viata si sa actionezi în lumina acestei idei
Nu am fost de acord cu el. Pentru mine, fericirea consta în faptul ca eram de acord ca în actiunile mele exista o continuitate inerenta si ca eram în stare sa fac daca voiam orice si oricând, în special ceea ce-mi placea.
I-am explicat ca dezacordul meu nu era gratuit, fiind fondat pe convingerea mea ca atât lumea cât si eu însumi beneficiam de o continuitate determinabila.
Don Juan parea sa se amuze de eforturile pe care le faceam pentru a da sens ideii. A râs, a dat din cap, si-a trecut mâna prin par, iar în final, când am ajuns la "o continuitate determinabila" si-a aruncat palaria la pamânt si a sarit pe ea.
Am terminat râzând de clovneriile lui.
- Nu ai timp, prietene. în asta consta nefericirea fiintelor umane. Nici unul dintre noi nu are destul timp, iar continuitatea ta nu are sens în aceasta lume misterioasa si înfricosatoare. Continuitatea nu-ti confera decât timiditate
. Actiunile tale nu pot avea aspectul, puterea, forta irezistibila a actiunilor unui om care stie ca îsi duce ultima batalie pe pamânt. Cu alte cuvinte, continuitatea ta nu te face fericit sau puternic.
     Am recunoscut ca mi-era frica sa ma gândesc ca voi muri si l-am acuzat ca îmi producea o mare neliniste discutând si pomenind mereu de moarte.
- Dar toti vom muri, a spus el.
Arata înspre niste dealuri aflate în zare.
- Acolo exista sigur ceva care ma asteapta; si tot atât de sigur ma voi si duce acolo. Dar poate ca tu esti altfel si ca pe tine moartea nu te asteapta deloc.
A râs de gestul meu de disperare.
- Nu vreau sa ma gândesc la ea, don Juan.
- De ce nu?
- Nu are sens. Daca este acolo si ma asteapta, de ce sa ma gândesc la ea?
- Nu am spus ca trebuie sa te îngrijorezi din cauza ei.
- Atunci, ce trebuie sa fac?
- Foloseste-o. Concentreaza-ti atentia pe legatura existenta între tine si moartea ta, fara remuscari sau tristete, sau grija. Concentreaza-ti atentia asupra faptului ca nu ai timp la dispozitie si lasa-ti actiunile sa decurga conform acestei convingeri. Considera ca fiecare actiune a ta este ultima ta batalie pe pamânt.
Doar în aceste conditii actiunile tale vor avea putere adevarata. Atfel, ele vor fi atât timp cât vei trai doar actiunile unui om timid.
- E atât de rau sa fii un om timid?
- Nu. Nu e daca ai fi nemuritor, dar daca vei muri nu ai timp pentru timiditate, pur si simplu pentru ca timiditatea te face sa te agati de ceva care se afla doar în gândurile tale. Te alina cât timp totul e linistit, dar apoi lumea misterioasa si înfricosatoare îsi va deschide barierele si pentru tine, asa cum o va deschide pentru fiecare dintre noi si atunci o sa-ti dai seama ca metodele tale sigure nu erau sigure deloc.
Timiditatea ne opreste de la examinarea si exploatarea destinului nostru de oameni.
- Nu este normal sa traiesti tot timpul cu ideea mortii, don Juan.
- Moartea ne asteapta, iar ceea ce facem acum poate fi foarte bine ultima noastra batalie pe pamânt, a replicat el cu o voce solemna. îi spun ultima batalie, pentru ca este o lupta
Majoritatea oamenilor trec de la o actiune la alta fara nici o lupta sau vreun gând.
Un vânator, dimpotriva, îsi evalueaza fiecare actiune; deoarece el are constiinta mortii sale, el procedeaza judicios, ca si cum fiecare actiune a sa ar fi ultima lui batalie.
Doar un nebun ar evita sa observe avantajul pe care-l are vânatorul asupra semenilor sai. Un vânator confera tot respectul ultimei sale batalii si este normal ca în ultima sa actiune pe pamânt sa dea tot ce are mai bun. E placut în modul asta, fiindca i se mai atenueaza frica.
- Ai dreptate, am admis eu. E doar greu de acceptat.
- O sa-ti trebuiasca multi ani ca sa te convingi si apoi îti vor trebui alti ani ca sa actionezi ca atare. Sper doar sa-ti fi ramas destul timp la dispozitie.
- Ma sperii când spui asta, am spus.
Don Juan m-a examinat cu o expresie serioasa pe fata.
- Ti-am spus, asta este o lume supranaturala. Fortele care ghideaza oamenii sunt imprevizibile, înfricosatoare, totusi splendoarea lor e ceva care merita sa fie observat.
S-a oprit si m-a privit iar. Parea gata sa-mi dezvaluie ceva, dar s-a recules si a zâmbit.
- Exista ceva care ne ghideaza? - am întrebat.
- Bineînteles. Exista puteri care ne ghideaza.
- Poti sa le descrii?
- Nu prea, doar ca le denumesc forte, spirite, curente, vânturi sau orice altceva asemanator.
     Am vrut sa-l descos mai mult, dar înainte sa întreb ceva, el s-a ridicat. L-am fixat cu privirea, uluit. Se ridicase dintr-o singura miscare; corpul lui a tâsnit în sus, pur si simplu, si acum se afla în picioare.
Inca mai reflectam asupra abilitatii necesare unui om pentru a se misca cu atâta iuteala, când el mi-a spus pe un ton sec, de comanda, sa vânez un iepure, sa-l prind, sa-l omor, sa-l jupoi si sa frig carnea înainte de asfintit.
A privit spre cer si mi-a spus ca o sa am probabil destul timp.
Am început automat, procedând asa cum facusem de nenumarate ori. Don Juan mergea pe lânga mine si îmi urmarea miscarile cu o privire scrutatoare. Eram foarte calm si ma miscam atent, de aceea nu am avut nici o problema sa prind un iepure mascul.
- Acum, ucide-l, a spus sec don Juan.
M-am aplecat spre capcana sa prind iepurele. îl prinsesem de urechi si îl trageam afara, când m-a coplesit brusc o senzatie de spaima. Pentru prima oara de când don Juan începuse sa ma învete sa vânez, mi-am dat seama ca el nu ma învatase cum sa ucid prada.
în nenumaratele iesiri, când am colindat prin desert, el însusi ucisese doar un iepure, doua prepelite si un sarpe cu clopotei.
Am lasat iepurele si m-am uitat la don Juan.
- Nu pot sa-l ucid.
- De ce nu?
- Nu am facut niciodata asta.
- Dar ai omorât sute de pasari si alte animale.
- Cu o arma, nu cu mâinile.
- Care este diferenta? Timpul iepurelui asta a trecut.
Tonul lui don Juan m-a socat; era atât de autoritar, atât de cunoscator, încât nu lasa nici un dubiu în legatura cu faptul ca el stia ca timpul iepurelui se terminase.
- Omoara-l! mi-a comandat cu o privire feroce în ochi.
- Nu pot.
El a tipat la mine ca iepurele trebuia sa moara. A spus ca hoinarelile lui în acest desert minunat se terminasera. Nu avea sens sa ma împotmolesc, pentru ca puterea sau spiritul care ghideaza iepurii îl condusese în capcana exact pe acesta, exact la ora asfintitului.
M-au coplesit o sumedenie de gânduri si de sentimente confuze, de parca s-ar fi aflat acolo, undeva, asteptându-ma. Am simtit cu o dureroasa claritate tragedia iepurelui, de a fi cazut în capcana mea.
în câteva secunde, mintea mea a trecut în revista momentele cruciale ale vietii mele, nenumaratele ocazii când am fost si eu ca acest iepure.
L-am privit si el m-a privit pe mine. Iepurele se retrasese în fundul custii; era aproape încolacit, foarte linistit si nemiscat. Am schimbat o privire tacuta, iar aceasta privire, pe care mi-o închipuiam ca o disperare tacuta, a pecetluit în mine o identificare completa.
- La dracu' cu el, am spus tare. Nu omor nimic. Iepurele asta e liber.
O emotie profunda m-a facut sa tremur. Bratele îmi tremurau când am încercat sa însfac iepurele de urechi; el s-a miscat repede si l-am ratat. Am încercat iar si m-am bâlbâit din nou. Eram disperat. Aveam o senzatie de greata si am lovit repede cusca, ca sa o sparg si sa las iepurele liber. Cusca era neasteptat de tare si nu s-a rupt asa cum doream. Disperarea mi s-a transformat într-un sentiment insuportabil de chin. Folosindu-mi toata forta, am lovit marginea custii cu piciorul drept. Betele s-au rupt cu zgomot. Am tras iepurele afara. Am avut un sentiment de usurare, care s-a risipit în clipa urmatoare. Iepurele îmi atârna moale în mâna. Era mort.
N-am stiut ce sa fac. Ma preocupa sa aflu de ce a murit. M-am întors spre don Juan. El ma privea fix. Un sentiment de spaima mi-a produs în corp un fior.
     M-am asezat lânga niste pietre. Aveam o durere de cap teribila. Don Juan mi-a pus mâna pe cap si mi-a soptit ca trebuia sa jupoi iepurele si sa-l frig înainte ca asfintitul sa se termine.
Mi-era greata. El mi-a vorbit foarte rabdator, de parca se adresa unui copil. A spus ca puterile care ghidau oamenii sau animalele condusesera iepurele acela spre mine, în acelasi mod în care ma vor conduce pe mine spre propria moarte. El a spus ca moartea iepurelui fusese pentru mine un cadou, exact asa cum moartea mea va fi un cadou pentru altcineva sau altceva.
Eram ametit. Evenimentele din ziua aceea pur si simplu ma zdrobisera. Am încercat sa ma gândesc ca era doar un iepure; totusi, nu puteam sa ma eliberez de identificarea pe care o avusesem cu el.
Don Juan a spus ca trebuia sa manânc putin din carnea lui, chiar daca era doar o îmbucatura, pentru a-mi valida descoperirea.
- Nu pot sa fac asta, am protestat eu blând.
- Suntem niste zdrente în mâinile acestor forte, s-a rastit el la mine. Asa ca opreste-ti importanta de sine si foloseste cum se cuvine darul asta.
Am luat iepurele; era cald.
Don Juan s-a întins si mi-a soptit în ureche:
- Capcana ta a fost ultima lui batalie pe pamânt. Ti-am spus, el nu mai avea timp de hoinarit prin desertul acesta minunat.
     Imediat ce am coborât din masina, m-am plâns lui don Juan ca nu ma simteam bine. - Stai jos, stai jos, a spus el si aproape m-a condus de mâna spre veranda. A zâmbit si m-a batut pe spate.
Cu doua saptamâni înainte don Juan schimbase tactica, dupa cum a spus-o chiar el, dându-mi sa înghit niste maciulii de peiota.
în momentul culminant al experientei mele halucinatorii, m-am jucat cu un câine care traia la casa unde avusese loc sezatoarea cu peiota.
Don Juan a interpretat lucrul acesta drept ceva special. El a explicat ca în momente de manifestare ale puterii de genul celui pe care îl traisem eu atunci, lumea actiunilor obisnuite nu exista si nimic nu putea fi luat de-a gata, ca de fapt câinele nu era cu adevarat un câine, ci încarnarea lui Mescalito, puterea sau zeitatea continuta în peiota.
Efectele secundare ale acestei experiente erau o stare generala de melancolie si de oboseala, plus incidenta unor vise si cosmaruri exceptional de intense.
- Unde este trusa de scris? a întrebat don Juan în timp ce ma asezam.
îmi lasasem notesul în masina. Don Juan s-a întors la masina, a scos de acolo cu atentie geanta mea si mi-a adus-o.
M-a întrebat daca purtam de obicei geanta când mergeam. Am raspuns afirmativ.
- Asta-i nebunie. Ti-am spus sa nu cari nimic în mâini când mergi. Ia-ti un rucsac.
Am râs. Ideea de a-mi duce notitele într-un rucsac era ridicola. I-am povestit ca de obicei purtam costum si ca un rucsac peste un costum ar fi o imagine stupida.
- Atunci puneti pardesiul peste rucsac. E mai bine ca oamenii sa creada ca esti cocosat, decât sa-ti ruinezi corpul, carând asta peste tot.
M-a îndemnat sa scot notesul si sa scriu. Parea ca face un efort deliberat ca sa ma linisteasca.
M-am plâns iar de sentimentul de disconfort fizic si de sentimentul ciudat de nefericire pe care-l traiam.
Don Juan a râs si a spus:
- începi sa înveti.
Apoi am avut o conversatie lunga cu el.

     Mi-a spus ca Mescalito, lasându-ma sa ma joc cu el, ma indicase drept "cel ales" si ca, desi el era uimit de prevestire, pentru ca nu eram indian, îmi va dezvalui un secret.
Mi-a spus ca si el avusese un "binefacator" care îl învatase cum sa devina un "om al cunoasterii".
Am simtit ca ceva înspaimântator era gata sa mi se întâmple. Revelatia ca eu eram omul ales pentru el, plus ciudatenia indiscutabila a purtarilor sale si efectul devastator pe care îl avusese asupra mea peiota mi-au creat o stare de neliniste si de nehotarâre insuportabile.
Don Juan mi-a neglijat sentimentele si a recomandat sa ma gândesc doar la minunea faptului ca Mescalito s-a jucat cu mine.
- Nu te gândi la altceva. Restul va veni de la sine.
S-a ridicat, m-a batut usor pe cap si a spus cu o voce blânda:
- O sa te învat cum sa devii un luptator, exact asa cum te-am învatat sa vânezi. Trebuie sa te avertizez totusi ca învatând sa vânezi nu înseamna ca ai devenit un vânator, nici ca învatând cum sa devii un luptator te vei si transforma într-unul.
M-a cuprins un sentiment de frustrare, o stinghereala fizica vecina cu amaraciunea sufleteasca.
     M-am plâns de visele si de cosmarurile intense pe care le aveam.
Paru ca se gândeste un moment si se aseza iar.
- Sunt vise stranii, am spus.
- întotdeauna ai avut vise stranii, a replicat el.
- De data asta îti spun eu ca sunt cu adevarat mult mai stranii decât le-am avut vreodata.
- Nu te îngrijora. Sunt doar vise. Asemenea viselor oricarui visator obisnuit, ele nu au putere. Asa încât ce nevoie ai sa te îngrijorezi sau sa discuti despre ele?
- Ma deranjeaza, don Juan. Nu pot face ceva pentru a le opri?
- Nimic. Lasa-le sa treaca, a spus el. Acum a venit timpul ca sa devii accesibil la putere si o sa începi prin a aborda problemele "visatului".
     Tonul pe care l-a folosit când a spus "visat" m-a facut sa ma gândesc la faptul ca el utiliza cuvântul într-o maniera foarte deosebita. Reflectam asupra unei întrebari potrivite, când a început iar sa vorbeasca.
- Nu ti-am vorbit niciodata despre "visat", pentru ca pâna acum nu am avut alta grija decât sa te învat sa vânezi si sa fii un vânator. Un vânator nu are legatura cu manipularea puterii, de aceea visele lui sunt vise obisnuite. Ele pot fi intense, dar nu înseamna "visat".
Pe de alta parte, un luptator cauta puterea, iar unul dintre drumurile spre ea este "visatul".
Poti spune ca diferenta între un luptator si un vânator este ca luptatorul se afla în drumul sau spre putere, în timp ce vânatorul nu stie nimic sau foarte putin, despre ea.
Decizia în legatura cu cine poate fi vânator si cine poate fi un luptator nu tine de noi. Decizia aceasta tine de zona puterilor care-i ghideaza pe oameni. De aceea, jocul tau cu Mescalito a fost o prevestire atât de importanta. Fortele acelea te-au ghidat spre mine; ele te-au adus în statia de autobuz, îti amintesti?
Un mascarici oarecare te-a adus la mine. O prevestire perfecta, un clovn care te-a indicat. Asa ca te-am învatat sa devii un vânator.
Si apoi cealalta prevestire perfecta, Mescalito însusi jucându-se cu tine. întelegi ce vreau sa spun?
     Logica lui stranie era coplesitoare. Cuvintele îmi creau viziuni despre mine, sucombând în fata a ceva necunoscut si înfricosator, ceva la care nu ma asteptam si care nici nu concepeam ca exista, nici în cele mai stranii fantezii.
- Ce crezi ca ar trebui sa fac? - am întrebat.
- Sa devii accesibil puterii; ocupa-te de vise, a raspuns el. Tu le spui vise pentru ca nu ai putere. Un luptator, fiind un om care cauta puterea, nu le spune vise, el le declara reale.
- Vrei sa spui ca el îsi ia visele drept realitate?
- El nu ia nimic drept altceva. Ceea ce tu numesti vise, reprezinta realitatea pentru un luptator. Trebuie sa întelegi ca un luptator nu este un nebun. Un luptator este un vânator imaculat, care vâneaza putere; el nu este un betiv, nici un nebun si nu are nici timpul, nici dispozitia pentru a se grozavi sau pentru a se minti, sau pentru a face o miscare gresita. Miza este prea mare pentru asa ceva. Miza este viata lui perfect ordonata, care i-a luat atât de mult timp ca s-o lege si s-o perfectioneze. El n-o sa lase totul deoparte din cauza unei greseli stupide de calcul, luând ceva drept altceva.
"Visatul" este real pentru un luptator pentru ca în el aceasta poate actiona deliberat, el poate alege si refuza, poate alege dintr-o varietate de subiecte pe acela care conduce la putere si apoi îl poate manipula si folosi, în timp ce în visele obisnuite, el nu poate actiona deliberat.
- Vrei sa spui, don Juan, ca "visatul" este ceva real?
- Bineînteles ca este real.
- La fel de real precum ceea ce facem noi acum?
- Daca vrei sa compari lucrurile, pot spune ca probabil este chiar mai real. în "vis" ai putere; poti schimba lucrurile; poti afla nenumarate fapte ascunse; poti controla orice doresti.
     Premisele lui don Juan ma încântasera întotdeauna pâna la un anumit punct. Puteam întelege usor ideea lui ca cineva poate face orice în vise, dar nu puteam sa-l iau în serios. Saltul era prea mare.
Ne-am privit pentru o clipa. Afirmatiile lui erau nesanatoase si totusi el era, dupa cele mai severe evaluari ale mele, unul dintre cei mai sanatosi oameni pe care îi întâlnisem vreodata.
I-am spus ca nu puteam crede ca el lua visele în serios. El a chicotit ca si cum ar fi stiut cât de subreda era pozitia mea, apoi s-a ridicat fara un cuvânt si a intrat în casa.

     Am ramas multa vreme într-o stare de stupoare, pâna când m-a chemat el în spatele casei. Facuse niste fiertura de grâu si mi-a întins o strachina.
L-am întrebat de timpul în care esti treaz. Voiam sa stiu daca avea vreo denumire în particular. Dar el n-a raspuns sau n-a vrut sa raspunda.
- Cum denumesti ceea ce facem acum? - am întrebat, întelegând ca ceea ce faceam era realitate, stare opusa viselor.
- îi spun a mânca, a spus el si si-a retinut râsul.
- Eu îi spun realitate, am spus. Pentru ca faptul ca noi mâncam are loc cu adevarat.
- Si "visatul" are loc, a replicat el chicotind. Si la fel si vânatul, mersul, râsul.
N-am continuat sa-l contrazic. Totusi, nu puteam sa-i accept premisa nici daca ma fortam dincolo de puterile mele. El parea încântat de disperarea mea.
     Imediat ce am terminat de mâncat, el a declarat linistit ca vom merge la plimbare, dar ca nu vom mai colinda prin desert ca pâna atunci.
- De data asta va fi altfel, a spus el. De acum încolo, vom merge la locuri ale puterii; o sa înveti cum sa te faci accesibil puterii.
Mi-am exprimat iar agitatia interioara. Am spus ca nu eram calificat pentru sarcina asta.
- Haide, te complaci în frica asta tembela, mi-a spus pe un ton scazut, batându-ma pe spate si zâmbind binevoitor. Am avut grija de spiritul tau de vânator. îti place sa te plimbi cu mine prin desertul acesta minunat.
A început sa mearga printre tufisurile pustii. Mi-a facut un semn cu capul sa-l urmez. As fi putut sa ma duc la masina si sa-l parasesc, doar ca îmi placea sa ma vântur prin desertul acela minunat cu el. îmi placea senzatia, pe care o simteam doar în compania lui, ca aceasta era într-adevar o lume înfricosatoare, misterioasa si totusi minunata. Precum spusese el, eram prins.
Don Juan m-a condus la dealurile dinspre est. A fost o plimbare lunga. Era o zi fierbinte; totusi caldura, care de obicei era insuportabila pentru mine, acum trecea cumva neobservata.
Am mers o buna bucata de drum într-un canion, pâna când don Juan s-a oprit si s-a asezat la umbra unor bolovani. Am scos din rucsacul meu niste biscuiti, dar don Juan mi-a spus sa nu ma deranjez cu ei.
A declarat ca trebuia sa stau într-un loc proeminent. Mi-a indicat un bolovan aproape rotund si izolat, aflat la vreo trei, patru metri si m-a ajutat sa ma urc pe el.
M-am gândit ca o sa stea si el acolo, dar el s-a catarat doar putin, pentru a-mi da niste bucati de carne uscata. Mi-a spus cu o expresie extrem de serioasa ca era carne cu putere si ca trebuia s-o mestec foarte încet si ca nu trebuia s-o amestec cu alta mâncare. Apoi s-a întors la zona umbrita si si-a sprijinit spatele de piatra. Parea relaxat, adormit. A ramas în aceeasi pozitie pâna am terminat de mâncat. Apoi s-a îndreptat si si-a înclinat capul spre dreapta. Parea ca asculta cu atentie. Mi-a aruncat doua, trei priviri, s-a ridicat brusc si a început sa scruteze împrejurimile, în modul unui vânator.
Am înghetat pe loc si îmi miscam doar ochii pentru a-i urmari miscarile. El a facut atent câtiva pasi dupa niste pietre, ca si cum s-ar fi asteptat ca vânatul sa apara în zona în care ne aflam. Apoi am observat ca eram într-o curbura rotunda, ca un golfulet, al canionului, înconjurati de bolovani de gresie.
Don Juan a aparut brusc din spatele pietrelor si mi-a zâmbit. Si-a întins mâinile, a cascat si a venit spre bolovanul pe care eram. Mi-am relaxat pozitia si m-am asezat.
- Ce s-a întâmplat? - am întrebat în soapta.
El mi-a raspuns, urlând, ca în jur nu exista nici un motiv de îngrijorare.
Am simtit imediat un soc în stomac. Raspunsul lui era nepotrivit si n-am înteles de ce tipase, doar daca nu avea vreun motiv s-o faca.
Am început sa alunec de pe bolovan, dar el a urlat sa mai stau pe el un pic.
- Ce faci? - am întrebat.
El s-a asezat si s-a ascuns între doua pietre aflate la baza bolovanului pe care stateam si apoi a spus cu o voce foarte tare ca el se uitase în jur, pentru ca i s-a parut ca a auzit ceva.
L-am întrebat daca auzise vreun animal mare. Si-a pus mâna la ureche si a urlat ca nu ma putea auzi si ca trebuia sa-i urlu cuvintele. M-am simtit jenat sa tip, dar el m-a îndemnat cu voce ridicata sa vorbesc. Am tipat ca voiam sa stiu ce se întâmpla si el mi-a tipat ca nu era de fapt nimic în jurul nostru. A tipat, întrebându-ma daca vedeam ceva neobisnuit de pe bolovan. Am spus nu, iar el m-a rugat sa-i descriu terenul dinspre sud.
     Am urlat unul la altul o vreme si apoi mi-a facut semn sa cobor. M-am dus lânga el si mi-a soptit în ureche ca urlatul era necesar pentru a ne face simtita prezenta, pentru ca trebuia sa ma fac accesibil puterii acelei balti.
Am privit în jur, dar nu am putut vedea balta. El a indicat ca stateam chiar pe ea.
- Aici este apa, a spus el în soapta, si de asemenea puterea. Exista un spirit aici si trebuie sa-l atragem; poate ca va veni la tine.
Am vrut sa stiu mai mult despre presupusul spirit, dar el a insistat sa pastrez o tacere totala. M-a sfatuit sa stau perfect linistit si sa nu scot nici un suspin, sau sa fac cumva vreo miscare care ne-ar putea trada prezenta.
Aparent, era foarte usor pentru el sa ramâna ore întregi complet nemiscat; pentru mine, însa, era o adevarata tortura. Picioarele mi-au amortit, ma durea spatele si începeam sa simt tensiunea pe gât si în umeri. întregul corp mi-a amortit si s-a racit.
Când don Juan s-a sculat într-un târziu, eram foarte stânjenit. El a sarit brusc în picioare si mi-a dat mâna ca sa ma ajute sa ma ridic. Pe când încercam sa-mi întind picioarele, mi-am dat seama de usurinta de neconceput cu care a sarit în picioare don Juan dupa ore întregi de imobilitate.
Mi-a trebuit ceva timp ca muschii mei sa-si recâstige elasticitatea necesara pentru mers.
     Don Juan s-a îndreptat înapoi spre casa. Mergea extrem de încet. A stabilit o distanta de trei pasi de la care sa-l urmaresc. A dat târcoale drumului obisnuit si l-a traversat de patru-cinci ori în directii diferite; când am ajuns în sfârsit la casa lui, era spre seara.
Am încercat sa-l întreb despre evenimentele zilei. El a explicat ca discutia nu era necesara. Deocamdata, trebuia sa ma abtin sa-i pun întrebari pâna când eram într-un loc al puterii.
Eram foarte curios sa aflu ce voia sa spuna cu asta si am încercat sa soptesc o întrebare, dar el mi-a amintit cu o privire rece si severa ca stia ce vorbeste. Am stat pe veranda ore întregi. Am lucrat la notitele mele. Din când în când, el îmi dadea câte o bucata de carne uscata; în cele din urma, s-a facut prea întuneric ca sa mai scriu. Am încercat sa ma gândesc la noile întâmplari, dar o parte din mine a refuzat si am adormit.

     Ieri dimineata, eu si don Juan am mers cu masina în oras si am luat micul dejun la restaurant. M-a sfatuit sa nu-mi schimb prea drastic obiceiurile de masa.
- Corpul tau nu este obisnuit cu carnea de putere, a spus el. Te-ai îmbolnavi daca nu ai mânca hrana ta obisnuita.
Chiar el a mâncat cu inima usoara. Când am glumit pe seama asta, el a spus simplu:
- Corpului meu îi place orice.
     Pe la prânz ne-am aventurat iar în canion. Am început sa ne facem remarcati de spirit prin "discutii zgomotoase" si printr-o tacere fortata care a durat ore întregi.
Când am plecat de acolo, în loc sa ne îndreptam spre casa lui, don Juan s-a îndreptat spre munti. întâi am mers pe niste pante usoare, apoi ne-am catarat pe vârful unor dealuri înalte. Acolo, don Juan a ales un loc de odihna într-o zona deschisa, neumbrita. El mi-a spus ca trebuia sa asteptam asfintitul si ca trebuia sa ma comport cât mai firesc, ceea ce însemna ca-i puteam pune si întrebarile dorite.
- Stiu ca spiritul acela da târcoale pe aici, a spus el cu voce foarte înceata.
- Unde?
- Pe aici, prin tufisuri.
- Ce fel de spirit este?
El m-a privit întrebator si a replicat:
- Câte feluri de spirite sunt?
Am râs amândoi. Puneam întrebari din nervozitate.
- O sa vina la asfintit, a spus el. Trebuie doar sa asteptam
Am ramas tacut. Nu mai aveam întrebari.
- Acum este timpul în care trebuie sa vorbim, a spus el. Vocea umana atrage spiritele. Exista unul prin apropiere acum, care da târcoale. Noi ne facem disponibili lui, asa ca trebuie sa continuam sa vorbim.
Aveam un sentiment idiot de vid interior. Nu ma puteam gândi la ce as fi avut de spus. El a râs si m-a batut pe spate.
- Esti cu adevarat imposibil, a spus el. Când trebuie sa vorbesti limba ti-este legata. Haide, loveste-ti gingiile!
El a facut un gest hilar, lovindu-si gingiile, prin deschideri si închideri rapide ale gurii.
- Exista anumite lucruri pe care le vom discuta de acum încolo în locuri ale puterii, a continuat el. Te-am adus aici, pentru ca asta e prima ta încercare. Acesta este un loc al puterii si aici putem discuta doar despre putere.
- Zau ca nu stiu ce este puterea, am spus.
- Puterea este ceva cu care are de-a face luptatorul, a spus el. La început este o afacere incredibila si îndepartata; este greu chiar sa te gândesti la ea. Asta se întâmpla acum cu tine. Apoi puterea devine o problema serioasa; poti sa nu o ai sau poate sa nu-ti dai seama cu adevarat ca exista, totusi stii ca ceva este, ceva care înainte nu era de remarcat.
Apoi puterea se manifesta ca ceva necontrolabil care vine asupra eului tau. Pentru ca nu este posibil sa-ti spun cum vine sau cum este cu adevarat. Nu este nimic si totusi face sa apara minuni chiar în fata ochilor tai. Iar în final, puterea este ceva aflat în tine însuti. Ceva care controleaza actiunile tale si totusi este la comanda ta.
A urmat o pauza scurta. Don Juan m-a întrebat daca l-am înteles. M-am simtit ridicol confirmând. El a parut ca remarca neîncrederea mea si a chicotit.
- O sa te învat chiar aici primul pas spre putere, a spus el, de parca mi-ar fi dictat o scrisoare. O sa te învat cum sa declansezi "visatul".
M-a privit si m-a întrebat iar daca l-am înteles. Nu-l întelesesem. îl urmaream cu mare greutate. El a explicat ca a "declansa visatul" însemna sa ai un control concis si pragmatic asupra situatiei generale dintr-un vis, comparabil cu controlul pe care îl ai asupra oricarei decizii pe care o iei în desert, ca de exemplu sa te catari pe un deal sau sa ramâi în umbra canionului.
- Trebuie sa începi prin a face ceva foarte simplu, a spus el. La noapte în visele tale trebuie sa-ti cauti mâinile. Am râs cu voce tare. Tonul lui era atât de firesc, de parca mi-ar fi spus sa fac ceva obisnuit.
- De ce râzi? m-a întrebat el surprins.
- Cum pot sa ma uit la mâini în vise?
- Foarte simplu, le fixezi, exact asa.
Si-a înclinat capul înainte si s-a holbat la mâinile lui cu gura cascata. Gestul lui era atât de caraghios, încât a trebuit sa râd.
- Serios, cum te astepti sa fac asta? - am întrebat.
- Asa cum ti-am spus, m-a repezit el. Bineînteles, poti sa te uiti la ce dracu' îti place - pantofii tai, buricul, sau chiar la socoteala ta, daca asa îti place. Am spus mâinile tale, pentru ca a fost cel mai usor lucru pentru mine. Nu te gândi ca e o gluma. "Visatul" este la fel de serios ca si "vederea" sau moartea, sau oricare alt lucru în lumea asta misterioasa si înfricosatoare. Gândeste-te la asta ca la ceva placut. Imagineaza-ti toate lucrurile de neconceput pe care le-ai putea realiza. Un om care vâneaza putere, aproape nu are limite în "visatul" lui. L-am rugat sa-mi dea câteva indicatii ajutatoare(explicatiile in lucrarea Arta visatului - n.n).
     Am marturisit ca, desi întelegeam ce spusese el, eram incapabil sa accept premisa lui. Am pus problema ca într-o lume civilizata exista destule persoane care au avut iluzii si nu pot distinge ceea ce are loc în lumea reala de ceea ce are loc în fanteziile lor. Am spus ca, fara îndoiala, astfel de persoane sunt bolnave mintal si ca, de fiecare data când îmi cerea sa actionez ca un om nebun, îmi crea o greutate tot mai mare.
Dupa lunga mea explicatie, don Juan a facut un gest comic de disperare punându-si mâinile pe obraji si oftând zgomotos.
- Lasa-ti în pace lumea civilizata, a spus el. Las-o sa traiasca! Nimeni nu-ti cere sa te comporti ca un om nebun. Ti-am spus deja, un luptator trebuie sa fie perfect pentru a avea de-a face cu puterile pe care le vâneaza; cum poti concepe ca un luptator n-ar fi în stare sa diferentieze lucrurile?
Pe de o parte, tu, prietene, care stii ce este lumea reala, ai orbecai si ai muri într-o clipa, daca ar trebui sa depinzi de abilitatea ta de a deosebi ceea ce este real de ceea ce nu este real.
Evident ca nu exprimasem exact lucrul la care ma gândisem de fapt. De fiecare data când protestam, îmi exprimam pur si simplu frustrarea insuportabila de a ma afla într-o pozitie nesigura.
- Nu încerc sa te transform într-un om bolnav, nebun, a continuat don Juan. Poti face asta fara ajutorul meu. Dar fortele care ne ghideaza te-au adus la mine si eu m-am straduit sa te învat sa-ti schimbi comportamentul stupid si sa traiesti viata puternica si curata a unui vânator.
Apoi, fortele te-au ghidat iar si mi-au spus sa te învat sa traiesti viata impecabila a unui luptator. Se pare ca nu poti. Dar cine poate spune? Noi suntem la fel de misteriosi si de înfricosatori ca lumea asta de nedeslusit, asa ca cine poate spune de ce esti capabil?
în vocea lui don Juan se deslusea un ton profund de tristete. Am vrut sa-mi cer scuze, dar el a început iar sa vorbeasca.
- Nu trebuie sa te uiti la mâinile tale, a spus el. Asa cum ti-am spus, poti alege orice. Dar alege dinainte un lucru si gaseste-l în visurile tale. Am spus mâinile tale, pentru ca ele vor fi întotdeauna acolo. Când încep sa-si piarda forma, trebuie sa-ti muti privirea de pe ele si sa alegi altceva si apoi sa privesti iar la mâini. îti trebuie multa vreme pentru a perfectiona tehnica asta.
     Eram atât de cufundat în consemnarea notitelor mele, încât nu observasem ca se întunecase. Soarele disparea deja la orizont. Cerul era înnorat si asfintitul era iminent. Don Juan s-a ridicat si a aruncat câteva priviri spre sud.
- Sa mergem, a spus el. Trebuie s-o luam spre sud, pâna când se va arata spiritul baltii.
Am mers probabil vreo ora. Terenul s-a schimbat brusc si am ajuns într-o zona arida. Era un deal mare si rotund, unde tufisurile arsesera. Arata ca o teasta cheala.
Ne-am dus spre el. M-am gândit ca don Juan se va urca pe panta dulce, dar el s-a oprit si a ramas într-o pozitie foarte atenta. Corpul lui parea ca s-a tensionat în întregime si pret de o clipa l-a strabatut un fior. Apoi s-a relaxat iar si a ramas moale. Nu-mi puteam da seama cum putea corpul lui sa ramâna drept, în timp ce muschii lui erau atât de relaxati.
Exact în acel moment o pala puternica de vânt m-a facut sa tresar. Corpul lui don Juan s-a întors în directia vântului, spre vest. El nu si-a folosit muschii pentru a se întoarce sau cel putin nu i-a folosit asa cum îi folosesc eu pentru a ma întoarce. Corpul lui don Juan parea mai degraba sa fi fost tras din afara. Ca si cum altcineva i-ar fi aranjat corpul cu fata spre o noua directie.