Vocatia sacrului la Sadoveanu - Partea I de Floarea NICOLA publicat la 22.07.2009
Homo religiosus
     Descendent, pe linie materna, al unei vechi familii taranesti de pe valea Moldovei, Sadoveanu va pastra, de-a lungul întregii sale vieti, „privirea, auzul si zâmbetul pastorilor din veac” ( Anii de ucenicie).
Pierderea timpurie a mamei, înainte de împlinirea vârstei de paisprezece ani, a avut, drept efect, o mai mare apropiere sufleteasca si spirituala a tânarului Sadoveanu de rudele sale de la Verseni:
„Am devenit aliatul celor de-o lege cu maica mea. Tatal meu s-a uitat într-o buna zi la mine cu uimire. Opuneam scepticismului sau realitatile unui neam stravechi, închis cu severitate în disciplina datinilor lui” ( Anii de ucenicie).

     Aici gasim si unul dintre temeiurile credintei lui Sadoveanu, caruia i se va adauga, în aceiasi ani ai formarii sale, lectura Bibliei; acesteia tânarul de nici cincisprezece ani îi acorda o mare atentie, notându-si chiar versete care-l impresionau mai mult, cum erau acelea din Isaia, transcrise si în Anii de ucenicie.
În aceeasi opera, consacrata anilor formarii sale, gasim si o alta dovada a pretuirii deosebite de care Cartea cartilor se bucura din partea lui Sadoveanu: numit copist la Casa Scoalelor, acesta îi sugereaza ministrului culturii de atunci, Spiru Haret, editarea Bibliei în numar suficient de exemplare, el considerând ca aceasta „ar trebui distribuita gratis în orice coliba a tarii; sa stea subt icoane si-n casa carturarului, si-n casa analfabetului, la acesta din urma cu nadejdea ca va veni si stiutorul de carte care s-o deschida”.
Anii de ucenicie ne ofera si pasaje de o înfrigurata emotie în fata miracolului divin si în care percepem unele ecouri ale psalmilor cu care Sadoveanu era familiarizat, el traducând un mare numar dintre acestia în limba româna:
„Domnul Dumnezeul meu n-a pus numar timpului sau, ca oamenii; toate faptele, toate evurile, toate roiurile de încercari nenumarate cât nasipurile oceanelor îi sunt prezente si juxtapuse.
Domnul Dumnezeul meu n-are nici una din înfatisarile revelate; e cuvânt, dupa versetul evanghelistului. Spiritul sau e în inteligenta florilor, a cristalelor si a fratilor mei vertebratele si nevertebratele; în monera si în bobul de grâu, în energia vânturilor si valurilor, în codri si în ierburile pustiilor; în viata si moarte, care sunt acelasi lucru.”

     Un loc însemnat în ansamblul operei sadoveniene îl ocupa lucrarile cu caracter religios, din pacate prea putin cunoscute, unele dintre ele fiind editate doar o singura data:
Genoveva de Brabant, 1910, (reluata în Maria sa Puiul padurii),
Lacrimile ieromonahului Veniamin (1926),
Din vietile sfintilor: vol.I: Spre Emaus, vol. al II-lea: Sfintele amintiri ( în colaborare cu D. D. Patrascanu, 1926),
Istoria sfintilor Varlaam si Ioasaf de la India (1930),
Rut în volumul Fantazii rasaritene (1946),
Inima noastra (1934),
Legende sfinte (1947).
     În manuscrisele sadoveniene au ramas si alte lucrari cu caracter religios; ocupându-se cu descifrarea si valorificarea acestora, I. Oprisan a publicat în anul 1992 volumul Psalmii în traducerea lui M. Sadoveanu (Editura Saeculum, Bucuresti); pe lânga cei 91 de psalmi, despre care I. Oprisan crede ca au fost tradusi între 1934-1940 si „cizelati, probabil, între anii 1948-1952”, volumul mai cuprinde traducerea Capitolului I din Geneza, precum si câteva creatii lirice proprii realizate în maniera psalmilor si strabatute de un puternic patos religios:
„Doamne-Dumnezeule!
Maret e numele tau peste tot pamântul,
Din stralucirea ta cerurilor ai daruit.
Maretia ta cine-ar putea-o slavi?
Caci esti mai presus de orice slavire”
     Filonul religios va deveni o constanta a întregii creatii sadoveniene. Receptivitatea scriitorului fata de aspectele religioase ale existentei are însa si o explicatie oferita de contextul cultural în care acesta se afirma, dominat de revista Viata Româneasca, „spre care au venit mai toti scriitorii importanti ai tarii” atât înainte, cât si dupa primul razboi mondial, deoarece aceasta a militat în ordinea literar-estetica pentru specificul national”, dar fara ca „acest spirit doctrinar sa se aseze ca o stavila în calea esteticului, respectat ca o instanta suverana”.

     În perioada interbelica, careia îi este circumscrisa o buna parte a creatiei de maturitate a lui Sadoveanu, problema specificitatii noastre etnice avea o puternica tenta crestin-ortodoxa. Într-o lucrare de referinta în acest sens, Dimensiunea româneasca a existentei , Mircea Vulcanescu demonstra ca existenta este perceputa de neamul nostru drept o „petrecere vegheata si dirijata de ochiul lui Dumnezeu”, asertiune ilustrata în mod magistral de Sadoveanu în opera sa. El dispune de o capacitate uimitoare de depasire a accidentalului si imediatului, în cuprinsul operei sale efemerul dizolvându-se permanent în etern, provizoriul în absolut, particularul în general, concretul în abstract, limitatul în nelimitat, precisul în inefabil, profanul în sacru.
     Perspectiva din care Sadoveanu priveste realitatea se dilata si se adânceste în virtutea unei porniri organice spre surprinderea esentialului, fapt care confera operei sale valoarea de „sinteza inefabila a unui popor batrân”, (George Calinescu), a carei existenta este „observata în constantele ei spirituale, în manifestari esentiale si ipostaze supreme”, între care se impune pregnant aceea care sta sub semnul sacrului.
Sadoveanu configureaza, astfel, în opera sa, cum observa cu pertinenta criticul Nicolae Manolescu, „un univers taranesc ideal, desavârsit”, o lume pilduitoare, pentru care componenta religioasa a existentei este de cea mai mare însemnatate.

     Cu intuitia geniala a tot ceea ce reprezinta identitatea noastra nationala, Sadoveanu acorda o deosebita atentie coordonatei religioase a existentei oamenilor acestui pamânt; el a relevat în opera sa faptul ca elementul religios „patrunde în cele mai intime cute ale sufletului, pâna în cele mai pozitive manifestari ale acestuia, colorând în acest fel întreaga activitate, toate expresiunile de viata” ale acestuia, cum observa Ernest Bernea.
Sadoveanu se înscrie, astfel, în categoria acelor autori profani pe care Nicolae Steinhardt îi considera „revelatori”, deoarece „sunt acei care mai ales exprima sentimentul religios al unei natiuni, adeziunea ei la Misterul fascinant si cutremurator; la ei palpita duhul credintei, esenta vie a acesteia, în timp ce autorii de specialitate pot fi doar interesanti”.
     Dimensiunea religioasa care întregeste fericit universul operei lui Sadoveanu se constituie într-un argument peremptoriu al concluziei la care ajunge Constantin Ciopraga, unul dintre cei mai competenti cercetatori ai acestei opere, aceea ca autorul ei „este atât de profund al nostru”.