Tara de dincolo de negura - Partea I de Mihail Sadoveanu publicat la 23.07.2009
Lupii de la Cucora
     În ziua aceea întâia nu cazusera decât putine vulpi si iepuri, desi cuconu' Nicu, maistrul nostru de vânatoare, condusese bataile ca un adevarat general. Iesisera si mistretii - si de asta el era foarte multamit, - îi parea numai rau ca scapasera.
Din pricina asta, pe când se adunau puscasii în juru-i în poiana de la Cujba, se uita piezis, numai într-un ochi, spre vânatorii cei batrâni si se scarpina c-o violenta semnificativa deasupra urechii drepte. - Ce poti sa faci? zise domnia-sa cu jumatate de glas. Porcii au iesit. Poti spune ca si-au facut datoria. Dar dac-au dat peste boboci, au rupt linia...

     Bobocii erau adica vânatorii cei tineri. "Au rupt linia..." repeta cuconu' Nicu, fericit ca gasise o expresie potrivita. Dac-au rupt linia, ce poti face? Noi, cei batrâni, nu suntem vinovati. He-hei, vorbeau între ei batrânii, zâmbind.
- Daca ieseau la alte pusti, era alta socoteala!
- Bine, cucoane, dar ce puteam face? striga cu înflacarare vânatorul cel tânar. Au iesit dintr-o data din râpa grohaind; sau trecut ca niste sageti. Am tras, dar erau cam departe. A vazut si Gheorghe Ceapa ce departe erau.
- Ai vazut si tu, Gheorghe? întreba cuconu' Nicu.
- Se-ntelege c-a vazut! striga cu tarie tânarul. Spune, Gheorghe, erau ori nu erau departe?
- Cam departe, cuconasule... raspunse Gheorghe Ceapa. Si cuconasu' Victor trecu spre partida celor tineri, gesticulând.
Da' de unde, cucoane? Care departe? - reîncepu padurarul stapânit si îndesat, plecând capul si privind pe subt sprâncene. Au trecut ca-n maciesul cela de acolo. Erau cinci: scroafa cu patru gódini. Drept ca cuconasu' Victor s-o cam sâit... O tras întâi prea jos, - pe urma prea sus... Scroafa mare - si cam fioroasa...
- S-au rupt linia! sfârsi cuconu' Nicu, mai domolit. Asta-i a cuconasilor istora. Vin cu doua pusti - una cu glonte. Si iaca ce isprava fac!

     - Linisteste-te, cucoane, îi zise cel mai în vârsta si mai vânator dintre noi si ada-ti aminte de ucenicia dumitale, acu treizeci si ceva de ani.
- Ehei, replica cu ifos cuconu' Nicu; acelea erau alte vremuri.
- Se-ntelege, cucoane, dar vânatorii se poarta cam la fel. Am sa-ti aduc aminte si eu domniei-tale, daca nu te superi, de-o întâmplare dintr-o padure din tinutul Iesilor... Cam mult de atunci, dar eu înca nu mi-am pierdut memoria.
- Ce întâmplare si care padure? - mormai cuconu' Nicu. Ia lasa, cucoane, povestile vechi. N-ai sa-mi spui mie ca mi-au iesit atunci mistretii, cum au iesit azi. Eu eram ca ici, - si mi-au trecut cine stie unde, hat la mama dracului.
- Stiu, stiu... îl potoli cel mai în vârsta dintre noi. Asta dovedeste ca un vânator nu trage niciodata aproape. Daca nu cade vânatul, - a fost prea departe. Daca cade, - ai vazut ce departe am tras? Asa încât si dumneata ai tras prea departe.
- Povesti vechi, cucoane! striga cuconu' Nicu, scuturându-si în sus mâna dreapta. Acu nu-i vreme de povesti, ca s-apropie sara si trebuie sa rânduim vânatoarea de mâne. Azi a fost precum s-a vazut; mâni însa batem tariile si am nadejde mai multa.
- Daca da Dumnezeu, - se amesteca Rafaila, padurarul cel balan, poate sa ninga putintel în ia-sara, si mâni dimineata, pe înoitura, facem treaba buna...
     La vorba asta a lui Rafaila puscasii cei batrâni râdicara capetele. Vazura un vântisor subtire de amurg sosit în marginea poienii, pe crestele cenusii ale fagilor. Si, la asfintit, pe munti, nouri alburii de omat. Fara îndoiala ca mâni are sa fie o zi buna de vânat. Asta o întelegeam cu totii, mai ales când ne gândeam la odaitele scunde din sat, cu focuri îmbielsugate în sobe, si la borsul de gaina, asa de bun si de gustos dupa raceala si truda unei zile de haituiala prin râpi salbatice. Gonasii se adunasera zgribuliti în jurul saniilor, la margine; si cum primira porunca pe a doua zi, se risipira în grupuri pe poteci, catra satele din vai. Glasurile si chemarile lor sunara un timp, tot mai departe, în padurea sonora. În jurul pustilor batrâne, padurarii mai staruira un rastimp, ascultând de la maistrul nostru de vânatoare orânduiri amanuntite si strasnice pentru a doua zi.

     - Cucoane! grai Rafaila cu foc, daca se pune omat numai deun deget, eu mâni va duc la lupi cum v-as duce la mine acasa... - Are sa ninga! declara cuconu' Nicu. - Apoi asa credem si noi, cucoane, c-are sa ninga..., raspunsera padurarii.
     Dupa ce se puse la cale astfel si chestia ninsorii, ne gramadiram în sanii si taranii începura a striga la calutii cu coamele pline de scai, s-ai sfichiui cu iustile.
Când ajunseram la gazde, în catunul adapostit între paduri, începu a fulgui, si vântisorul de pe crestele fagilor statu. Subt ninsoarea cenusie, împrejurimile se întunecara ca niste pesteri. Si o tacere cum numai iarna si subt codri o simti, se lasa dintr-un cer gramadit numai asupra coltului nostru de lume.
Gospodarii, în cojoace si caciuli, ne primira prin întuneric la prispe nalte si lânga soproane acoperite cu paie, - s-aveam impresia ca sunt foarte departe de lume si cufundat îndarat, în timp. Cele câteva gospodarii fara drum, fara scoala si fara biserica, risipite undeva într-o râpa a codrilor vasluieni, n-au vazut niciodata, dintre reprezentantii oraselor, decât oamenii de breasla nostra. Iar vânatorii au mai mult o înfatisare din trecut si n-au de-a face cu lumea.
     Dupa ce eu, cuconu' Nicu si ceilalti doi tovarasi ai nostri ne asezaram în fata jarului de pe vatra sobei, la o masuta scunda cu trei picioare, nevasta desculta a gospodarului ne puse dinainte felii mari de mamaliga si câte o strachina adânca plina cu bors. Frecându-le apoi în palma, ne aduse niste linguri de lemn, pe care ni le puse cu de-a sila în mâna. Atunci ne deschiseram gentile si scoaseram la lumina armele noastre pentru asemenea împrejurari; si cei trei copii marunti ai gazdelor iesira de dupa soba, în durligi, cu ochi rotunzi si par de cânepa, - si priveau cu uimire si cu bucurie cutii si truse deschise, tacâmuri cu forme bizare, paharele care se întind si se destind...
Fara îndoiala, eram foarte departe de lume, însa borsul era minunat si mamaliguta foarte buna.
Erau bune si prajiturile noastre, cu care copiii alergara catra parintii lor, în cealalta odaie, agitândule pe deasupra capetelor.
Era bun si vinul din damigeana cu lacata, - un vin anume pentru vânatorile de la Borosesti. Si era placuta mai ales intimitatea si prietinia acelei seri de iarna, s-acea lene a oboselei, în care istorisirile întâmplarilor din trecut rasuna ca o muzica cu profunde si fine rezonante.
     Scuturându-se de omat în tinda, câtiva dintre vecinii nostri intrara cu râset si cu larma.
Dupa ce damigeana îsi facu datoria închinându-se la paharul fiecaruia, - sosi c-o mutra tainica si Rafaila, paduraul cel balan.
- Ce veste, mai Rafaila? îl întreba cuconu' Nicu. Poate vrai sa te uiti în zare, la un pahar de vin?
- Cucoane Nicule, întâmpina Padurarul, eu de la asa ceva în viata mea nu m-am dat în laturi, caci, dupa cum spune parintele Toma de la noi, vinul îmblânzeste nacazurile omului.
Dar am venit sa va spun ca dincolo de deal, în sat la noi, chiar în ia-sara am avut musafiri. Deabia s-a lasat întunericul si lupii au si intrat. Asta, zic, trebuie numaidecât s-o spun boierilor. Am mâncat rapede ce-am gasit pe masa s-am suit poteca înapoi catra dumneavoastra.
- Bea paharul ista, bre Rafaila, si spune ce s-a întâmplat! striga atâtat cuconu' Nicu.
- Spun, cucoane, cum sa nu spun, ca doar de asta am venit.
Asa - este în marginea satului, la noi, un gospodar mai saracut, unu Toader Ichim. În sopron, cum îi la orice gospodarie, îsi tine boii întro parte, - iar în fundul istalat are o scroafa fatata de-o saptamâna.
Alaltaieri s-o strecurat lupu-n ograda furis, nici cânii nu l-au simtit, a intrat în sopron s-o furat scroafei un purcel. Când au dat glas cânii, când o simtit omu huiet si framântare, era târziu.
O iesit pe prispa, se scarpina în cap si asculta cum covita purcelul catra o râpa, tot mai departe.

     S-o dus lupu si l-o ospatat.
Omu - de cei cu caciula pe ochi si cam natâng din fire, tace si nu sufla la nimeni nici o vorba.
Da' ieri s-o cioplit el un par bun dintr-o mlada de carpan si s-o asezat în paie, lânga scroafa cu purcei, la pânda. Asara lupu no venit, ca-si are si el socotelile lui, ca si omul. Lupu-i dihanie înteleapta.
Da' -n sara asta, cum s-o înegurat s-o prins a ninge, dihaniile au si iesit, - ceea ce arata ca au salas aproape, tot în locul pe care-l stiu eu s-avem sa-l batem mâne... Iar omu nostru se afla tot lânga scroafa, cu parul de carpan în mâna.
Si, când nici nu s-astepta, cucoane Nicule, fara sa simta o suflare ori un pas - iaca lupul lânga el, si purcelul o si covitat si scroafa o prins a grohai.
Cum se zarea asa, putin, de-afara, de la albeata omatului, Toader Ichim se încordeaza si paleste pe lup dupa cap. L-o palit îndesat si cu ciuda, - cum i-i felesagul lui. Lupu scapa purcelul, dar se ridica din palitura - si-n învalmasala aceea se-ntoarce si da înapoi pe unde venise.
Omul se rapede dupa el, asteapta ajutor de la câni, - si, când ajunge în ograda, ce sa vada?
Boii iesisera înaintea lui din sopron. Simtisera si ei pe dusman si se zvârlisera afara. S-acuma, când lupul nazuia la locul lui de trecere, pe unde sarise în ograda, vitele, boncaluind, se atineau cu coarnele. N-au mai avut nici cânii când sari, nici Ichim când da alta palitura. Hulub, boul pe care-l înjuga el totdeauna în brazda, o si strapuns pe lup si l-o si zdrobit în picioare...
Asta a fost. Si pe urma s-o stârnit în sat atâta zvoana, de parca era nunta. Mam dus si eu. Si pe urma m-am gândit sa ma-ntorc la dumneavoastra, sa va spun ca acolo no fost numai un lup. Acela care o cazut în ograda lui Ichim e lupan tânar.
Trebuie sa fie din cei sase care stau cu batrâna într-o râpa la Cucoara. Eu le stiu salasul, si socot asa ca mâne numaidecât trebuie sa batem Cucoara...
     Cuconu' Nicu îsi fuma gânditor tigara...
- Bine, avem sa batem Cucoara, hotarâ el. Dar daca sta ninsoarea, tu mâne în zori sa cauti urmele, împreuna cu Ceapa, - s-avem sa stim de buna sama daca lupoaica aceea e acolo unde socoti tu. Acuma mai vezi de paharul acesta si du-te de te hodineste.
- Asculta, Rafaila, interveni cel mai în vârsta si mai vânator dintre noi. Trimete raspuns lui Ichim sa vie mâni cu sania. Ne face trebuinta si-i platim. Am dorinta sa vad boul cel cu isprava...
Lupu-i fiara vicleana, - urma el, dupa ce pleca padurarul; însa nici omul nu se socoate mai prejos. Eu sunt foarte încredintat ca lupoaica de care vorbeste Rafaila îsi are locuinta acolo, la Cucoara, într-o râpa, întro desime nestrabatuta... Acolo a rupt spinariile cu dintii s-a carat muschi moale de pe lânga izvoare. S-a crescut sase pui. Îi duce în expeditii, - îi învata vânatoarea si furtisagul.
Se pare însa ca unul a cazut. Ea însa îsi urmeaza destinul, cu ceilalti cinci care i-au mai ramas. Lupta cu omul. Ca toti indivizii din rasa ei, lupta împotriva dusmanului celui mare care si-a întins tot mai mult stapânirea în lume, împutinând padurile si singuratatile si decimând pe concurenti. Ea reprezinta un principiu de libertate, cu toate acestea, mâni avem s-o doborâm fara nici o mustrare de cuget...
- S-o fi întors ea oare în palatul ei de muschi, subt stânci si arcuri albe, în salbaticiile de la Cucoara? urma tovarasul nostru, privind paharul de vin în zarea focului. Se poate sa se fi întors, caci expeditia i-a adus o jertfa. Cu toate acestea, se resemneaza usor si nu abandoneaza lupta, caci, dupa cât îmi închipui, are un fel al ei anume de a judeca s-a rationa. Noi gustam picaturi de soare si-i hotarâm sfârsitul; - ea asculta semnalele noptii si cugeta la foamea vesnica si neistovita.
Mai cugeta fara îndoiala ca omul creste oi ca sa le manânce lupii. Ca, la nevoie, e buna s-o gâsca, numai ca si ea si femeia tipa prea tare când intri în ograda. Cânele e un ticalos, un renegat sun tradator: la nevoie e bun si el de mâncat. În sfârsit, oricât s-ar mândri, omul e vrednic de dispret, pentru ca, în loc sa lupte cu ghiarele si cu coltii, întrebuinteaza unelte necinstite. Pe urma, de ce se lupta cu lupul, daca, dupa ce-l omoara, nu-l manânca? E un misel, pentru ca nu-si are blana lui s-o ia de la fapturi care au nevoie de ea. E o fiinta fara credinta si fara judecata, pentru ca-si închipuie ca Dumnezeu a facut lumea numai pentru el...
Daca n-o fi cugetând asftel lupoaica lânga cei cinci pui care iau mai ramas, - apoi desigur, ca astfel ar putea sa gândeasca. - Cucoane Nicule, pune lacata în buzunar si toarna în pahare vinul care ti-a mai ramas în damigeana. Si spune câteva istorii de lupi. Acum putem sa le spunem si sa le ascultam zâmbind. Alta data însa oamenii erau foarte seriosi numai când auzeau pomenindu-se numele acestor diavoli... Razboiul vânatorilor urmeaza, însa biruinta nu mai poate fi îndoielnica...
     Astfel a vorbit mai în vârsta dintre noi si, dupa ce a ascultat o istorisire de vânatoare, a spus si el una. Si de-abia într-un târziu neam despartit, când catunul dintre suhle dormea tacut, cu luminile stânse. Ninsoarea statuse. Vazduhul se înaltase iar pâna la stele. Si împaratia salbaticiunilor era plina de frica si de tacere.

     Într-adevar, batrâna si cei cinci lupani erau în palatul lor, în râpa la Cucoara. Rafaila padurarul împresurase în zori locurile si gasise urmele intrate. Armata de haitasi zgribuliti trecu pe poteci, în mare liniste; si vânatorii iesira în poiana, unde asteptau saniile. Era de fata si întunecosul Toader Ichim, cu pielea lupului. Îsi daduse caciula pe ceafa si privea cu fudulie în juru-i, - pe când Hulub, lânga el, ca un adevarat erou, era modest, nepasator si trist.
Cum e-n rânduiala lucrurilor, bacsisul îl primi sateanul; si când porniram sa împanam tiitorile râpelor de la Cucoara, pali cu biciul peste ochii cei blânzi si mari ai lui Hulub.
Omatul era nou si curat pretutindeni si tufisurile înflorisera fantastic. Râpele cele pietroase, adânci si întortochiate, deodata tresarira din farmecul lor alb, când chiuiturile gonasilor sunara departe, la gura pâraielor.
Si lupii, la cel dintâi semnal, iesira din palatul lor si aparura în singuratate, cu urechile ciulite, întrebând vântul cu narile.
Lupoaica cea batrâna scheuna usor, cascând si aratând o gura neagra cu dinti grozavi. Apoi porni împotriva vântului, cu puii dupa ea.
Chiotele si haulirile se întarira; deci dusmanii erau aici.
Se opri iar, - si sorbi pe adierea subtire a vântului emanatii cunoscute. Se întoarsera scurt în loc si pornira în directie contrara. Trecura din pârâu în pârâu si din râpa în râpa, târândusi cozile lungi pe neaua proaspata; când o bataie de pusca suna înainte si ecourile codrului o prelungira ca pe-un tunet.
Lupii se oprira: s-aici erau dusmani, si înca dintre cei mai rai.
Al doilea tunet prelung fu semnalul despartirii.
Lupanii se împrastiara în laturi, lupoaica porni fara graba înainte. Alte pocnete sunau la dreapta si la stânga. Batrâna facu înapoi în salturi mari.
Dar la marginea celei dintâi poieni aparura haitasii, cu ciomegele, tipând si raspunzând cu chiote detunaturilor de pusti.
- Lupu, maai! clocoti poiana si ciomegele se înaltara. Înapoi! alta scapare nu este. Si chiotele din urma slabira.
Înapoi, unde se auzeau din când în când pocnetele sunt tot dusmani. Batrâna-i cunoaste.
Se opreste brusc într-o spinarie deasa ca peria. La douazeci de pasi înaintea ei, la marginea unei poteci, ceva a sticlit si s-a miscat abia, stricând neclintirea si armonia albului. Salbaticiunea priveste tinta si deosebeste lânga un fag un profil tânar de vânator. A simtit-o fara îndoiala.
- Înapoi! Nici înapoi, nici pe de laturi nu mai este loc de trecere, - caci se dezlantuie pretutindeni urletele dusmanilor si iesirile râpelor sunt închise.
     Batrâna se întoarce gâfâind cu disperare si cu limba lunga. Trebuie sa ocoleasca profilul cel tânar de lânga fag. Pusca detuna, rupe si darâma însailarile de omat si halicele pârâie în tufari.
A scapat. Întrun avânt înfricosat se zvârle la dreapta vânatorului celui tânar. Acoloi liniste si neclintire. Dar acolo astepta, tapan ca si trunchiul cel cafeniu de paduret, cel mai în vârsta si mai vânator dintre noi.
Când batrâna îi vazu miscarea, era prea târziu. Cazu fulgerata la cinci pasi, - se zvârcoli o clipa si ramase strâmba si teapana, cazuta peo coasta, cu botul deschis si cu limba sângerata în omatul nevinovat.
Haitasii sosira asudati, - si doi dintre ei o târâra lânga lupani, lânga vulpi si iepuri, între vânatorii forfotitori si galagiosi.
- Soarta noastra ne-a hotarât din veci aceasta întâlnire..., zise prietinul nostru cu oarecare melancolie; si trecu spre poiana de la Schit, unde cornul suna chemare la focurile prânzului si amiezii.