Fabula caii singuratice - Partea II de Artur Silvestri publicat la 25.07.2009
Patimirile
     Primele productii literare la protoromâni sunt aceste patimiri care reprezinta niste panegirice de martiri crestini supusi persecutiilor brutale hotarâte de împarat. Nu e usor de reconstituit aceasta perioada, dar suferintele crestinilor ne sunt în general cunoscute prin alte surse. Asa zisa literatura de «passiones» «afirma un punct de vedere anti roman când Roma era înca pagâna».
Transmise prin copisti în general, aceste documente rare si anonime sunt totusi plauzibile, astfel Martiriul lui Astion si Epictet decapitati la Halmyris în ScithiaMinor, doi asiatici probabilmiraculosi, un preot batrân anume Epictet si discipolul sau, Astion, amândoi sositi pe o corabie de la Cappadocia catre Pontul Euxin, care ne da stiri despre viata autohtonilor.

     Apoi o alta cronica «Martiriul lui Irineu de Sirmium» scris în latina si pastrat de un guvernator local, un document care releva o adevarata tragedie crestina, acest Irineu ramânând printre subiectele de cult pâna târziu catre anul 1200 pe masura suferintelor îndurate.
Un alt martiriu evidentiat de izvoare fusese acela al lui Montanus de Singidunum executat în martie 304, tot daco-roman.
Scriitorul cauta sursele, le confrunta, le însira, le analizeaza într-omunca de furnica, dar si de pasiune nebuna dupa subiect.
Patimirile apar peste tot de la Povestea despre Mercurius arhistrateg din Oltenia pe la 265 ori poate spre momentul ce premerge retragerea aureliana.
Sau Martiriul lui Dasius de la Axiopolis (condamnat tot la 304) unde, subliniaza scriitorul, «repudierea saturnaliilor pagâne trebuia sa impresioneze spiritele sovaielnice si conservatoare.» Fresca se compune: toate aceste panegirice si pomeniri ilustreaza «raspunsul unui orient romanic reprimat».
Stapânirea romana nu este nici idealizata, nici blamata, totul e trecut prin filtrul inteligentei si se face pe baza surselor si izvoarelor, as zice ca nu exista nimic sentimental sau partinitor în aceste texte.
Si totusi, pentru noi, românii, simpla lor pomenire începe de curând sa para o chestiune de curaj, simpla abordare a temei te poate plasa într-o zona în care nou veniti cu misie de nu se stie unde o pot sanctiona sau minimaliza.
Patimirea lui Sava Gotul (372) înecat în Buzau de Athanaric», demonstreaza ca persecutiile încep sa fie datorate noilor veniti si ca, latinitatea începe sa fie cea în pericol, iar martiriul apare «într-o forma embrionara». Istorie care se transmite si se repovesteste la Dunarea de Jos, catre Mediterana si apoi în Asia Minor, adica «în geografia protectiei latine», ceea ce însemna deja un tipar de pedeapsa a autohtonitatii…

În zorii primului mileniu, pomenirile marcau asadar martiriul, «patimirile», rezistenta de catacombe, de aceea ele dau aerul de «scoala», sunt închegari ce depasesc «teritoriul provincial propriu-zis».
Iata, între aceste concentrari, Scoala literara de la Tomis cu o întindere în timp de circa doua sute de ani, de la 370 la 550.
Documentarea este impresionanta, desenul acestei adevarate miscari literare care antreneaza Tomis, Histria si Callatis, dar si porturi laDunare ca Axiopolis si Halmmyris, antrenând spatii mai largi din buza Pontului pâna în câmpiile transdanubiene, spre curbura carpatica urcând catreMoldova, locuri pe unde circulau povesti si istorii, spuse si respuse.
Iata autorii citati de Artur Silvestri: Bretanion (370), Iulius Soranus (c.370-375), Terentius (381), Teotim(documentat la 390 si la 403), Timotei (381), Ioan de Tomis (448- 449) si TeotimII (458), apoi Paternus (581-520) siValentinianus (549-550) la care se adauga grupulmonahilor sciti (Ioan Maxentiu, Leontiu de Bizant, Petrus Diaconus, Achile, Mauricius si Ioan). Acestora li se adauga contributiile lasate de Ioan Cassianus, plecat din Scitia în Egipt si apoi în teritoriul Frantei de azi, vechea Gallie (4) si Dionysius Exiguus (5) plecat din Tomis catre Constantinopole si apoi spre Roma.
Iar documentarea continua, însiruirea, ca un evantai desfacut peste geografia româneasca, un evantai marturisitor: Iata-i pe cei afiliati scolii danubiene inaugurate de Ulfila, traducatorul Bibliei în gotica, apoi altii din vastul spatiu crapato-danubian, cum Auxentius de Durostorum (pe la 383), Palladius de Ratiaria (345-381), Maximinus (la finele secolului al patrulea), apoi Secundianus de Singidunum.

     Apar institutiile bisericesti. Autorul continua aceasta incursiune fascinanta afirmând: «Sunt urmasii lui Niceta de Remesiana» trecând catre scoala moeso panoniana cu reprezentanti memorabili printre care Laurentius de Sirmium si apoi Martin de Dumio si de Bracara, ideologul crestin al Galiciei. Cercul se largeste si este normal sa fie asa, se amplifica, aceste semne sunt focare care iradiaza, exista conexiuni de tot felul si, iata, concluzia e simpla, toti acesti alcatuitori de texte erau precursorii unei literaturi, ei sunt stramosii, ei sunt anterioritatea noastra.
nota: interventiile si comentariile sunt facute de sotia autorului
MARIANA BRAESCU SILVESTRI