Primele productii literare la protoromâni
sunt aceste patimiri care reprezinta niste
panegirice de martiri crestini supusi persecutiilor
brutale hotarâte de împarat. Nu e usor de reconstituit
aceasta perioada, dar suferintele crestinilor ne
sunt în general cunoscute prin alte surse. Asa zisa literatura
de «passiones» «afirma un punct de vedere
anti roman când Roma era înca pagâna».
Transmise prin copisti în general, aceste documente
rare si anonime sunt totusi plauzibile, astfel
Martiriul lui Astion si Epictet decapitati la Halmyris
în ScithiaMinor, doi asiatici probabilmiraculosi,
un preot batrân anume Epictet si discipolul sau, Astion,
amândoi sositi pe o corabie de la Cappadocia
catre Pontul Euxin, care ne da stiri despre viata autohtonilor.
Apoi o alta cronica «Martiriul lui Irineu
de Sirmium» scris în latina si pastrat de un guvernator
local, un document care releva o adevarata
tragedie crestina, acest Irineu ramânând printre subiectele
de cult pâna târziu catre anul 1200 pe
masura suferintelor îndurate.
Un alt martiriu evidentiat
de izvoare fusese acela al lui Montanus de Singidunum
executat în martie 304, tot daco-roman.
Scriitorul cauta sursele, le confrunta, le însira, le
analizeaza într-omunca de furnica, dar si de pasiune
nebuna dupa subiect.
Patimirile apar peste tot de la Povestea despre
Mercurius arhistrateg din Oltenia pe la 265 ori
poate spre momentul ce premerge retragerea aureliana.
Sau Martiriul lui Dasius de la Axiopolis
(condamnat tot la 304) unde, subliniaza scriitorul,
«repudierea saturnaliilor pagâne trebuia sa impresioneze
spiritele sovaielnice si conservatoare.»
Fresca se compune: toate aceste panegirice si
pomeniri ilustreaza «raspunsul unui orient romanic
reprimat».
Stapânirea romana nu este nici idealizata, nici
blamata, totul e trecut prin filtrul inteligentei si se
face pe baza surselor si izvoarelor, as zice ca nu
exista nimic sentimental sau partinitor în aceste
texte.
Si totusi, pentru noi, românii, simpla lor pomenire
începe de curând sa para o chestiune de curaj,
simpla abordare a temei te poate plasa într-o zona în
care nou veniti cu misie de nu se stie unde o pot sanctiona
sau minimaliza.
Patimirea lui Sava
Gotul (372) înecat în Buzau de Athanaric», demonstreaza
ca persecutiile încep sa fie datorate noilor veniti
si ca, latinitatea începe sa fie cea în pericol, iar
martiriul apare «într-o forma embrionara». Istorie
care se transmite si se repovesteste la Dunarea de
Jos, catre Mediterana si apoi în Asia Minor, adica
«în geografia protectiei latine», ceea ce însemna deja
un tipar de pedeapsa a autohtonitatii…
|
În zorii primului mileniu, pomenirile marcau
asadar martiriul, «patimirile», rezistenta de catacombe,
de aceea ele dau aerul de «scoala», sunt închegari
ce depasesc «teritoriul provincial propriu-zis».
Iata, între aceste concentrari, Scoala literara de la
Tomis cu o întindere în timp de circa doua sute de
ani, de la 370 la 550.
Documentarea este impresionanta, desenul acestei
adevarate miscari literare care antreneaza Tomis,
Histria si Callatis, dar si porturi laDunare ca Axiopolis
si Halmmyris, antrenând spatii mai largi din buza
Pontului pâna în câmpiile transdanubiene, spre curbura
carpatica urcând catreMoldova, locuri pe unde
circulau povesti si istorii, spuse si respuse.
Iata autorii
citati de Artur Silvestri: Bretanion (370), Iulius Soranus
(c.370-375), Terentius (381), Teotim(documentat
la 390 si la 403), Timotei (381), Ioan de Tomis (448-
449) si TeotimII (458), apoi Paternus (581-520) siValentinianus
(549-550) la care se adauga grupulmonahilor
sciti (Ioan Maxentiu, Leontiu de Bizant, Petrus Diaconus,
Achile, Mauricius si Ioan). Acestora li se
adauga contributiile lasate de Ioan Cassianus, plecat
din Scitia în Egipt si apoi în teritoriul Frantei de azi,
vechea Gallie (4) si Dionysius Exiguus (5) plecat din
Tomis catre Constantinopole si apoi spre Roma.
Iar documentarea continua, însiruirea, ca un
evantai desfacut peste geografia româneasca, un
evantai marturisitor: Iata-i pe cei afiliati scolii danubiene
inaugurate de Ulfila, traducatorul Bibliei în
gotica, apoi altii din vastul spatiu crapato-danubian,
cum Auxentius de Durostorum (pe la 383), Palladius
de Ratiaria (345-381), Maximinus (la finele secolului
al patrulea), apoi Secundianus de Singidunum.
Apar institutiile bisericesti.
Autorul continua aceasta incursiune fascinanta
afirmând: «Sunt urmasii lui Niceta de Remesiana»
trecând catre scoala moeso panoniana cu reprezentanti
memorabili printre care Laurentius de
Sirmium si apoi Martin de Dumio si de Bracara,
ideologul crestin al Galiciei. Cercul se largeste si
este normal sa fie asa, se amplifica, aceste semne
sunt focare care iradiaza, exista conexiuni de tot
felul si, iata, concluzia e simpla, toti acesti alcatuitori
de texte erau precursorii unei literaturi, ei sunt
stramosii, ei sunt anterioritatea noastra.
nota: interventiile si comentariile sunt facute de sotia autorului
MARIANA BRAESCU SILVESTRI
|
|
