Românii supt Mihai-Voevod Viteazul - Partea III de Nicolae Balcescu publicat la 26.07.2009
Romanii supt Mihai -Voevod Viteazul - Partea III
���� �ntr-aceea Ieremia-Voda din Moldova facu stire cardinalului ca Mihai-Voda voieste a intra �n Ardeal cu osti grele, si tot �ntr-o vreme, Ioan Maro, s�rb de neam, dar nascut si crescut �n Ardeal, care, cunosc�nd bine limba rom�neasca si latineasca, se afla �n slujba lui Mihai-Voda ca secretar si cunostea proiectele lui, scrise cardinalului ca sa nu creaza �ncredintarile lui Mihai, caci el are de g�nd a navali �n Ardeal si a cuprinde aceasta tara, pentru care sf�rsit �si aduna toate ostile.
Andrei Bathori porni �ndata la Mihai-Voda �n solie pe Tomas Csomortany, om ager la minte, ca sa caute prin toate chipurile a descoperi proiectele lui Mihai.
Csomortany sosi la Bucuresti s�mbata spre seara, 11 octomvrie, si �ndata avu audienta de la Mihai-Voda, si dupa c�tava vreme de vorba, lu�nd cuv�ntul domnului, se �ntoarse a doua zi, duminica, catre cardinal cu un raspuns pacinic.
���� Despre aceasta solie analistii contemporani se deosebesc �ntre sine.
Cronica rom�na si unii din analistii unguri pretind ca, cardinalul �nsarcina pe Csomortany a spune lui Mihai a-si lasa tara si scaunul, caci apoi de nu, va fi izgonit de d�nsul si de turci si va �ncapea �n m�na acestora.
Se vede ca cardinalul �si dete astfel pe fata g�ndirea sa, sau pentru ca, credea ca peste putin va fi �n stare a o pune �n lucrare, fiindca �i si sosise acum niste cete de polonezi si moldoveni �ntr-ajutor, sau ca a vrut a speria pe Mihai si a mai dob�ndi un repaos de c�tva timp.
Aceiasi analisti unguri spun ca Mihai-Voda, auzind vorbele lui Csomortany, se �nfurie si era c�t p-aci a da mortii pe aducatorul acestei obraznice solii, dar ca, stap�nindu-si m�nia, el g�ndi ca e mai bine a respecta dreptul gintelor si a cauta a razbuna acest afront asupra lui Andrei, de la care i-a venit, dec�t asupra solului. Pentru aceea raspunse acestuia cu vorbe dulci si bune, fagadui a fi �ngaduitor �ntru toate si nu-l lasa a descoperi pe fizionom�a lui nici un semn care sa-i arate cugetul. Astfel, acest minunat barbat stia, c�nd vroia, a se stap�ni pe sinesi si a-si �nvali astfel proiectele, �nc�t nimeni sa nu le poata patrunde.
Dar un alt analist, Ambrosie Simigianus, pretinde: ca Andrei propuse lui Mihai a-i da azil �n Ardeal daca turcii vor voi a-l goni din Tara Rom�neasca, si p�na sa-si faca pace cu d�nsii; ca Gaspar Cornis, dusman cardinalului, rastalmaci altfel vorbele acestuia � �n �ntelegere fiind cu Csomortany, care si el era tainic partizan al lui Mihai, �n slujba caruia comandase niste ostiri � puse pe acesta a spune lui Mihai ca i se porunceste d-a iesi �ndata din Tara Rom�neasca, altmintrelea va fi prins de turci, fiind el o stavila �ntre alianta cardinalului cu turcii.
���� Simigianus ca si Szamosk�zy banuiesc ca Gaspar Cornis cu Pancratie Sennyei, unul din senatori, si cu multi alti din cei mari ai Ardealului, mai cu seama din cei compromisi cu Sigismund Bathori �n uciderea nobililor la 1594, tem�ndu-se d-a cadea jertfa lui Andrei si Stefan Bathoresti, chemara pe Mihai-Voda a intra �n Ardeal.
Cel din urma analist pretinde ca adesea multi au auzit pe Gaspar Cornis zic�nd: ,,C�nd tai un cap din Bathoresti, �ndata se iveste altul �n loc, dar voi face astfel de bine ca m-oi m�ntui pentru totdauna de aceasta pieire".
Aceste �nvinovatiri, precum si altele ce vom vedea mai la vale, noua, dupa cum si altor istorici unguri si streini, nu ni se par destul de temeinice ca sa putem �ncheia si acuza pe Cornis si pe sotii lui de tradare catre neamul lor.
Fara �ndoiala ca acestia nu iubea pe cardinalul, de care avea a se teme, dar mai toti ungurii simtea ca d�nsii; si de la simtimentul de ura p�na la tradare e �nca mult.

���� Mihai-Voda, iarasi, nu avea trebuinta de ajutorul unor tradatori dintre nobili, c�nd avea �n parte-i pe toate popoarele Ardealului.
Rom�nii, poporul cel mai numeros dintr-aceasta tara, de mult atintise ochii spre d�nsul cu credinta nadejdii si �l astepta ca pe un m�ntuitor, spre a-i scapa de tirania aristocratilor unguri. �ntr-adevar, printr-o fatalitate a lucrurilor, asuprirea ungurilor ardeleni asupra iobagilor lor rom�ni se adaoga �ntr-o progresie crescatoare de ce se mai apropia ceasul ursit spre pedeapsa ei.
�ntr-o cronica saseasca dupa acele timpuri, citim, la anul 1592, acestea: ,,Foarte adevarat este ceea ce zice Livie (�n cartea IV, decada 4), �mbuibarea si zg�rcenia sunt ciumele care rastoarna toate �mparatiile cele mari. �n ambele acestea se deprindeau nobilii foarte tare, mai ales Chendestii at�tia bani storceau de la iobagi, �nc�t nimarui nu �i era iertat a lua bani �mprumut sau alte soiuri de hrana dec�t numai de la el. Apoi vinurile ce le da iobagilor era foarte acre, fara gust si nici de o treaba; asemenea si gr�ul era muced si tar�tos, si totusi cu pret mare; carnea de bou, de oaie, sau era de vita bolnava, sau de mortaciune, pe care iobagii, macar ca nu le putea nici gusta, era siliti a le plati cu pret destul de mare; nu cauta nime la mila, nu la saracia plebei cei mai ticaloase, nu la Dumnezeu, ci f�cea fiecine ce voia. Fiecare era crai sau principe etc.
���� Chendestii, spre a-si asigura lucrurile sale, trimitea scrisori �n toate partile, ca principii, pe acestia �i urma altii, astfel �nc�t si cei mai trenturosi nobili deprindeau tiranie si rautate asupra sarmanilor tarani s. c. l., s. c. l.
Te uiti, Doamne, si rabzi! Faimos au fost si Francisc Alardi, ce locuia la Mures l�nga S�n-Paul, si batr�nul Bogatie, camatari si sfarnari foarte avuti, carii au �ntreprins cea mai mare tiranie cu ticaloasa plebe."
Aceste se urma la 1592, �naintea razboiului. De 7 ani de c�nd urma ne-ncetat razboiul, chinurile si nevoile rom�nilor crescusera peste masura, �nc�t inima lor acum fierbea de dorinta d-a-si varsa focul razbunarii peste capetele tiranilor lor, domnii Ardealului.
���� Deosebit de rom�ni, pe care, �n lipsa de alte pricini, legatura s�ngelui i-ar fi silit a sta mai bine cu fratii lor din tara dec�t cu neam strein, chiar sasii si secuii erau cu totul �n favorul lui Mihai-Voda.
Orasele sasesti, ostenite si nemultumite de domnia ungureasca, aplecate din natura catre �mparatul Germaniei, spaim�ntate �nca de c�tava vreme de ura cea mare ce le hranea cardinalul si de tintirile lui d-a-i reduce cu sila la legea papistaseasca � dupa fagaduiala ce dedese papei, nadajduind a intra astfel �n favorul acestuia � sau a-i st�rpi cu totul, se pleca bucurosi catre Mihai-Voda, care zicea ca cuprinde tara pentru �mparatul. Ei aflasera ca la Alba se si ridicase �n piata 7 tepi, �n care Andrei vroi sa traga pe cei 7 judecatori saxoni �nainte de 18 octombrie, ziua hotar�ta pentru deschiderea dietei, la care acestia trebuia sa se afle. Albert Hull, comitele sasilor si unul din cei mai mari din barbatii lor, descoperind acest groaznic proiect, hotar� a-si m�ntui compatriotii de tirania unui popa crud si fanatic. El se grabi a scri lui Mihai, rug�ndu-l a grabi a veni �n ajutor, fagaduind a rascula toata natia �n favoru-i.
Mihai, spre a le da dovada de �ncrederea sa �ntr-�nsii, alesese pe Christofor Herzely, cetatean de la Brasov, frate cu judele acelui oras, pe care �l trimisese la Praga la �mparatul cu carti �n care se trata gonirea cardinalului din Ardeal. Se zice ca Herzely facu aceasta calalorie supt pretext de comerciu si ca Mihai dete lui Herzely pentru drum 100 galbeni de aur, si �mparatul, dupa ce l-a rasplatit cumsecade, �l trimise �napoi la Mihai.
Secuii asemenea, dupa cum stim, avea o ura fieroasa �mpotriva nobililor si mai ales asupra familiei Bathorestilor. Purtarea cea �nselatoare a acestora, d�ndu-le libertatea c�nd avea nevoie de d�nsii si rapindule-o �ndata ce trecea primejdia, chipul cumplit prin care cea din urma rascoala a lor (1596) fusese pedepsita �i facuse nerabdatori de a scutura jugul, st�nd a da m�na de ajutor oricarui dusman al casei Bathorestilor.
���� Asa, toate popoarele Ardealului ura pe cardinal, astepta cu nerabdare si sta gata a ajuta pe Mihai spre a rapi din m�na-i tara Ardealului. Mihai, dar, �n Ardeal, era nadejdea si sprijinul intereselor popoarelor �mpotriva aristocratiei si a domnirei unguresti. Vai! pentru ce necunoscu el aceasta frumoasa misie si trase asupra-i pedeapsa meritata acelor ce calca menirea cu care providenta i-a �nsarcinat!
���� Dar afara de popoare, stim ca o mare parte din cei mai mari nobili ai Ardealului, nemultumiti de Bathoresti, chema �n dorinta inimei lor pe Mihai; desi, �n lipsa de dovezi temeinice, nu credem ca aceasta dorinta a mers p�na la tradare si ca ei ar fi �nlesnit cu ceva la triumful lui Mihai. Astfel, cursoarea ce t�ra pe Mihai si �l �mpingea �n Ardeal era puternica, nebiruita, providentiala.
���� A doua zi dupa pornirea lui Csomortany spre Ardeal, luni �n 13 octomvrie 1599, Mihai-Voda aduna la Ploiesti o parte mare din ostile sale.
Toata gloata ostasilor rom�ni si s�rbi erau asezati �n piata si pe uliti, iar calaretii gvardiei sale, numiti curteni, si o ceata de cazaci si de polonezi �i rasp�ndi �mprejurul orasului.
Generalului Baba-Novac, care avea supt comanda lui 5 000 oameni pedestrime precum si pe haiducii din Ungaria, �i dete porunca de a-si �ntocmi ostasii sai armati �n cinci r�nduri, din piata p�na la curtea palatului domnesc.
Astfel fiind posturile asezate, adusera �naintea lui Mihai mai int�i pe viteazul Giorge Mako cu ceilalti capitani de oaste, Stefan Tascuni, Ion Tamasfalvi, Grigore Kis si pe toti ofiterii unguri ce slujea �n armata sa. Domnul le lua m�inile lor �n ale sale si-i puse sa jure ca-l vor urma oriunde �i va povatui, mai ales �n expeditia ce el pregatea, ca vor asculta si vor �ndeplini toate poruncile sale si ca nu vor trada steagul sau nici de fata, nici �ntr-ascuns. Dupa ce dete astfel drumul lui Mako si ostilor sale, aduse asemenea de la satul Floresti 500 calareti unguri comandati de Dimitrie, ce-i zicea cel Mare, si de locotenentii sai Georgie Horvath, Ioan Kis, Petru Kidel, Ioan Sindi si c�tiva altii. El aduse �nca si pe beslii, de care avea doua sute �n oastea lui. Aceasta ceata de calareti, supt aceasta numire turceasca, era �ntocmita de Mihai-Voda. Ei avea o plata deosebita si ajunsera fruntasii vitejilor. Capul lor era Stefan Petnahazi.
Mihai-Voda �i aduse pe unul dupa altul spre a face juram�ntul. Fura unii care se �ndoira putin a face un juram�nt orb si cam nehotar�t. Catre care �ntorc�ndu-se Mihai, le zise cu oarecare asprime: ,,Faceti, caci datoria soldatilor este a urma pe general, iar a generalului a urma pe soldati; mie se cade a porunci, voua a asculta!"
���� Mihai, caut�nd mereu a tine c�t mai ascuns proiectul sau, rasp�ndise vorbe, ca mai nainte, ca aceasta gatire de razboi se face asupra turcilor. Dar o seama de boieri patrunsesera proiectele sale. Era multi din boierii sai cei mai iubiti, carora nu prea placea tintirile ambilor Mihai, cum se zicea atunci, adeca ale domnului si ale banului Mihalcea, care mereu at�ta ambitia si pofta de domniri si de cuprinderi a domnului.
Acesti boieri iubea tara si pe domn, dar voia sa vaza pacea si se �mpotrivea expeditiei �n Ardeal, ca una care poate avea p�na �n urma sf�rsit rau, at�t�nd multi dusmani asupra tarii si zadarnicind nadejdea de a o vedea �mpaciuita si culeg�nd rodul de at�ta s�nge varsat. �ntre acesti boieri era si Theodosie Logofatul, boier batr�n, ales, de cinste si priceput la sfat. Folosindu-se de lipsa banului Mihalcea, ce se afla �nca �n Ardeal, l�nga cardinalul, acest boier vru sa faca o silinta spre a �ntoarce pe Mihai-Voda din hotar�rea sa d-a intra �n Ardeal. El trase �n g�ndul sau pe sotia lui Mihai, doamna Stanca.
Era o femeie aleasa aceasta doamna, ale carei calitati chiar dusmanii sotului ei nu se putura opri a le �ncununa cu laude entuziaste. Buna, bl�nda, supusa, �nger de muma si de sotie, ea adesea domolea iutimea si asprimea caracterului sotului sau, si �ntr-aceeasi vreme, inima eroica, ea �mpartasea de multe ori primejdiile barbatului sau, �nsotindu-l �n razboaie si p�na pe c�mpul bataliilor st�nd �n coasta lui.
Ca logofatul Tudosie, ea nu iubea pe banul Mihalcea, pe care �l �nvinovatea ca sfatuieste rau pe domn. Fie un presentiment de nenorocirile ce cuprinderea Ardealului va trage asupra familiei sale, fie numai niste scrupuluri nobile si poruncite oricarui e �n pozitie d-a asculta numai glasul inimei sale, fara a avea alte datorinti mai �nalte a �mplini, ei i sa parea ca e nedrept lucru a purta razboiul �n Ardeal. Cu inima stap�nita de aceste simtiri, ea se duse l�nga sotul sau, silind prin rugaciuni si lacrimi a-l �ntoarce din hotar�rea sa.

���� Ea �i aduse aminte azilul ce le dedese Ardealul atunci c�nd erau am�ndoi pribegi, prigoniti de tiranul Alexandru, ajutorul ce �i dedese printul Sigismund spre a se face domn si mai pre urma spre a m�ntui tara de navalirea lui Sinan-Pasa; si �l jura pe Dumnezeu, pe sf. Mihai si pe sf. Nicolae, patronii casei lor, d-a nu purta razboiul �ntr-o tara de la care primise numai bine, spre a nu trage asupra-i os�nda nemultumitorilor. �nfocatele si elocventele cuvinte, precum si lacrimile ei fura zadarnice; ele nu putura clati hotar�rea sotului sau.
Si oare s-ar fi cazut ca el sa lase tocmai acum, �n minutul d-a o �ndeplini, o idee care de multa vreme fram�nta �n inima sa?
�n ce oare se arata el nemultumitor? Daca Sigismund Bathori l-a ajutat oarece prin creditul sau spre a capata domnia, el nu i-a rasplatit �nsutit aceasta mica facere de bine prin c�te foloase biruintele sale a adus Ardealului si care sporira gloria lui Sigismund?
Trebuie oare a uita la c�te umilinte supuse Sigismund pe Mihai si patria lui?
Trebuie a uita ca pata rusinosului tratat de la 1595 nu era �nca stearsa?
Daca Sigismund a venit a-l ajuta �mpotriva lui Sinan, nu era oare spre a se ajuta pe sinesi si Ardealul, ce era deopotriva amenintate? At�ta numai ca, �n loc sa astepte pe turci �n Ardeal, veni sa-i �nt�mpine �n Tara Rom�neasca si feri prin aceasta Ardealul de pustiirile razboiului.
Apoi, chiar de ar fi avut Mihai si rom�nii datorie de a fi recunoscatori lui Sigismund, acesta mai c�rmuia acum Ardealul? Nu-l lasase, pentru pieirea lui Mihai, �n m�inile cardinalului? Acesta apoi nu era vadit de dusman al nostru? Trebuia oare a-i lasa timp a ne izbi si a ne pune �n stare d-a nu-i putea sta �mpotriva?
Si chiar de ar fi fost altfel purtarea cardinalului, chiar de ar fi avut Mihai datoria a se arata recunoscator catre d�nsul, recunostinta personala a unui domn poate oare stinge dreptul si datoria unei natii?
Putea el dezerta cauza nationala pe care se fagaduise a ajuta?
Ardealul, a carei gloata a populatiei sunt rom�ni, nu este el o tara romaneasca?
Trebuia oare a mai lasa �n stap�nirea ungurilor toata aceasta tara, care, dupa dreptul naturei si dreptul oamenilor, este a rom�nilor? Mai ales c�nd chiar si populatiile de alt s�nge �l chema?
���� Ce, fiindca ne tragem din acel glorios popor, stap�n al lumei, care �ntemeie cea mai minunata si mai colosala unitate cunoscuta �n cartea istoriei omenirei, fi-vom noi os�nditi a trai alaturi frate cu frate �n veci strein unul de altul? Suntem noi os�nditi a ispasi marimea stramosilor nostri si jugul supt care ei os�ndira lumea, traind vecinic izolati unul de altul, supt un deosebit jug barbar? Dumnezeu nu ne-a dat si noua oare un acelasi drept ca celorlalte natii si o aceeasi datorie, o misie a �mplini �n omenire?
Dar �ntreprinderea de a crea unitatea nationala e grea; ea va ridica at�ta multi dusmani asupra-ne si cur�nd sau mai t�rziu ne va fi fatala, precum fu lui Mircea, Stefan cel Mare si Petru Rares.
Ce, pentru ca o datorie, o datorie nationala, o datorie de viata si de moarte e anevoie, suntem oare �n drept a ne apara de d�nsa? Se poate oare naste ceva �n lume fara jertfe si dureri?
Eroul va cadea �ntr-adevar supt aceasta grea sarcina. El va adaoga un nume glorios mai mult la sirul martirilor unitatii nationale; dar silintile lui, s�ngele sau varsat, p�na si gresalele lui vor lumina calea generatiilor viitoare, si o zi va veni, c�t de t�rziu, c�nd ursitele glorioase ce el a visat pentru natie se vor �mplini.
���� P�n-a nu intra �n Ardeal, Mihai se chibzui a feri, �n lipsa-i, Tara Rom�neasca de navalirile turcilor. Spre acest sf�rsit, dupa spusa lui Bethlen, le trimise soli vestindu-le ca povatuieste o armie �mpotriva cardinalului, care a �ncheiat pace cu �mparatul, si ca se va sili �n tot chipul a-l aduce la ascultare si a-l face credincios sultanului.
Spre a da mai mult credit acestei fabule �n ochii turcilor, el lasa �n T�rgoviste un ceaus �nsarcinat a primi �n lipsa lui un tribut pentru sultanul. Adesea turcul ca si Mihai au cautat a se �nsela unul pe altul prin asemenea fabule groase, la care nimeni nu putea crede.
Si fara �ndoiala ca si acum, daca turcii nu navalira �n tara, era mai mult din neputinta dec�t de �ncrederea �n vorbele lui Mihai. Slujindu-se cu asemenea vorbe, acesta nu vatama dec�t caracternl sau si �si tragea asupra-si, din partea dusmanilor sai, cu oarecare temei, �nvinovatirea de a fi om viclean (rus�), prefacut si fara credinta.

���� �nainte de a iesi din tara, Mihai aseza pe batr�na sa muma, Teodora, pentru care era plin de dragoste si de �ngrijire, ca �ntr-un loc de siguranta, la monastirea Cozia, cladita �n poalele Carpatilor, ca sa saza c�ta vreme va tine razboiul.
Aceasta batr�na doamna, care vazu si presimti cu inima nestatornica norocire a fiului sau, fericirea si restristea lui, p�na si tristul sau sf�rsit, muri �n aceeasi monastire, cinci ani dupa aceasta expeditie (1603).
Doamna Stanca, neizbutind a �ntoarce pe sotul sau de a �ntreprinde expeditia hotar�ta, vru a-l �nsoti �n Ardeal, si �mpreuna cu fiul sau, Petrascu, ce avea atunci 15 ani, �mpartasi primejdiile sotului ei.
���� Mihai-Voda nu se multumi, ca un general harnic, a �nvalui expeditia sa de cel mai mare secret, dar �nca adopta un plan de operatii a carui idei strategice cu drept poate minuna.
�n �ntelegere fiind cu sasii, sigur d-a trage pe secui �n parte-i, el hotar� a intra cu oastea principala pe la Valeni si pasul Boza �n Ardeal, a se aseza �ntre sasi si secui, a tine pe aceia �n supunere, a trage pe acestia �n partea lui si a �nchide calea prin care ajutoarele de poloni si de moldoveni putea sosi cardinalului.
Tot �ntr-o vreme el trimise peste Olt, la Radu Buzescul si la banul Udrea, ca sa saie si ei cu toate ostile Craiovei, ale Jiului si cu ale Mehedintilor, sa-i iasa �nainte catre luncile Sibiului si, ocup�nd acest oras aliat, sa tie calea deschisa catre Alba-Iulia, capitala Ardealului si punctul obiectiv al operatiilor razboiului.
���� Astfel toate �ntocmind si prevaz�nd, trei zile dupa depunerea juram�ntului ostilor, la 16 oct. Mihai-Voda porunci ungurilor sai sa mearga a tabar� la poalele Carpatilor ce despart Tara Rom�neasca de Ardeal.
Acolo chema �n graba toata multimea ostasilor, ce era �mprastiati primpregiur �n batalioane, puse prin glasul erolzilor de proclama: ca toate trasurile sa ram�ie �n urma; fiecare sa-si poarte bagajul; lucrurile cele mai grele sa se �ncarce pe cai de carausi, putine trasuri ramase pentru femeile si avuturile boierilor; ca sa �ncarce lucrurile taberei pe cai usori de munte, las�nd tot ce e greu de purtat; ca printul Andrei a facut pace si alianta cu turcul; ca oastea va trece prin Ardeal, caci cezarul i-a dat loc de �nt�lnire �n Ungaria; ca el voieste ca �n aceasta cale capetenii si soldati sa fie unul l�nga altul, soti de drum.
Astfel poruncind, el se pune cu toata oastea a trece muntii, �ndrept�ndu-se catre pasul Boza. �nainte trimise o ceata aleasa spre a ocupa trecatorile si a stap�ni str�mtorile, ca sa nu lase pe dusman sa rastoarne pe drum copaci, lucru ce lesne se face �ntr-acele locuri, si astfel sa-i taie drumul sau sa-i �ntinza curse �n str�mtorile de dincoace; si ca de se va gasi, sa le strice, ca sa �nlesneasca trecerea armiei.
El se lua pe urma acestei cete cu at�ta iuteala, �nc�t �ntr-o zi si o noapte trecuse Carpatii mai cu toate ostile sale, pin-a nu merge �nca vestea �n Ardeal ca el a pornit din Tara Rom�neasca.
Aceasta extraordinara iuteala dovedeste lamurit ca acest mare razboinic fu poate cel dint�i �n Europa care simti zisa, comuna acum, ,,ca secretul tacticei sta �n picioare".
���� Timpul uscat si arzator al verii trecute si acela al toamnei din acest an favoriza �ntreprinderea lui Mihai, caci nici cerul nu fu ploios, dupa cum adesea se �nt�mpla �n aceasta luna, de face pam�ntul noroios, nici zapada, nici frigul si nici o alta turburare a aerului nu �nt�rzie aceasta expeditie. ,,Un geniu favoritor lui Mihai, �mpotrivitor ungurilor, zice Bethlen, �i facuse tot lesne de �ndeplinit. Drumurile nu era �nchise prin copaci rasturnati, nici aparate prin ostire; el nu �nt�lni nici o oaste care sa-l opreasca �n cale si trecu muntii cu mai mare iuteala dec�t odinioara Anibal."