Cezara - Partea IV de Mihail Eminescu publicat la 28.07.2007
Adonis
     Pe când Ieronim iesea cu Onufrei dintr-o veche zidire, îi vazu Francesco si intra în vorba cu cel dentâi, ca sa-i steie model pentru-un tablou al sau. Acesta, vazând ca n-avea ce gasi de împotrivit batrânului maiestro, se-nvoi si plecara tustrei spre locuinta lui. In drum, parintele Onufrei, dând ca din întâmplare de mâna pictorului, care continea vro câteva piese de aur, crezu ca ce-i gasit îi bun gasit si, strângand cu multa amicitie si intentie lautoare mâna acestuia, gândi ca are multa cauza de-a se departa, mai ales ca tablele de la crâsma-l invitau cu dragoste – deci pretexta ce pretexta si se duse. In vremea asta, Cezara, curioasa si neastâmparata, cotrobaia prin odaia pictorului. Ea s-apropie de tabloul acoperit c-o pânza, o ridica si se uita întru cât înaintase lucrarea Caderei îngerilor.

     Cu fata de o senina seriozitate întindea arhanghelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului sau alb ca marmura si a fruntii boltite si ochii lui albastri straluceau pare ca de putere si energie. Bratu-i se întidnea spre haos... aripele lungi si albe pareau a se ajunge într-o elipsa deasupra umerilor lui si deasupra fruntii se-ncovoia un cerc de stele albastre. Fondalul era haos, în sus strabatut pe ici, pe colea de câte-o stea murind, jos – întunecos si rece. Dar în dreptul spadei îngerului era lasata o dunga cenusie de loc gol pentru figura demonului urmarit. Ea auzi pasi în tinda. Un paravan ascundea patul artistului... ea s-ascunse dupa el... sezu pe pat... si se uita... Intra Francesco cu tânarul calugar. Inima-i batea în paretii pieptului de credea ca voieste sa i se sparga. Artistul îi arata lui Ieronim tabloul si locul ce are sa-l ocupe chipul sau pe acea pânza; apoi intrara amândoi într-un cabinet. Cezara nu se misca din loc... tacea ca pestele. Francesco reveni, îsi cauta paleta, pinsulele, lasa peste fereastra o perdea de matasa albastra, încât camera se împlu de un aer vioriu... aseza la un loc potrivit un piedestal negru de lemn, usa cabinetului se deschise... si... Cezara era sa racneasca... dar îsi astupa gura c-o mânuta si cu alta ochii. Sa vorbim încet... cel putin lectorii mei închipuiasca-si ca li vorbesc la ureche... ia sa vedem ramas-a mâna Cezarei tot la ochi? Sânii îi crescuse într-atâta de bataile inimei, încât sarise un bumb de la pieptarasul cam îngust de catifea neagra... de ce-l si încheiase? Dar cine stia ca inima ei o sa aiba asemenea turburari? Ea-si dezbumba pieptariul, sânii ei albi ca zapada se eliberara din închisoarea lor de catifea si ea rasufla adânc, desi încet. Apoi îsi puse iute mâna la ochi iar, pâna ce i se racori sufletul... apoi ridica un degetel... cel mic,deasupra ochilor si se uita printre degete... Vazu un cap frumos pe niste umeri largi si albi, pe un bust, ce parea lucrat în marmura... Acum era sa-i plesneasca colanul... ea-l descheie din sponci si, rasuflând din ce în ce mai linistit, începu sa priveasca întregul acel model frumos, din a carui muschi si forme respira mândria si nobletea... Mânele ei îi cazura-n jos, caci era obosita de emotiune, dar nu satula de-a privi. Tremura cu toate astea ca varga si i-ai fi auzit clantanirea dintilor, daca n-ar fi tinut gura strâns înclestata. Penelul pictorului zbura pe spatiul gol ce si-l lasase pe pânza si sub mâna-i se nascura formele lui Ieronim, din sus în jos, forma cu forma, pâna la umeri, pe cari pictorul schita doua lungi si stralucite aripi negre... Sedinta era lunga. In vremea aceea Ieronim stetea pe piedestal drept, nemiscat, mândru ca un antic Apol, în semiîntunericul vânat al odaii, pe care pictorul îl facuse anume, pentru a nimeri tonul fundamental al figurei.
– Ieronim! întrerupse Francesco tacerea ce domina în sala. Cezara se sparie la aceste sunete. Ii veni ideea ciudata ca pictorul a re de gând sadeie paravanul într-o parte... atunci ea era descoperita... cu toaleta ei dezorganizata, cu parul vâlvoi, cu ochii aprinsi în cap si cu fata rosie ca sângele... Dar nu era asta. Pictorul zise:
– Am ajuns la cap. Trebuie sa te fi îndoit vreodata în viata ta de ceva. Reaminteste-ti acea situatie, ca sa vad ce expresie va lua fata ta. Ieronim îsi rechema în minte scrisoarea batrânului Euthanasius si o zâmbire rece, sceptica îi desclesta putin buzele. O, de ar fi înmarmurit astfel! Era o durere mândra în fata lui, si bietei Cezare îi iesi o lacrima în ochi.
– Da, da! Asta-i expresia! zise Francesco inspirat.
Ochii lui se entuziasmeaza si penelul sau schita în fuga acele trasaturi de-o dureroasa amaraciune în fata întunericului sau geniu infernal. „Ce nenorocit trebuie sa fi fost, când reamintirea îi schimba astfel fata!" gândi Cezara si o duiosie dulce si linistita îi împlu sufletul... Ea nu mai era aceeasi.

     Din tremuratoare deveni lina – acuma-l iubea. In acea frumoasa statua de marmura alba, în acel Adonis încremenit, ea presupunea un suflet... Ii venea sa plânga acum... buzele ei se desclestara c-o dulce expresie de durere si de amor, ea-si înclina capul în perini si-si închise ochii. Simtea ca plânge fara sa vreie.
– Mi-ar trebui înca câteva sedinte, zise Francesco.
Cezara-si deschise ochii, dar... Francesco trasese perdeaua si ea-l vazu din nou pe Adonis al ei în lumina cea plina a soarelui. Isi astupa iar ochii si auzi cum pictorul si Ieronim se departasera în cabinetul alaturat. Ea sari repede, tiptil, încet, se repezi pe us-afara în buduarul ei, s-arunca pe pat, s-ascunse fata în perini si botea tot ce încapea în mâni. Când Francesco intra în odaia ei, ea s-arunca în gâtul lui, îl strânse spasmotic, îl desmierda, îl saruta...
– Ce-i copila mea?
– Nimic.
– Iti place?
Ea sopti ceva neînteles, cu ochii plini de lacrimi si dorinta.