Cezara - Partea V de Mihail Eminescu publicat la 28.07.2007
Cinis et umbra sumus
     Cezara catre Ieronim
„Iarta dac-o femeie îti spune ca te iubeste. O femeie frumoasa si tânara, caci stiu ca sunt frumoasa. Dar stiu eu... tu esti atât de mândru, stii a privi atât de rece...
Ah! cum as topi gheata ochilor tai cu gura mea – iubite! De ce sa mai îmbrac amorul cu valul rusinei... când te iubesc, când as primi sa fiu servitoarea ta, numai sa ma suferi într-un colt al casei în care vei locui tu, sa suferi ca sa sarut perina pe care va dormi capul tau.
Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul.
Tu vezi ca sunt o nerusinata, o rea, o femeie de defaimat; dara cugeta un lucru, ca as fi un miel, ca n-as vorbi un cuvânt, ca as tacč privindu-te daca m-ai iubi si tu pe mine.
Stiu eu cum e inima ta? Pot eu sti? Vin de-mi spune cum este... ce se petrece în acea camaruta unde-as vrea sa locuiesc eu... numai eu.
Si stii tu cum ma cheama?
Cezara"

     Ieronim catre Cezara
„Ca esti frumoasa, cred; ca ma iubesti, îti multumesc; ca-mi oferi tot ceea ce tu crezi ca m-ar face fericit ma face sa fiu în stare de a-mi jartfi viata pentru tine. Iti sarut mâna pentru vointa ce ai de-a ma face fericit, desi te-nseli când crezi ca amorul tau de femeie m-ar putč face.
Amorul este o nenorocire si fericirea, ce mi-o oferi, venin. Ca n-o stii aceasta este împrejurarea care te face adorabila.
Dac-ai avč pentr-un moment ochii mei, ce altfel ti s-ar arata aceasta lume, în care tu cauti si speri a gasi ce nu-i în ea – fericirea.
Tu zici sa te iubesc. Daca te-as putč iubi ca pe-o stea din cer... da!
Dar daca sustin, daca doresc... n-aud eu din toate partile aceleasi suspine ordinare, aceleasi doruri... ordinare; caci care-i scopul lor? Placerea dobitoceasca, reproducerea în musinoiul pamântului de viermi noi cu aceleasi murdare dorinte în piept, pe cari le îmbraca cu lumina lunci si cu stralucirea lacurilor, aceleasi sarutari gretoase, pe cari le asamana cu zuzurul zefirilor si cu aiurirea frunzelor de fag. Este asa sau nu?
Priveste-ti-i acei tineri, cu zâmbiri banale, cu simtiri muieratice, cu soapte echivoce, vezi acele femei, cari li raspund prin ochiri voluptoase si miscându-si buzele, vezi! împrejurul acestui instinct se-nvârteste viata omenirei...

     Mâncare si reproducere, reproducere si mâncare!... Si eu sa cad în rolul lor?... Sa cersesc o sarutare? Sa fiu sclavul papucului tau, sa tremur când îti vei descoperi sânul... sânul, care mâni va fi un cadavru si care, dupa fiinta sa, este si astazi? Sa ma frizez, ca sa-ti plac, sa-ti spun minciuni, ca sa petrec mintea ta usoara; sa ma fac o papusa pentru... cine o si mai spune pentru ce? Nu! Nu ma voi face comediantul acelui rau, care stapâneste lumea; mi-e mila de tine, de mine, mi-e mila de lumea-ntreaga. Mai bine mi-as stoarce tot focul din inima, ca sa se risipeasca în scântei, decât sa animez cu el o simtire, pe care-o cred nu numai culpabila, ci ordinara... Lasa-i sa se mângâie în simtirile lor, lasa-i sa se iubeasca, lasa-i sa moara cum au trait; eu voi trece nepasator prin aceasta viata, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun!... Numai nu ca ei. Sâmburele vietei este egoismul si haina lui, minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, când ma sui pe o piatra nalta, îmi pare ca în cretii mantalei, aruncate peste umar, am încremenit si am devenit o statua de bronz, pe lânga care trece o lume, ce stie ca acest bronz nu are nici o simtire comuna cu ea... Lasa-ma în mândria si raceala mea. Daca lumea ar trebui sa piara si eu as putč s-o scap printr-o minciuna, eu n-as spune-o, ci as lasa lumea sa piara. De ce vrei tu sa ma cobor de pe piedestal si sa ma amestec cu multimea? Eu ma uit în sus, asemenea statuiei lui Apol... fii steau cea din cer, rece si luminoasa! S-atunci ochii mei s-or uita etern la tine!

     Ieronim parasise monastirea dupa sfatul lui Euthanasius si traia izolat într-o chiliuta din oras, pe care si-o împodobise cu flori si cu schite zugravite de el.
In aceasta sahastrie primea adesea vizitele lui Francesco.
Intr-o zi el îi arata acestuia scrisoarea Cezarei.
– Ei, ai de gând sa zici ba?
– Iata ce zic, raspunse aratând pe a sa.
– Fa ce vrei, dar astazi vino-n atelierul meu, caci tabloul mi-e gata.
Plecara si venira... la Cezara acasa.
– Domnisoara Cezara, recomanda Francesco când intrara.
– Cezara? murmura Ieronim uimit si se uita lung, serios în fata rusinoasa si rosie a bietei fete. Ieronim se aseza în coltul unui divan si parea rau dispus...
Francesco iesi, iar Cezara... s-arunca la picioarele tânarului cu mânile unite, tremurând si aproape plângând. O! zise ea încet, ca si când s-ar fi temut de ceea ce zicea, si apucându-i o mâna o duse la buzele ei – poti suferi amorul meu? Sa-l suferi numai... caci nu pretind sa ma iubesti; dar sa te lasi iubit... ca un copil... Am auzit ca esti urâtor de femei, singuratic, si am desperat iubindu-te... El îi cuprinse talia, o ridica încetinel de la pamânt, o aseza lânga el, apoi îi puise mâna dupa cap si se uita drept si lung în ochii ei... Îi era ciudat... nu-i venea sa creada ceea ce vedea cu ochii.
– Drept vorbesti? întreaba el. Ea-si pleca fruntea-n jos. Vazuse zâmbetul lui si vazuse destul pentru a nu spera nimic.

     „Ah! gândi în sine, ce placere poate gasi un om ca el într-o papusa usoara, în aceasta masca de ceara a mea? Se întelege... Alt barbat s-ar simti magulit, el... nici magulit nu-i... Stie ca i se cuvine amor si ma-ntreaba numai, precum un dascal pe eleva lui, amicabil, însa destul de rece: Adevarat vorbesti?" O alta femeie, mai mândra de frumusetea ei, ar fi iesit vânata de mânie si jignita de moarte din casa. Nu se ofera o femeie spre a fi refuzata. Ea? Era trista. Ar fi plâns... ar fi plâns de-a fi murit, dar nu putea fi suparata pe el. Si el, cu cât o privea mai mult, cu atâta o gasea mai frumoasa. Avea mila de ea, desi nu voia sa-i inspire sperante deserte, precum ar fi facut orice barbat în locu-i.
– Nu ca nu esti frumoasa, Cezara. Sa vorbim încet... te voi numi tu, caci îmi esti scumpa, desi nu te iubesc în feliul în care as dori eu însumi. Asculta. Eu n-am iubit niciodata si poate ca nici sunt în stare. Dar un lucru crede! Nu iubesc pe nimeni, dar daca as iubi, sigur ca tu ai trebui sa fii amanta mea. Simt o adorare în inima mea pentru tine, care poate ar deveni amor... daca... ei bine... daca nu m-ai iubi tu pe mine. Eu singur nu stiu cum sa-ti descriu simtirea ciudata care-mi raceste inima, adica nu mi-o raceste atâta, cât mi-o face somnolenta. Nu am dorinte si tu m-ai învatat de a le avč... Îti pare ciudat asta... dar si mie. Pare-ca te-as saruta... daca nu m-as teme ca mi-ar da sarutarea înapoi; parca te-as iubi... atunci când ai fi suparata pe mine.
– Nu pot fi... nu ma pot preface... în nimic, zise ea. E trist, adaose linistita si cu glasul putin mai adânc, caci de la amorul tau atârna fericirea vietei mele întregi... Acuma Castelmare are jocul liber... nu am cauze de-a ma opune casatoriei cu el, caci tu nu vrei sa stii nimica de mine. Nu mai voi sa fug de la tatal-meu, caci trebuie sa caut a-mi uita nenorocirea, de se poate, prin o alta nenorocire... Sunt femeie... am crezut ca sunt frumoasa... n-o mai pot crede... am crezut ca am dreptul de-a despretui amorul unui om ce ma iubeste... mi s-a rasplatit cumplit acest dispret cu aceeasi masura.
– Cezara, zise el încet si înduiosat... ma- lasi tu sa cuget asupra acestui lucru? Am o inima si o minte ciudata. Nimic nu patrunde în ele nemijlocit. O idee ramâne în mine zile întregi pe suprafata mintii, nici ma atrage, nici ma intereseaza. Abia dupa multe zile, ea patrunde-n fundul capului, si-atunci devine, prin altele, ce le-a fi gasind acolo, adânca si înradacinata. Cezara... simtirile mele sunt tot astfel. Pot vedč un om cazând mort pe ulita si momentul întâi nu-mi face nici o impresie... abia dupa ore reapare imaginea lui si încep a plânge... plâng mult si urma ramâne nestearsa în inima mea. Tu spui sa am mila de tine? Eu îti zic: ai mila de mine... caci, daca vreodata iubirea ar patrunde în inima-mi, as muri de amor. Tu nu ma-ntelegi, numai simt ca amorul si moartea mea vor fi foarte aproape una de alta. Ceea ce am nemijlocit este simpatia... aceasta o ai întreaga. Iubeste-ma, de voiesti, daca – lasa sa-ti spun acest dulce cuvânt daca ai îndurarea s-o voiesti. Tu gândesti ca eu nu te-as putč iubi? Te înseli... Lasa-mi numai timp... ca icoana sa patrunda adânc în inima, sa ma familiarizez cu aceasta idee, eu, care n-am fost iubit, nici am iubit pe nimenea... si gândesc cum ca tot as putč nebuni iubindu-te. El o saruta pe frunte si iesi... Ea surâse. Lua un joc de carti si le meni, ca sa vada dac-a veni mâni, si zise lin, însirand cartile:
– Dac-a veni mâni, l-oi iubi; daca n-a veni... atunci... atunci asemenea l-oi iubi.

     Ieronim catre Euthanasius
„Desmierd un chip de copila în felul meu... adica împlu un album cu diferitele expresii ale unui singur cap. E ciudat ca ochii mei atât de clari, pot sa zic de-o cereasca claritate, nu pot cuprinde nimic deocamdata. Mâzgalesc peretii.
Am intrat la o copila înamorata de mine, care însa n-o iubesc... Am vazut-o rosie, sfioasa, turburata... Am zugravit în cartea mea aceasta expresie. A-ngenuncheat lânga mine... m-a rugat sa-i sufar iubirea...
Nu-ti pot descrie expresia de nevinovatie, candoare si amor din fata ei... dar am schitat-o... E de sarutat schita mea. Poate ca e una din cele mai nimerite din câte-am zugravit.
Am pus-o lânga mine. Deconcertare si o dulce resignatie. Un profil îngeresc! I-am spus cuvinte bune.
O raza de speranta în acea amabila mâhnire a fetei. O adorabila schita!
Dar simt ca din ce în ce schitele se familiarizeaza cu inima. N-o iubesc. Nu. Adio, parinte."
.........................................
„O iubesti, fatul meu, fara s-o stii. Cinis et umbra sumus.
Euthanasius".