Vavivov

Spovedaniile Basarabiei - Partea V

de Ion Stafi

publicat la 04.10.2009

Deznationalizare prin colonizari si stramutari

Pe la mijlocul secolului 19, cînd Rusia ducea razboaie coloniale pentru cucerirea Caucazului de Nord, în aceasta zona geografica se vorbea în peste 200 de limbi diferite si înrudite. Numai în Daghestan, de pilda, se utilizau circa 20 de limbi. Din aceasta cauza, micile popoare nord-caucaziene, foloseau simultan si limbile araba si persana, ca mijloace de comunicare între ele.
Dupa cotropirea Caucazului de Nord, autoritatile tariste au înlaturat toate limbile si au introdus în locul lor limba rusa.
Acest proces a fost favorizat de mai multi factori, inclusiv:
- multitudinea limbilor întrebuintate de popoarele nord-caucaziene; - imposibilitatea de a întelege, de catre aceste popoare, necesitatea acceptarii unei sau cîtorva dintre limbile vorbite de ele drept limbi de comunicare între toate; - nedorinta autoritatilor coloniale de a orienta dezvoltarea lingvistica din zona pe aceasta cale; - atîtarea vrajbei fata de vorbitorii de alta limba.

Impunerea limbii ruse popoarelor nord-caucaziene s-a efectuat dupa experientele pe care rusii le dobîndira în acest domeniu în timpul supunerii si colonizarii Siberiei, teritoriilor de la rasarit si asfintit de fluviul Volga si a celor din nordul Marii Negre (sfîrsitul secolului 16 – începutul secolului 19), spatii imense populate de colectivitati umane aflate pe trepte de dezvoltare începatoare, în cea mai mare parte popoare mici fara limbi culte si scrise, fara organizatii statale delimitate teritorial si fara traditii culturale cu vechime.

Cu cît gradele organizarii sociale si dezvoltarii spirituale si materiale ale popoarelor subjugate erau mai înalte, cu atît rezistentele lor fata de rusificatorii taristi deveneau mai organizate si mai puternice, capatînd uneori forme de revolte armate, si, ca urmare, cu atît sansele si efectele rusificarii se micsorau. Prin aceasta se explica, de pilda, nivelurile, ritmurile si duratele de rusificare diferite realizate de rusi în rîndurile siberienilor, nord-caucazienilor, polonezilor, moldovenilor etc.
În momentul acapararii Moldovei dintre Prut si Nistru, moldovenii basarabeni foloseau, în relatiile dintre dînsii, doar graiul moldovenesc al limbii române.
Pentru a înlesni si accelera rusificarea Basarabiei, autoritatile coloniale ruse au adus în provincie numeroase grupe de oameni de alte etnii (rusi, ucraineni, gagauzi, bulgari, polonezi, nemti, evrei etc.) care nu cunosteau/ nu vorbeau limba moldovenilor. Gagauzii si bulgarii au fost atrasi din Dobrogea si din sudul Dunarii.
De prin 1814 în Basarabia au început sa se stabileasca, cu consimtamîntul functionarilor taristi, nemti de prin partile Varsoviei si Bavariei. Cîrmuirea ruseasca a stimulat si asezarea unor evrei în provincie; acestia se stabileau mai ales în tîrguri, unde se ocupau cu negotul. Ei erau scutiti de impozite si de serviciul militar pe un termen de cinci ani. De aceste favoruri au beneficiat si numerosi evrei din gubernia Herson.
Rusii si ucrainenii care se asezau în Basarabia de obicei îndeplineau munci cu caracter administrativ; dar între ei erau si preoti, calugari, negustori, meseriasi, veterani ai razboaielor ruso-turce, cazaci, credinciosi de rit vechi, alte categorii de colonisti de origine slava si vorbitori de limba rusa.
Colonistii primeau loturi de 60 de desetine (1 desetina = 1,10 ha), lemne pentru constructia caselor, credite rambursabile în mai multi ani; toti erau scutiti de impozite catre stat pe un termen de cinci ani.
Din pacate, moldovenilor li se dadeau numai cîte 12 desetine de pamînt de familie.
Datorita colonizarilor masive a început sa se resimta lipsa de pamînt în rîndul moldovenilor.

Concomitent, Basarabia se depopula de autohtoni prin stramutarea lor în zone salbatice sau prost populate de la periferiile cele mai îndepartate ale imperiului.
Propaganda criminala ce se facea printre taranii români din Basarabia de a se stramuta în regiunile nepopulate ale Siberiei, Caucazului, Amurului, Turkestanului s.a.m.d. îi determina pe multi moldoveni sa-si paraseasca meleagurile natale si sa se îndrepte, în cautarea unei vieti mai bune, spre locuri necunoscute, multi dintre ei ajungînd pîna pe tarmul Oceanului Pacific.
Unii mureau în timpul calatoriilor îndelungate si pline de greutati.
Sosind la destinatie, taranii moldoveni îsi dadeau seama ca de pe noile suprafete agricole ce li se puneau la dispozitie, mult mai mari decît loturile pe care ei le avusera în Basarabia, se puteau obtine recolte mult mai mici decît în tara natala, din cauza climei nefavorabile si inferioritatii solurilor din noile locuri.
Dar de întors acasa nu se mai puteau întoarce, pentru ca prea mare era distanta, iar drumurile erau foarte costisitoare si extrem de periculoase.

Stramutarile moldovenilor înspre locurile cele mai îndepartate ale statului rus au continuat în toata perioada de peste 100 ani de dominatie ruseasca în Basarabia. La fel si colonizarea Basarabiei cu elemente alogene.
Astfel, în teritoriul moldovenesc anexat s-a creat, dupa 1812, o situatie etnica si lingvistica asemanatoare cu cea din Caucazul de Nord, un fel de polietnism si multilingvism basarabean.
Numai ca acolo astfel de situatie s-a statornicit istoriceste, firesc, pe cînd aici, la noi, ea a fost creata în mod artificial, prin depopularea Moldovei de moldoveni si colonizarea ei cu straini.
Prin „nord-caucazierea” Basarabiei, tarismul rus si-a inventat motivatii pentru introducerea limbii ruse în toate domeniile de activitate, pentru transformarea acestei limbi într-un mijloc de comunicare între grupurile etnice conlocuitoare (rol echivalent cu functia unei limbi de stat), pentru folosirea limbii ruse în scopuri imperialiste: deznationalizarea si rusificarea tuturor locuitorilor provinciei, indiferent de originile etnice ale lor, de timpul, împrejurarile si modul în care ei s-au stabilit cu traiul aici.

Împutinarea populatiei autohtone în Basarabia a fost cauzata si de fuga taranilor moldoveni peste Prut. Aceasta, la rîndu-i, era motivata de diferenta dintre statutul social al mujikului rus si al muierii ruse (care în tara lor, în conditiile sistemului de serbie, nu reprezentau decît niste „suflete” lipsite de cele mai elementare drepturi omenesti, fiinte ce puteau fi vîndute, cumparate, schimbate, însurate, maritate, judecate, batute de catre mosierii lor) si starea taranilor moldoveni liberi (care aveau statut de razesi, erau organizati în obsti satesti, în care pamîntul, mosia satului, se stapînea în comun, iar loturile agricole se lucrau independent, si unde se practica claca – munca colectiva benevola bazata pe ajutor reciproc).

Dupa cum se demonstreaza cu obiectivitate în mai multe lucrari despre istoria vietii bisericesti din Tarile Române, „Jurisdictia canonica a Patriarhiei Moscovei si a întregii Rusii asupra Basarabiei a fost abuziva întotdeauna în istorie, pentru ca a fost nejustificata canonic si fiindca s-a instalat de fiecare data ca urmare a unor cuceriri politice”. Numeroase fapte istorice confirma din plin acest adevar. Vom încerca sa expunem cronologic o parte din aceste fapte.
Ca parte componenta a Moldovei istorice, Basarabia (Moldova dintre Prut si Nistru) a fost teritoriu românesc înca din perioada formarii poporului român. Dovada cea mai evidenta a acestei realitati este limba româna pe care o vorbesc si basarabenii, si ceilalti români.
În timpul lui Alexandru cel Bun (domn al Tarii Moldovei, 1400- 1432), Patriarhia Ecumenica de la Constantinopol a recunoscut, în anul 1401, Mitropolia Moldovei (cu resedinta la Suceava). Patriarhul Ecumenic care a recunoscut-o se numea Matei, primul Mitropolit al Moldovei fiind Iosif I Musat.
În anul 1595, Aron Voda, numit si Tiranul (domnitor al Moldovei între anii 1591-1595), întemeiaza o Episcopie la Husi. Aceasta cuprindea si tinuturile Lapusna, Orhei, Soroca si Tighina din stînga Prutului, care s-au aflat în supunerea Episcopiei de Husi pîna în 1812, cînd Rusia a anexat Moldova de la Rasarit de Prut.
Prin anii 1546-1595 se întemeiaza la Braila Mitropolia Proilaviei care îsi extindea autoritatea si asupra Cetatii Albe, Bugeacului, Ismailului, Causenilor, Tighinei si Dubasarilor din partea estica a Nistrului, dar si asupra Hotinului, Lapusnei si a Orheiului.
Aceasta Mitropolie va disparea ca urmare a realizarii prevederilor Tratatului de la Adrianopol (1829), potrivit caruia Principatele Române urmau sa ramîna sub ocupatie ruseasca pîna la achitarea despagubirilor de razboi de catre Turcia.
Întrucît aceasta ocupatie s-a prelungit pîna în 1834, Rusia a avut timp pentru a da curs unei alte imixtiuni rusesti în treburile Bisericii noastre. Printr-un ucaz al tarului Nicolae I, batrînul mitropolit grec Dositei Filiti a fost înlocuit cu mitropolitul grec Ignatie de Arta, care era un mare sprijinitor al politicii rusesti în Balcani.
Datorita opozitiei pe care a manifestat-o fata de anumite masuri ale autoritatilor militare ruse de ocupatie, printr-o dispozitie a tarului Nicolae I, mitropolitul Grigore Dascalul a fost exilat la Chisinau, retinut la Buzau si calugarit la manastirea Caldarasani (toate petrecîndu-se din primavara lui 1829 pîna în aprilie 1833).
Pe la anul 1767 la Hotin se întemeiaza o Episcopie româneasca.

Ca urmare a anexarii Basarabiei la Imperiul Rus (1812), aceasta Episcopie se anexeaza si ea la Eparhia Chisinaului, în anul 1813.
În timpul razboiului austro-ruso-turc din anii 1789-1792, Principatele Române au fost ocupate de trupe rusesti. Cu aceasta ocazie, Rusia realizeaza prima ingerinta în viata Bisericii Române: Ecaterina a II-a numeste pe rusul Ambrozie Serebreanikov (episcop de Ekaterinoslav si Poltava) exarh-mitropolit al Moldovei, iar în 1791 ea numeste pe Gavriil Banulescu-Bodoni episcop vicar la Bender, supus canoniceste lui Ambrozie. „Atît Ambrozie cît si Bodoni erau mai degraba episcopi politici, decît canonici, fiind trimisi de puterea ocupantului si nu alesi dupa legile tarii”, scrie pe buna dreptate Petre Valimareanu.
La începutul anului 1792, Ambrozie se retrage la Poltava, unde moare în acelasi an. În scaunul mitropolitan al Moldovei a fost pus, de catre Sinodul Bisericii ruse, anticanonic, arhimandritul Gavriil Banulescu- Bodoni. Din circulara pe care o trimite episcopul Iacob Stamati preotilor, la 27 iunie 1792, rezulta ca instalarea în functie a lui Bodoni nu a fost recunoscuta, ba chiar a fost pedepsita cu afurisenie.
Dupa încheierea Tratatului de pace de la Iasi (9.01.1792), prin care Rusia s-a vazut nevoita sa-si retraga trupele din Tarile Române, turcii l-au arestat pe Bodoni, l-au expediat la Istanbul, de unde a fost eliberat la cererea partii ruse. Emigrînd în Rusia, arhimandritul a fost decorat si numit mitropolit al Poltavei, în locul decedatului Ambrozie.
În perioada razboiului ruso-turc din 1806-1812, cînd Moldova si Muntenia au ajuns din nou sub ocupatie ruseasca (generalul Kutuzov chiar se grabise sa proclame alipirea lor la Rusia), s-a produs un nou lant de ingerinte în treburile bisericesti ale românilor.

Mai întîi rusii l-au silit pe Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei, sa-si paraseasca scaunul si sa se retraga la manastire. Apoi, printr-un ordin împaratesc, deci, anticanonic si de data asta, Bodoni este numit înca o data exarh al Moldovei, Valahiei si Basarabiei si i se cere sa nu mai asculte de Sinodul din Constantinopol, ci de cel al Bisericii ortodoxe ruse. Mitropolitului de la Bucuresti i se ordona sa se supuna lui Bodoni.
Se încerca astfel de a traduce în realitate tendinta ruseasca mai veche (transformarea Rusiei într-o a treia Roma si a Bisericii Ruse într-un conducator mondial al crestinismului ortodox).
Dupa încetarea razboiului si semnarea Tratatului de pace de la Bucuresti (mai 1812), rusii se retrag din Principatele Române în Moldova dintre Prut si Nistru. O data cu armatele ruse în Basarabia s-a retras si Gavriil Banulescu-Bodoni. Moldovenii si-l repun în functie la Iasi pe Mitropolitul canonic Veniamin Costachi.
G. Erbiceanu scrie despre acest moment: „Sufletul marelui patriot Veniamin Costachi era trist; rana din sufletul lui nu se putea vindeca cînd privea spre Prut si-si amintea ca s-a pierdut jumatate din tara stramoseasca prin rapirea Basarabiei”.

În Basarabia autoritatile rusesti întemeiaza o unitate administrativa bisericeasca de tip rusesc, supusa Patriarhiei de la Moscova.
În scaunul mitropolitan de la Chisinau a fost pus acelasi Gavriil Banulescu- Bodoni. El a facut multe lucruri bune, dar întemeierea Mitropoliei Basarabiei sub jurisdictia Bisericii Ortodoxe Ruse ramîne totusi un act abuziv, necanonic.
Între faptele bune ale Mitropolitului de origine româna se numara: deschiderea unui Seminar duhovnicesc la Chisinau, în care pe lînga materiile teologice se predau patru limbi (greaca, rusa, latina si româna), înfiintarea Bibliotecii Seminarului, crearea unei tipografii la Chisinau, tiparirea mai multor carti bisericesti în „limba moldoveneasca” (de pilda, tiparirea Bibliei) si altele.
Pe de alta parte, el a promovat clerici rusi în posturi de conducere, a creat o serie de organe administrative specifice Bisericii rusesti; prin profesorii rusi ai Seminarului si cartile tiparite în limba rusa a înlesnit rusificarea clerului basarabean, iar prin el si a românilor basarabeni; a acceptat impunerea unor restrictii la tiparirea cartilor necesare seminarului (tiparirea lor „cu litere civile rusesti” si dupa editii speciale de la Moscova, tiparirea cartilor numai cu acordul Sinodului Bisericii Ortodoxe ruse), îngradiri ce faceau ca tipografia sa-si piarda treptat caracterul românesc; a introdus în cartile tiparite descrierea anumitor sarbatori specifice rusesti si rugaciunea în care se spunea ca „Moldova s-a izbavit de jugul agarenilor (adica a turcilor) si s-a împreunat cu împaratia Rusiei pazita de Dumnezeu”, iar împaratul Rusiei „i-a izbavit pe moldoveni de jugul agarenilor”, deci a propagat prin biserica cultul tarului despot si pe cel al tarii – „închisoare a popoarelor”.

Mitropolitul Gavriil Banulescu-Bodoni a încetat din viata la 30 martie 1821, dupa o pastorie efectiva de 13 ani a Bisericii Românesti din Basarabia (inclusiv cei patru ani cît a fost mitropolit si exarh al Moldovei întregi). A fost înmormîntat la Manastirea Capriana, unde i se vede si azi mormîntul.
Dupa plecarea în lumea celor drepti a mitropolitului Gavriil Banulescu- Bodoni, la cîrma Mitropoliei Basarabiei au urmat episcopi rusi: Dimitrie Sulima (1821-1844), Irinarh Popov (1844-1858), Antonie Sokolov (1858-1871), Pavel Lebedev (1871-1882), Serghei Liapendevski (1882-1891), Isachie Polejenski (1891-1892), Neofit Novodeikov (1892-1898), Iakob Piatnitki (1898-1904), Vladimir Sincovski (1904-1908), Serafim Ciceagov (1908-1914), Platon Rojdestvenski (1914-1915), Anastasie Gribanovski (1915-1918).
Acestia nu cunosteau limba poporului pe care-l pastoreau, n-au fost alesi canonic, ci au fost impusi de Sinodul Bisericii Ruse, cu misiunea de a-i deznationaliza si rusifica pe români.
Pavel Lebedev a prigonit pe toti preotii basarabeni care slujeau în limba româna, a adunat toate cartile românesti de pe la biserici si si-a încalzit cu ele resedinta vreme de cîtiva ani, a închis 340 de biserici în care se slujea româneste si a expulzat preoti care pastoreau în limba româna.
În timpul lui Dimitrie Sulima, în anul 1840, toate materiile au început sa se predea în Seminar numai în limba rusa, institutia devenind astfel un mijloc de rusificare a clerului român, iar prin el si a enoriasilor români.
În pastoria lui Irinarh, s-a desavîrsit organizarea bisericeasca în Basarabia dupa sistemul rusesc, s-a trecut la purtarea hainelor preotesti cu croiala specifica ruseasca si a crucilor de la piept asa cum purtau numai preotii ortodocsi din Rusia. De asemenea, s-a trecut la folosirea limbii slavone în slujire, la rusificarea numelor preotilor români înca din anii cînd erau seminaristi, la încurajarea casatoriilor între absolventi ai seminarului si tinere rusoaice sau ucrainene, în vederea rusificarii familiilor preotesti si a descendentilor din aceste familii.

În timp ce aproape în întreaga Europa se desfasurau evenimente revolutionare antifeudale, antimonarhice si anticoloniale (ne referim la revolutia europeana din anii 1848-1849), în timp ce în vestul continentului se ridica problema formarii statelor nationale, în timp ce în partile centrala si rasariteana ale Europei se punea chestiunea unitatii nationale si a eliberarii popoarelor asuprite de sub dominatia strainilor, în Basarabia domina o atmosfera de placiditate stupida, de neiertat.
În fine, în timp ce la vest de Prut „se afirma îndraznet un ideal nou”, prin revistele scoase de Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, I. Ghica si P. Bals, de orientare patriotica si democratica (Dacia Literara, Propasirea), în Basarabia se distrugea neamul românesc, se stergea, vazînd cu ochii, memoria nationala a moldovenilor, iar Constantin Stamati (1786-1869), stabilit în Basarabia în anul 1812, supus rus din anul 1813, migra dintr-un post în altul în cadrul administratiei coloniale rusesti (în calitate de ispravnic), cînta, ca scriitor ce era „Moldova cu paduri multe si dese si izvoare bogate” si se magulea cu faptele strainului care, „cînd vedea o moldoveanca, inima-i sarea din loc” si nevasta sa si-o faca el se hotara imediat. „…Poetul de la Chisinau nu întelegea decît coltul sau basarabean, si doar daca într-una din putinele sale fabule originale, „Straina floricica”, el arata în chip ascuns ca inima lui dorea o mai larga patrie” (Nicolae Iorga).
Cînd poetul si patriotul moldovean Vasile Alecsandri mereu se muncea si crea cu gîndul cum si ce sa mai întreprinda în vederea înfaptuirii idealului national românesc, se sacrifica pentru realizarea unitatii politice, nationale si statale a românilor de pretutindeni, se cheltuia pentru a ajuta cauza româneasca, activa din greu ca diplomat al unirii, mare om politic si maestru al cuvîntului, trezind constiinta nationala prin ale sale creatii literare („Desteptarea României”, 1848, „Hora Unirii”, 1857; si altele), criticînd cu umor sau ironie conceptiile retrograde ale societatii în care traia, prin comediile sale mereu actuale – „Chirita în Iasi” (1850), „Chirita în provincie” (1852), „Iorgu de la Sadagura” (1848) etc., toate la un loc constituind o chintesenta a spiritualitatii românesti, un alt moldovean, un moldovean basarabean, supus al imperiului care-i sfîrtecase tara (la 1812) si-i prigonea partea ei de la rasarit de Prut, Constantin Stamati, nu stia sau se prefacea ca nu stie de rostul românimii, se inspira din fabulele lui Krîlov, lirica lui Puskin, Lermontov si Sirovski, traducîndu-le sau imitîndu-le în limba româna, nu colabora la „Propasirea”, „cînta baia cucoanei moldovence”, „scria pe întelesul taranilor si tîrgovetilor fara învatatura”, respingea „titlul de membru basarabean al Academiei Române” (ce i se acordase în anul 1866), fiindu-i teama de eventualele reprimari din partea autoritatilor tariste, „traia în Basarabia, unde o decoratie cu care e înfatisat în portrete îi daduse titlul de cavaler si unde prin 1850 era „pomescik” si subprefect” (N. Iorga).
În timp ce „moldovenii din dreapta Prutului faureau o limba noua, „prin imitarea limbii latine, deosebita de graiul „slavo-român”, de „idiomul vechi rustic”, si cunosteau, începînd cu anii 1840-1850 si anii care au urmat, un avînt cultural fara egal în istoria lor, dînd tonul între toti românii si fiind, ca si în politica, în fruntea lor, moldovenii din stînga Prutului aflati sub tarism se scufundau în bezne, reusind doar prin trasaturile lor „naturale” (taranii!) sa-si vorbeasca limba acasa, pe lînga vite si la plug, caci limba lor era scoasa din uz, interzisa” (Nicolae Iorga).
Pe cînd moldovenii de la asfintit de Prut îmbratisau cauza unirii si luptau pentru realizarea ei, moldovenii din partea de rasarit a rîului erau pusi în situatia nefireasca de a lupta împotriva cauzei lor, pentru gloria Rusiei, oprimatoarea lor.
În vreme ce Moldova din dreapta Prutului, ca parte componenta a statului unitar român, era condusa de moldoveni (domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, cel dintîi ministru de externe comun pentru ambele Principate, vestit diplomat al Unirii; Ioan Alexandri, „dulcele frate al marelui poet” si celebru diplomat al Unirii; Costache Negri, de asemenea un mare luptator pentru întregirea neamului; Mihail Kogalniceanu, carturar, diplomat, prim-ministru s.a.), Moldova din partea de rasarit a acestui rîu era condusa de guvernatori straini reactionari, oprimatori si rusificatori înraiti veniti de la Moscova sau Petersburg.
Cînd în Moldova dintre Prut si Carpati se cultiva o frumoasa limba româneasca, în Moldova dintre Prut si Nistru se dezradacina în modul cel mai barbar (prin intermediul institutiilor statului rus – administratie publica, armata, scoala, prin structurile bisericii ortodoxe ruse si prin amestecarea etniilor conlocuitoare) limba moldovenilor basarabeni.

Comparativ cu moldovenii de la asfintit de Prut, care se afirmau în toate domeniile si în conditii de deplina libertate, cei din Moldova de rasarit erau prigoniti, trimisi în închisori sau deportati pentru „delictul” de a-si manifesta constiinta nationala.
În timp ce treburile bisericesti din Moldova de la asfintit de Prut erau orînduite de catre stralucitul carturar moldovean Veniamin Costachi, care a dominat viata culturala si bisericeasca a Moldovei timp de peste patru decenii, ctitorind si îndrumînd scoli nationale laice si bisericesti de toate gradele, desfasurînd o rodnica activitate editorial-tipografica si înaltînd lacasuri sfinte, treburile crestine din Basarabia erau acaparate de ierarhi rusi care nu aveau nimic comun cu limba, cultura si traditia nationala a moldovenilor, pe care pretindeau ca-i pastoresc dupa legi sfinte, dar care de fapt nu faceau decît sa execute politica expansionista a tarilor rusi, absolut pagubitoare moldovenilor.
„Începînd cu anul 1812, moldovenii din stînga Prutului devin, din subiect, un obiect al istoriei, din cauza uneia dintre cele mai perfide si primitive dominatii ce a existat vreodata”.
„Oriunde românii au cazut sub stapînirea directa sau indirecta a slavilor, dezvoltarea lor fireasca s-a curmat prin mijloace silnice… Viciile sociale ce românii au contactat de la „binevoitorii lor” nici pîna astazi nu sînt cu desavîrsire stapînite. Ei nu sînt poporul plin de îndaratnica mîndrie, ce provoaca pe alte popoare la lupta dreapta si întaritoare”, scria Mihai Eminescu.