Cezara - Partea VI de Mihail Eminescu publicat la 19.09.2007
Insula
     Sunt oameni, pe cari spirite de observatie si femeile îi descoasa dintr-o singura apucatura – oameni cu putin spirit, dar de-un caracter tare, expres, consecvent. Astfel era Castelmare.
Daca o femeie l-ar fi auzit tragând clopotelul – ar fi stiut îndata cu ce fata sa-l primeasca; daca un actor bun i-ar fi auzit pasii severi, apasati si de-o aspra regularitate, rasunând prin galeriile si coridoarele palatului Bianchi, ar fi stiut prin o actiune reconstructiva, fara sa-l vada, sa-si imagineze aproape caracterul omului în cestiune: o natura comuna, consecventa si puternica.
     Puindu-si odata-n minte de-a lua pe Cezara vrând-nevrând, lui îi erau toate mijloacele binevenite, desi nu dispunea de multe, caci nu avea destul spirit pentru aceasta.
Dar, întru cât îl servea inteligenta, el cerca a descoperi daca nu cumva sireata copila ar avč vreun amor.
Desi Ieronim nu stia ce fel e simtirea lui pentru Cezara, îi placea sa asculte de ea, ca un copil de sora-sa mai mare si, drept vorbind, ea abuza într-un mod neiertat de aceasta putere ce-o avea asupra lui. El simtea în prezenta ei un fel de duiosie în inima, un fel de fior fara de înteles, al carui suvenire îl urmarea zile întregi.
Nu se poate zice ca era amor, caci, desi-i placč prezenta ei, totusi îi placea si mai mult ca, departe de ea, sa cugete la dânsa.
În asemenea resuveniri, în cari el se juca cu imaginea-i, prezenta ei aievea îi era chiar suparatoare. Simtea, pare-ca, un ghimp în inima, când ea era fata – nu mai avea acea libertate de vis, care era esenta vietei sale si singura fericire a unui caracter multamita, fara amor si fara ura.
„Daca mi-ar da pace, gândi el în sine, totusi ar fi cum ar fi. Atunci as tine-o de mâna ei mica si ne-am uita în luna – în virgina luna – atunci o privesc ca pe o statua de marmura sau ce pe-un tablou zugravit pe un fond luminos, într-o carte cu icoane... Pare-ca parul ei e o spuma de aur, atât de moale-i... Si fata ei se polieste într-un mod ciudat.
Dar nu-mi da cât lumea pace... mereu ma gâtuie... ma saruta – si zice c-o iubesc.
Ba pe dracul! Altfel... e chiar frumoasa – sa spun dreptul.
Barbia se rotunzeste ca un mar galben... gurita câteodata parca-i o cireasa... si ochii, ah! ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei... îmi atinge genele si ma-nfioara pân-în talpi.
Atunci nu mai vad ce frumoasa e... o negura îmi întuneca ochii... atunci as omorî-o.
     Asta nu-i trai, asta-i chin! Dar biata copila... sa fiu drept... ce stie ea ca ma chinuie." Si azi îmbla prin gradina palatului Bianchi.
Asemenea unor aripi de vultur salbatic, cuprindea, ca un privaz1(1. privaz – aci cu sens de rama, cadru.), parul negru si uscat, acea frumoasa si ostenita fata de marmura de Paros2 (2. Paros – insula faimoasa prin marmora ei de un alb stralucitor, „ca pe-o marmura de Paros" – folosit si în Scrisoarea a IV-a.).
Pleoapele pe jumatate lasate-n jos tradau marimea ochilor lui de-un întunecos si demonic albastru si cu toate acestea dezgustati; buzele-ntredeschise aratau o energica durere, si numai gâtul se-ndoia cu mândrie, ca si când nu si-ar fi pierdut-o sub greutatea vietii.

     Noaptea era lucie, aerul parea nins de razele lunei, cari se furisau prin întunecoasa verdeata a copacilor.
El sezu pe o banca, cu mânile unite si lasate preste genunchi, cu fruntea plecata si parul risipit preste ea, gândea lucruri de cari nu-si da sama si numai luna lunicând pintre nouri împlea noaptea de vis.
     S-auzi un fosnet usor care-l trezi... Era ea. Cum se schimbase acum?
Fata ei nu mai era trasa, ci se rotunzea vadit, sânii ei erau mai plini, numai rosata din obraz disparuse, facând loc unei palori, care-i da un aer de nespusa blândeta.
Ochii nu mai aveau acea salbatica si noptoroasa stralucire, în adâncimea carora fulgera întunecosul amor si întunecoasa dorinta... ci limpeziti, nespus de adânci, te-ai fi uitat zile întregi în ei.
Liniste si o melancolica pace era în adâncimea lor...
Si în acea fata atât de palida, plina, dar trista, surâdea suferitor oarecum gura de purpura... o roza a Ierihonului , a carei frumuseta nu se trece.
Ea s-apropia încet prin aleele strabatute de seninul noptii, pe cararile albe zugravite cu umbrele mrejelor de frunze. Ea-l vazu, dar nu-si iuti pasul. Îi ghicise ea caracterul? Poate.
El stetea locului si se uita lung la ea, cum s-apropia încet, asemenea unei lunatice, ca-n somn.
El... rezamându-si cotul pe spata bancei, îsi lasa barbia pe mâna, miscându-si încet degetele, si se uita uimit cu ochii stralucitori la stralucitorul ei chip, ce s-apropia.
Ea sazu alturi cu el, dar drept în luna. Nu-i atinse mâna – nimic.

     Luna o polia frumos si ea era îndestul de vicleana spre a se lasa muiata-n întreg de aceasta dulce si voluptoasa lumina.
El o privea mereu.
Apoi îsi întinse el mai întâi mâna si apuca încet mânuta ei fina si rece. „Ah! gândi, si un ce nemaisimtit îi trecu prin inima, ah! cum îmi place acum."
Acum se lipi cu-ncetul de chipul ei mladios si usor si, aplecându-si gura la urechea ei, îi sopti lin – desi cu glasul plin de înfocare:
– Priveste la luna, luna miezul-noptii, frumoasa ca un copil de patrusprezece zile si rece... Nu simti tu c-a încetat toata durerea vietei, orice dorinta, orice aspirare în privirea acestui mândru tablou din care faci si tu parte...

     Acum esti în capul meu înger, frumoasa cum nu te-am vazut niciodata... dulce... Nu stii tu ca eu te iubesc...? Ea se-nfiora, dar tacu.
– Si apoi, priveste asupra orasului întreg, pe acest amestec stralucit de palate si domuri, vezi cum, ajunse de luna, stralucesc asupramaselor întunecoase vârfurile turnurilor si pânzele de la corabii pe râu.
Si cu toate acestea centrul acestui tablou esti tu! tu! tu!...
     Nu s-aude nimic... decât departe-n vro gradina privighitoarea si s-aude vuind încet o roata de apa. Si tu privesti tacuta si nevinovata asupra acestei lumi...
Trandafirii înfloresc pe fata ta... Tu, regina a sufletelor – nu esti curata ca izvorul, mladioasa ca chiparosul, dulce ca filomela, tânara ca luna plina, copilaroasa ca un canari, iubita ca o dumnezeire?
Priveste, zise el si mai încet, strada aceea strâmta si întunecoasa; numai într-un singur colt îi taie umbra o dunga de lumina, dar în acel loc pare c-a nins...
Vino cu mine... vino cu mine acasa...
Voi da-ntr-o parte perdeaua din fereastra odaii mele si vom privi toata noaptea la cer... Ah! te iubesc!... Tipa el apasat... te iubesc!... o vad prea bine ca te iubesc!
El o strânse cu atâta putere, încât se-nclestase amândoi într-o îmbratisare lunga si nervoasa.
Apoi el recazu obosit de-o simtire nemaicunoscuta pe spata bancei, îsi închise ochii si-si lasa capul pe acea spata. Luna-l batea drept în fata. Cezara veni drept înainte-i, se-nclina asupra-i, se tinu cu amândoua mânile de spata bancei si-l saruta, cu ochii pe jumatate închisi, de nenumarate ori.
El nu simtea nimic... asemenea unui copil ametit de somn, pe care mama îl desmiarda.
     S-auzi o fosnire în frunzele unui tufari.
„D-zeul meu! gândi ea speriata, daca m-ar fi vazut cineva?
Poate Castelmare. Sarmanul copil! Cum se va întoarce el acasa? Acest om poate sa-l pândeasca."
Ea-l lasa un moment sa se trezeasca din aceasta betie... apoi îl întreba lin, ca si când n-ar fi vrut sa-i îmtrerumpa decât încet gândirile lui, somnul lui ce-l avea.
– Stii sa mânuiesti sabia?
– Da! zise el.
– Sa-ti aduc o sabie – nu-i asa?
– Da...
– Si mi-i da o sarutare pentru ea?
– Da. Ea se urca repede în palat si peste doua minute veni c-o spada, pe care i-o încinse, folosindu-se de ocazie de a-l strânge de mijloc.
– Dulcele meu sloi de gheata! Tu, marmura! tu, piatra, tu!
– Da-mi pace, Cezara. Îmi vine sa mor.
– Nu! nu! Îngerul meu... mergi acasa... Sa nu ti se întâmple nimica pe drum... gândeste la Cezara ta... margaritariule!
Nu se putu opri de a-i lua capul între mâni si de-a-l mai satura o data... tare si cu zgomot.
– Acum mergi, mergi! Te rog.
– De ce ma rogi?
– Pentru ca te-as ucide de-ai mai ramâne.
– Cum?
– Stiu eu cum, zise ea, vicleana ca un copil.
     Ea-l duse pân’ la un hatis si-l împinse afara din gradina. Apoi se întoarse si, înbratosând un trunchi, zise încet si c-un fel de ciuda:
– Ieronim, te musc!
Ea batu cu pumnii în trunchiul de copac; apoi se duse-n odaia ei si, rupându-si cu furie pieptarul de catifea, încâlcindu-si parul atât de blond, ea se uita în oglinda cu ochii înecati de lacrimi si cu buzele tremuratoare. Apoi se arunca în pat si soptea încet, foarte încet si înecata de suspinuri, cuvinte dulci, nemaipomenit de dulci si desmierdatoare, pintre cari strabatea numai un nume pronuntat mai tare:„Ieronim".
Nu-i merse însa tot astfel lui Ieronim.
El s-apropia de strada strâmta, aerul lin al noptii îl trezise si, de o natura mult mai putin senzuala decât porumbita lui, el ramasese numai cu convingerea teoretica cum ca o iubeste.
El trecu prin strada întunecoasa cu pasul lui usor, la care se cunostea, ca sa zic, elastica greutate, precum se simte la pasul unui cal de rasa; când auzi în urma-i un pas sever, regulat ca al unui soldat, si recunoscu ca-i al lui Castelmare.
     El se opri si se-ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul... Castelmare sosi... Tacere.
Ieronim plesni cu vârful sabiei într-un zid de granit si la scaparare se recunoscura ambii rivali.
În acelasi moment, fara sa se fi schimbat vro vorba macar, sabiile începura a se crucisa, apoi s-auzi un gemet... o cadere grea pe pavagiul dur al stradei; una in cele doua umbre disparu într-o casa apropiata... cealalta ramase muta.
     Ieronim se-ntinsese pe patu-i si dedese-ntr-o parte perdeaua de la fereastra, spre a se uita cum luna apunea în râu, facând pare-ca din suprafata lui un drum moale si luminos, când auzi batând încet în usa.
El se scula si deschise. Era pictorul.
– Tinere, zise el, trebuie sa fugi cât mai în graba din oras.
– De ce?
– Ai omorât pe Castelmare.
– Stiu.
– Stii. Dar ceea ce nu stii, poate, e ca el e nepotul si mostenitorul lui podesta1 (1. podestŕ – în Italia, primarul, guvernatorul unui oras.) din acest oras, ca duelele sunt oprite si ca poti ajunge la spânzuratoare.
– Ei si?
– Ei si? De unde-ai învatat acest limbagiu? Ieronim, adoase batrânul molcom, copilul meu, mi-ar parč rau de capul tau atât de frumos. Afara de-aceea mai ai o consideratie... Iat-o.
     El îi dete o hârtie mâzgalita în linii strâmbe. Acesta o deschise
. Cezara catre Ieronim
"Fugi, te rog. Nu l-ai ucis pe Castelmare. Înabusit de sânge, au zis oamenilor sa-l aduca la noi.
A povestit tot, cui îi datoreste rana sa. Fugi... te rog! Pot sa te urmareasca înca-n asta noapte.
Ce-i si mai trist: contele voieste sa se logodeasca cu mine în starea în care se afla si nu am nici o putere de-a rezista!... Dar te iubesc.
Ramâind aici, nu m-ai scapa, ci m-ai face numai sa mor de îngrijire... paserea mea!
Fugi, si poate ca... ah! unde-i o speranta, de care sa ma tin?... nu vezi ca nu stiu ce sa-ti zic... ti-as zice: vino la mine, si nu pot.
Spune-mi: sa te pierd, pentru a te mai vedč o data?Nu!
Fugi, Ieronim; poate ca vro întâmplare neprevazuta sa ma pastreze pentru tine... poate contele sa moara... Îi doresc moartea... te iubesc!
Nu, nu! nu crede ca te iubesc într-atât, încât sa-ti zic sa ramâi... Adio... dragutul meu!
Cezara" Ieronim s-arunca mantia pe umeri si ei mersera pe tarmul râului, unde Francesco îi dadu barca lui.

El îmbratosa pe batrânul amic, desprinse barca de Tarm, se sui si pluti în josul râului, pâna ce, ajungând pe luciul înalt al marii, el arunca cârma si lopeti în apa, se culca în barca, sub cerul ce-si ridica înstelata sa maretie, si astfel – un graunte plutitor pe aria nemarginita a apelor – adormi adânc.
     A doua zi soarele era sus, când îsi deschise ochii...
El vazu ca barca lui se-ntepenise între niste stânci de piatra...
Soarele stapânea cerul si împlea sânul marii cu lumina.
La malul continental el vazu rasarind, din stânci padurene, o monastire veche, prin ale carei colonade de piatra sura, în cerdac, îmblau cu pas regulat si încet calugarite.
     O gradina unita cu murii monastirei se-ntindea pâna jos la poalele marii, care se misca urcându-si apele pâna lânga un boschet de chiparos si roze, tainuit în ponorârea unei stânci, ca un azil de scaldatoare.
El se desculta si, sarind de pe-o piatra pe alta, cerceta stâncosul sau imperiu.
El dadu de un izvor de apa vie si dulce, care se repezea cu mult zgomot din fundul unei pesteri.

     Intra în pestera... o racoreala binefacatoare îl cuprinse pe el, pe care soarele-l arsese în somnu-i... merse mereu înainte... pestera se lungea din ce în ce si devenea tot mai întunecoasa.
Deodata vazu ca o zare de senin, dar îi paru ca-i scapara.
Vazând însa ca ea nu perea, el s-apropie si vazu o borta cât ai baga mâna, care corespundea undeva... se uita pe ea... vazu tufisuri mari si-i veni un miros adormitor de iarba.
El cerca sa mareasca vorta cu puterea mânilor, dar era un granit, greu de înlaturat; numai un bolovan mare paru ca se misca.
El îl urni – bolovanul se întoarse ca-n tâtâni si lasa o mica intrare, pe are o putu trece târându-se.
     El intra repede, împinse bolovanul la loc, acoperi chiar zarea cea mica cu pietre si pamânt, si când îsi întoarse privirea ca sa vada unde intrase, ramase încremenit de frumusetea privelistei.
Stânci uriesesti si cenusii erau zidite de jur împrejur, una peste alta pân-în ceriuri si-n mijlocul lor se adâncea o vale, o gradina de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac si-n mijlocul lacului o insula, pe care steteau în siruri lungi stupii unei prisaci mari.
„E insula lui Euthanasius", gândi el uimit si pasea încet, minunându-se la fiecare pas. Pâna si insectele erau îmblânzite în acest rai. Fluturii curiosi, albastri, auriti, rosii îi acoperira parul lui lung si negru, încât capul lui parea presarat cu flori.
Aerul acestei insule era plin de sarbatori murmuitoare ale albinelor, bondarilor, fluturilor; iarba îi ajungea pâna la piept, mazarichea punea lanturi înflorite picioarelor... o caldura, un miros voluptos patrundea raiul.
El s-apropie de lac si, trecându-l pe unde era vad, veni în insula.
Albinele înconjurara bâzâitul pe noul si tânarul împarat al raiului.

     S-apropie de pestera ce stia ca trebuie sa fie pe aceasta insula; o gasi într-adevar sculptata-n piatra, gasi dalta si uneltele de sculptura, patul, un ulcior cu apa; dar batrânul lipsea.
Pe o mescioara era o foaie scrisa.
„Simt ca maduva mea devine pamânt, ca sângele meu e înghetat si fara cuprins ca apa, ca ochii mei abia mai reflecteaza lumea-n care traiesc. Ma sting.
Si nu ramâne decât urciorul de lut, în care au ars lumina unei vieti bogate. Ma voi aseza sub cascada unui pârâu; liane si flori de apa sa încunjure cu vegetatia lor corpul meu si sa-mi stratese1(1. stratese – întretese.) parul si barba cu firele lor... si-n palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vietei, «soarele», viespii sa-si zideasca fagurii, cetatea lor de ceara.
Râul curgând în veci proaspat sa ma dizolve si sa ma uneasca cu întregul naturei, dar sa ma feresca de putrejune.
Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgator, ca un batrân rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insula fermecata."
     Ieronim privi paretii sculptati cu scene de amor, vazu carti vechi si scrieri multe pe politele unui dulap rezimat de un parete si, mirosind apa din ulcior, vazând ca ea-i rasuflata si bahnita2 (2. bahnita– clocita, statuta.), presupuse ca batrânul trebuia sa fi murit.
Astfel el, mostenitorul firesc al acestui locas de pace, a acestei gradini închise ca o odaie, rascoli cartile, cari erau toate alese si-i promiteau multa petrecere; scrierile mosneagului, în cari fiecare cugetare era un monogram al acestui cap adânc si fericit si a caror rezonanta era atât de mare, încât fiecare constructie trezea o lume de cugetari si analogii în capul tânarului.
Intr-adevar se familiariza în curând cu micul lui imperiu, era ca acasa, îngrijea de straturile gradinei si de stupi, îmbla ca o caprioara salbatica prin tufariile si ierburile insulei.
Adesea în noptile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pânza de in, s-atunci natura întreaga, murmurul izvoarelor albe, vuirea marii, maretia noptii, îl adânceau într-un somn atât de tare si fericit, în care traia doar ca o planta, fara durere, fara vis, fara dorinta.
     In ziua-n care era sa se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatal ei, marchizul Bianghi, muri de apoplexie în mijlocul paharelor si a comesenilor sai.
Când ea-l vazu întins pe pat, genele înca deschise peste ochii sticlosi, gura plina de spume, ea se razima de bolta unei feresti si privi dezgustata asupra acelui cadavru, care nu-si traise decât sie si care, spre a-si împlini patime, cari aveau sa aiba acest sfârsit, era s-o vânda pe ea, chipul de madona, omului pe care-l ura mai mult în lume.
Când Castelmare se prezinta, începu s-o mângâie.
– Contesa, zise el, parintele d-tale a murit si ai ramas fara alt sprijin în lume decât mine, viitorul d-tale barbat.
-Ba si fara acesta, zise ea, caci d-ta ai încetat de-a fi viitoriul meu barbat – sau cel putin anul meu de doliu au departat aceasta fericita perspectiva.
Vei bate iar la usa mea dupa un an.
     Castelmare iesi nemultamit, aruncându-i o ultima privire de ura neîmpacata.
Francesco o sfatui de-a parasi orasul, unde era expusa urmaririlor crudului ei adorator, si sa se retraga la o monastire de calugarite, în apropiere de câteva ore – unde ea se si duse dupa înmormântarea tatalui ei.
Ea slabise de grija, sarmana copila... despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cât ca barca lui Francesco, în care el se pornise pe mare, se gasise sfarâmata la tarmuri, astfel încât ea-l crezu înecat, mort de mult.
     In murii linistiti ai monastirei ea se regasi pe sine însasi.
Chilia, ce i se dedese, era cu fereastra-nspre gradina si mare; si adese, tragând zavorul la usa-i ca sa nu fie suparata de intrarea nimanui, ea privea oare întregi la înmiirea undelor departate, ce se perdeau în orizont, la pravalatica gradina, frumoasa si salbaticita, care-si înradacinase hatisurile si arborii pâna lânga tarm – sau alte dati, pierzându-se pintre aleele umbroase, ea plivea firele de iarba de pe carare sau se ascundea într-un boschet aproape de tarm, în care sedea ore întregi, adâncita în dorul ei fara de speranta.

     In zile calde, ea se dezbraca si, lasându-si hainele-n boschet, se cobora la mare.
Chip minunat, atare de zapada în care tânara delicateta, dulcea moliciune a copilariei era întrunita cu frumusetea nobila, coapta, suava, pronuntata a femeiei.
Prin transparenta generala a unei peliti netede se vedeau parca vinele viorii si, când piciorul ei atingea marea, când simte apele muindu-i corpul, surâsul ei devine iar nevos si salbatec ca toata copilaria ei; în lupta cu oceanul batrân, ea se simte reîntinerind, ea surâde cu gura înclestata de energie si se lasa îmbratosarei zgomotoase ale oceanului taind din când în când cu bratele albe undele albastre, înotând când pe o coasta, când pe spate, tologindu-se voluptos pe patul de valuri.
Incepuse a însera si ea iar se lasa amorului ei cu marea, iar surâdea în fata valurilor cu acea intensiva si dulce voluptate, îsi golise gâtul ei de ninsoare, îsi despletise parul pe umerii rotunzi si pe sânii crescuti în sete de amor, pâna ramase goala si frumoasa ca o statua antica, având înaintea acestei din urma avantagiul vietei, acea pelita calda, dulce, neteda, care lasa urme dac-o atingeai.
S-arunca în mare si începu sa-noate, puindu-si drept tel de ajuns niste stânci, ce le vedeau un sfert de ceas departe de tarm.
Undele linistite o duceau si în curând ajunse la stâncile din mare.

     Ea merse-ncentinel de-a lungul lor, rezamându-si mâinile de paretii de piatra, ajunse la o pestera, din care curgea sfâsiat si stralucind un izvor, intra mergând de-a lungul pârâului, si deodata o panorama cereasca se deschise ochilor ei...
„D-zeule! ce rai! gândi ea, voi sta aici putin."
Ea merse-nainte prin iarba, care calda si mirositoare îi gâdila corpul, s-arunca în lacul limpede ca lacrima, a carui apa o facea mai sa adoarma, fugea apoi prin dumbrava de portocale, gonita de fluturi si albine... Era nebuna, ca un copil, ratacit într-o gradina fermecata de basme.
In urma, vazând ca soarele se-nclinase, ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei, când nu vazu nici o iesire?
Ce sa faca? Cu gândul ca s-a ratacit, îsi primbla ochii de jur împrejur... nicairi o iesire... „Ah, gândi, si ce-ar si fi, de as petrece o noapte în acest rai farmacat? Cine ma vede si cine ma stie?"
     Se facuse noaptea. Stelele mari si albe tremurau pe cer si argintul lunei trecea sfâsiind valurile transparente de nouri, ce se-ncreteau în drumu-i.
Noaptea era calda, îmbatata de mirosul snopurilor de flori; dealurile straluceau sub o pânza de neguri – apa molcoma a lacului, ce-nconjura dumbrava, era poleita si tremurând îsi arunca din când în când undele sclipitoare spre tarmii adormiti.
Si-n mijlocul acestei feerii a noptii, lasate asupra unui rai înconjurat de mare, trecea Cezara, ca o-nchipuire de zapada, cu parul ei lung de aur, ce-i ajungea la calcâie... Ea mergea încet...
     Toate visele, toata încântarea unei aromate nopti de vara îi cuprinsese sufletul ei virgin... ar fi plâns! Isi aducea aminte de amantul ei si-i parea ca-i Eva-n paradis, singura cu durerea ei.
Ea veni lânga lac si vazu carare de prund pe sub apa.
Incepu sa treaca si apa fugea rotind împrejurul glesnelor ei...
Ea se uita l-acea dumbrava încântata... o dorinta de fericire îi cuprinse sânul... era atât de însetata de amor, ca copilul cel tânar si fraged, buzele ei erau uscate de dorinta unei sarutari, cugetarea ei era împatimita, ca un strat cu florile pe jumatate vestezite de arsita.
     Când ajunse în dumbrava, umbra mirositoare a arborilor nalti arunca un reflect albastru asupra pelitei ei, încât parea o statua de marmura, în lumina viorie...
Deodata ea vazu prin arbori o figura de om... gândea ca-i o închipuire a ei, proiectata pe mrejele de frunze... si acel chip lua din ce în ce conture mai clare... era el.
„Ah! gândi ea zâmbind, ce nebuna sunt... pretutindenea el, în frumusetea noptii, în tacerea dumbravelor!"... El s-apropie...
El credea asemenea ca are-o-nchipuire aievea înaintea lui...
O privi lung, se privira lung. Când îi lua mâna... ea tipa.
– Cezara! striga el, cuprinzând-o-n bratele lui...
Cezara! esti o închipuire, un vis, o umbra a noptii zugravita cu zapaeda luminei de luna? Sau esti, tu? Tu?
     Ea plângea... nu putea raspunde. Se credea nebuna, credea ca-i vis, s-ar fi vrut numai ca vecinic sa tie acel vis.
– Tu esti? chiar tu? întreba ea cu glasul înecat, caci toata cugetarea ei se-mprospatase, toate visele ei reveneau splendide si doritoare de viata...
Ea nu se mai satura privindu-l.... si uitase starea în care era.