Leacuri si remedii magice din Carpati - Partea I de Cornel-Dan Niculae publicat la 31.08.2009
Arta vindecarii la români
     Arta vindecarii la poporul român are o vechime milenara, putând fi considerata un dar stramosesc, iar fondul sau inalienabil, comun tuturor regiunilor locuite de români, permite sa identificam o forma primara, arhaica a acestei arte, care, dupa anumite indicii istorice si de limba, o putem atribui tracilor, mai exact sacerdotilor geto-daci.
Un aspect particular referitor la traditiile medicale preistorice, sesizat deja, este acela ca începând din mileniul IX î.Hr., au fost produse în Spatiul Carpatic figurine de lut cu caracter artistico-biologic, reprezentând barbati sau femei, figurine ce prezinta mici orificii ca niste împunsaturi de ac, corespunzatoare punctelor de acupunctura cunoscute de medicina traditionala chineza.
Au fost descoperite, de asemenea, statuete si vase antropomorfe care prezinta spirale sau romburi spiralate situate exact în dreptul plexurilor psiho-energetice, cunoscute în fiziologia mistica indiana sub numele de cakra ("roata").
Aceste reprezentari au avut cea mai mare raspândire în mileniul IV î.Hr., perfectionându-se pâna la ocupatia romana a Daciei.

     Numarul statuetelor autohtone stravechi la care au fost indentificate pâna în prezent incizii de trasee (reprezentând schematic meridiane energetice) sau puncte de ordin bio-energetic acupunctural, se ridica la 238, douazeci dintre acestea gasindu-se la Muzeul National de Istoria României.
Toate aceste statuete sunt de pe teritoriul României, iar punctele marcate (coincidente cu cele din acupunctura chineza) sunt reale, neconfundându-se cu punctele de eroziune, sunt rotunde si bilateral dispuse (simetrice), cu topografie identica hartilor moderne de acupunctura chineza.
Pentru desemnarea traseelor bioenergetice proiectate la suprafata corpului omenesc, numite de indieni nadi (cu sensul literal de canale, vase, dar si "nervi") iar de chinezi "meridiane", exista corespondentul românesc de "râuri", folosit de practicienii populari ai unei terapii acupuncturale specific taraneasca, care se practica într-o serie de locuri din tara (a se vedea pentru exemplificare, la ultimul capitol, tratamentul nr. 7 al icterului sau tratamentul nr. 17 pentru indigestie).
Daca se tine cont de vârsta celor mai vechi dintre aceste figurine antice antropomorfe gasite pe teritoriul ce tine de Carpati (datând cu începere din mileniul IX î.Hr.), ar rezulta logic ca, cu multe mii de ani în urma, aici se stapâneau cunostinte medicale si de fiziologie energetica subtila care aveau sa devina mai târziu specifice medicinei traditionale chineze (acupunctura) si misticii indiene (tantra-yoga).
Asemenea afirmatii pot parea hazardate, dar daca se tine cont de faptul ca migratiile popoarelor indo-europene au pornit dintr-un punct comun acum mai multe mii de ani în urma, punct situat chiar în Carpati, si ca popoarele de aici au ajuns pâna în peninsula indiana (sub numele de arieni), ele devin probabile.
Un arheolog american afirma în aceasta privinta ca "civilizatia s-a nascut acum 13-15 mii de ani acolo unde traieste astazi poporul român, raspândindu-se apoi atât spre rasarit cât si Spre apus".
N-ar trebui sa mai surprinda astazi ca cele mai vechi civilizatii europene cunoscute au aparut, cu milenii înainte de era noastra, în Spatiul Carpatic (adevarata "matca" a populatiilor indo-europene), de aici raspândindu-se, mai întâi spre vest si sud, mai apoi spre est, pâna în India.
Referitor la "acupunctura" straveche a tracilor, clarvazatoarea Vanga din Bulgaria, o veritabila sibila traca, spunea unui medic acupuncturist ca, pentru a fi eficient tratamentul, acele trebuiesc sa fie din argila arsa si nu din metal, iar aceste ace din argila arsa trebuie sa fie încinse pe jar înainte de folosire.
     Cercetari paleontologice, de arheologie stereoscopica, facute în România în anii 1967-1969, în Carpatii Meridionali cu precadere, asupra gravurilor pe stânci ce tin de neolitic, au dus la identificarea unor figurari criptice ce tin de tehnica magica a sculpturii megalitice (în care contributia omului se poate limita chiar si numai la amenajarea unei anumite configuratii a unei stânci).

     Aceste figurari nu devin vizibile decât în anumite momente ale zilei, în care trebuie sa coincida luminozitatea, punctul de observatie si "initierea mitica a observatorului".
Concluzia sefului echipei de cercetatori, paleontologul peruvian Daniel Ruzo, este ca în zona vârfului Omu din muntti Bucegi ai lantului carpatic ar trebui sa existe o pestera sau o retea de galerii subterane care sa contina un tezaur initiatic ancestral, în acord cu faptul ca, "Carpatii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute în ziua de azi".
Amintim aceste cercetari si concluziile lor pentru a putea crea o imagine mai larga asupra contextului în care au aparut vestigiile milenare de medicina ce au fost descoperite în aceste locuri.
     Locul "initiatic", care a trezit interesul cercetarilor paleontologice din 1967-1969, anume spatiul muntos ce se întinde de la Sfinxul Carpatic pâna la Vârful Omu, se afla în interiorul unei uriase "Zone crepusculare", zona care, cu aproximatie, acopera uriasul dreptunghi geografic delimitat de meridianele de 23 si 26 grade si de paralele de 45 si 46 grade.

     In aceasta zona au fost semnalate repetate fenomene O.Z.N., «lumini» rostogolindu-se în miez de noapte, dar mai ales au fost efectuate fotografii "astrale", fotografii care la developare revelau prezenta unor fenomene luminoase stranii.
Astfel de fotografii au surprins o imensa coloana luminoasa ridicându-se din zona Vârfului Omu si pierzându-se în spatiul cosmic (precum un "axis mundi", dupa cum au apreciat unii dintre cei ce au studiat-o).
     Aceste imagini par sa vina în întâmpinarea mitologiei trace nord-dunareane, conform careia în Carpati este localizata una din cele sapte coloane ale cerului.
Aceasta Zona crepusculara, care este de fapt centrul geografic al României (ca si al vechii Dacii), cuprinde cei mai înalti munti ai Carpatilor, în care sunt prezente atât reprezentari megalitice, cât si vechiul sanctuar magic dac de la Sarmisegetusa. Mai mult decât probabil, tot în aceasta Zona se afla si Cogai-non-ul, muntele în care s-a retras spre nemurire marele-zeu dac Zalmoxe.
     In Dacia preistorica exista o Cale Sacra care, plecând din sudul Daciei, mergea - dupa cum indica Pindar - pâna la locul comun de adunare al hiperboreilor.
Enigmatica Hyperboreea -raiul nordic al antichitatii (Shamballa popoarelor europene antice) - era pentru vechii traci, locul de permanenta reîntoarcere.
Acea cale initiatica era marcata de vechi sanctuare si de monumente megalitice, sau trecea prin impresionante chei naturale cu stânci special amplasate, asa cum sunt Cheile Bacului din Carpatii orientali care încep dincolo de Prut si continua peste Nistru pâna la Don, ca o cale triumfala de tipul aliniamentului megalitic.
Multe dintre aceste monumente megalitice mai pot fi înca vazute, dar arareori.
Altele sunt astazi distruse.

     Asa este cazul complexului megalitic cu statuia menhir ce o reprezenta pe Dochia (Dacia).
Acest monument se afla înaltat pe cel mai înalt munte al Moldovei, Ceahlaul.
Despre acest monument scria pe la 1700 domnitorul Moldovei, spunând ca în vârful muntelui se vede o "statuie foarte veche", înalta de 11 metri si reprezentând o femeie batrâna, de la baza careia izvoraste un izvor nesecat de apa.
Pe dealurile din jurul muntelui se vad "urme de cai, de câini si pasari imprimate pe stânci", care sunt numite de popor "La samne".
     O interesanta întâmplare, petrecuta în 1979, în Bulgaria, vorbeste îndeajuns despre stranietatea si functionalitatea monumentelor de tip megalitic înca existente pe vechiul teritoriu trac.
Intr-o zi, renumita sibila Vanga, clar-vazatoare si vindecatoare, a început sa îi descrie amanuntit unei nepoate un loc aflat la munte, cerându-i sa fie acolo la data de 5 mai.
Este interesant de precizat ca Vanga a ales sa locuiasca la Rupi, deasupra unor stravechi sanctuare trace, spunând ca de aici îsi trage energia si forta pentru a-si face prezicerile.
Acest loc, la Rupi, este un important nod si pentru traseele pasarilor migratoare. De aici pleaca spre sud toamna, si aici se întorc primavara mari stoluri de pasari.

     Au plecat în aceasta expeditie pornita din indicatiile vizionarei un grup de prieteni, printre care se afla si nepoata Vangai.
Ajungând la muntele indicat s-au oprit la poalele unei stâncii ce avea cioplite în partea superioara trei cercuri de marimea unor farfurioare ce formau un triunghi cu vârful ascutit îndreptat spre sol.
Conform indicatiilor Vangai, stânca trebuia privita la primele raze ale Soarelui si ale Lunii.
Exploratorii au fost martorii unui interesant joc al luminii, atât la aparitia soarelui, cât si la cea a lunii, dar ceea ce avea sa fie frapant s-a întâmplat mai târziu, în noapte, când partea neteda dinspre sud a stâncii s-a iluminat, parca din interior, asemenea ecranului unui televizor si, în mijlocul întunericului montan, s-au conturat imagini în nuante cenusiu deschis.
"O clipa mai târziu - relateaza nepoata Vangai - au aparut, profilându-se într-o lumina alba... doua chipuri! Erau imense, ocupând aproape tot spatiul luminat - stânca neteda avea cel putin cinci metri înaltime si trei sau patru metri latime.
Figurile se vedeau atât de clar si se conturau atât de bine, încât am avut sentimentul ca, din clipa în clipa, se vor desprinde de stânca si o vor porni spre noi.
Era atât de cutremurator, încât am încremenit..."
Imaginea din primul plan era aceea a unui barbat în vârsta, în marime naturala, îmbracat cu o roba lunga pâna la pamânt, si având plete lungi pâna la umeri. Mâna stânga îi atârna pe lânga corp, iar cea dreapta tinea un obiect sferic.
     Numeroasa populatie a tracilor - cu adânci radacini în întregul spatiu carpato-balcanic - este cunoscuta din cele mai vechi timpuri, din zorii istoriei.
Incepând cu Iliada lui Homer, izvoarele literare si istorice au mentionat existenta tracilor de-a lungul a doua milenii, pâna când, în urma expansiunii altor popoare, ei au trecut - pierzându-si numele - în fiinta popoarelor moderne din acest spatiu.
Toate natiunile care traiesc astazi în aceasta zona geografica în centrul careia se afla România, au suferit, în trecutul îndepartat, într-o masura mai mica sau mai mare, influenta tracilor. Cea mai mare pondere a acestei influente o întâlnim la poporul român, urmas direct al dacilor, "cei mai drepti dintre traci".
Totusi urmele tracilor sunt vizibile atât la nord de Dunare, în România si în Basarabia îndeosebi, cât si la sudul Dunarii, în Bulgaria de exemplu, unde întâlnim monumente megalitice, traditii si obiceiuri de sorginte traca, asemanatoare sau identice cu cele din România.
Este cunoscut faptul ca Iordanes, scriind despre sacerdotii geto-daci (în Getica), afirma ca acestia observau efectele plantelor asupra oamenilor, adica studiau virtutile medicale ale acestora.
Studii consacrate spiritualitatii si vietii geto-dacilor conchid ca ei au cunoscut o dezvoltata medicina populara si ca atinsesera chiar faza medicinei hieratice.
     Sacerdotii daci traiau retrasi în vârfurile muntilor, ocupându-se cu medicina, cu astronomia, cu stiintele naturii, cu filozofia.
Ei erau numiti de catre romani pileati, de la "pileus", un fel de caciulita de pâsla, însemn distinctiv al castei sacerdotale.
Acestia - dupa Iordanes - îi instruiau pe ceilalti daci în "legile fizicii", facându-i sa traiasca în armonie cu natura. El spune ca aceste «legi», care aveau bineînteles un caracter global, de la macrocosmos la microcosmos, se mai pastrau înca pe vremea sa, sub forma scrisa, numindu-se «belagines».
Un loc important în terapeutica dacilor l-au detinut si virtutile plantelor, caci întâlnim în De materia medica a lui Pedanios Dioscoride (scrisa în a doua jumatate a sec I d.Hr.) mai multe nume de plante vindecatoare în forma lor dacica.
     Cel mai edificator autor, referitor la imaginea din antichitate a tracilor a fost însa Platon, care într-unui din celebrele lui dialoguri, Charmides, spunea: "Asa stau lucrurile, Charmides, si cu descântecul nostru. L-am învatat cu prilejul unei expeditii, de la unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis, [medici-calugari] despre care se zice ca au si darul de-a te face nemuritor. Iar tracul acesta arata ca medicii greci spun, pe buna dreptate, cele pe care le-am amintit eu acum: mumai ca Zalmoxis, adauga el, regele nostru, care este zeu, mai spune ca, asa cum nu trebuie sa încerci a vindeca ochii fara sa vindeci capul si nici capul fara trup, la fel nu poti vindeca nici trupul fara suflet, iar tocmai aceasta e pricina pentru care cele mai multe boli ramân nevindecate de medicii greci, faptul ca ei nu tin seama de întregul a carui îngrijire ar trebui s-o întreprinda si ca, daca acesta nu se simte bine, este cu neputinta ca partea sa se simta bine".
Caci, spunea el, toate se trag din suflet, atât cele rele cât si cele bune ale trupului si ale fiintei noastre întregi, revarsându-se din suflet, asa cum se rasfrâng de la cap asupra ochiului.
Ca urmare, mai ales sufletului trebuie sa-i dam îngrijire, daca vrem ca deopotriva capul cât si restul trupului s-o duca bine. Iar sufletul, spunea el, se îngrijeste cu anumite descântece...
Aratându-mi deci leacul si descântecul, el îmi spunea: «Sa nu te lasi înduplecat sa îngrijesti capul nimanui, care nu-si va fi daruit mai întâi sufletul spre îngrijire descântecului. Aceasta, zicea el, este greseala pe care, acum, o savârsesc oamenii, ca încearca sa devina un fel de medici ai câte unei parti, fara de cealalta»".

     Incantatiile magice sau descântecele le întâlnim pretutindeni unde se afla românii, si probabil ca tot asa era si pe vremea dacilor si a celorlalti traci, dupa cum este atestat de catre cel mai mare filozof grec dupa Socrate.
Multe din cuvintele descântecelor românesti au sensuri pierdute astazi, ele parând sa apartina acelui fond de cuvinte dacice, astazi uitate.
O serie de practici magico-rituale si de empirism medical, nemaiîntâlnite la vecinii românilor sau la alte popoare vin sa ateste ideea ca ele apartin medicinei hieratice, sacerdotala, a stramosilor daci.
Acele "belagine" de care amintea Iordanes, «legile naturii» ale sacerdotilor daci, se transmiteau de catre poporul nestiutor de carte, din generatie în generatie, în chip tainic, pe cale orala, cântându-le, asa cum se obisnuia pe atunci cu toate legile.
Unii cercetatori cred ca ele s-au pastrat fragmentar, ca relicve arheologice, în descântecele poporului român.
     O nota aparte în specificul conceptual tracic este descifrarea, din relatarea lui Platon, a unei doctrine analoage integralismului hipocratic grecesc.
Acest lucru poate fi asociat însa cu relatarea vechilor biografi ai lui Hipocrate, care afirma ca el a stat o vreme în nordul Traciei, si cu constatarea anumitor autori moderni ca unele carti hipocratice au fost scrise într-o "greaca tracica" (cartile I si III ale Epidemiilor).
Pentru multi istorici ai religiilor au fost evidente asemanarile existente între formele de manifestare spirituala ale cehilor si cele ale tracilor si, evident, ale dacilor.
Intradevar, sunt posibile unele contacte, caci, dupa cum se stie, populatia celtica a vietuit vreme de cîteva secole pe teritoriul românesc al Transilvaniei de astazi, pâna la domnia regelui geto-dac Burebista, care i-a alungat pe celti odata cu întemeierea statului centralizat dac.
De fapt foarte aproape, la sud de Transilvania, s-au aflat cele mai importante asezari dacice, în frunte cu Sarmizegetusa, capitala regatului dac.
"Getii si celtii se cunosteau din secolul al IV-lea înainte de Hristos - scria un fost colaborator al lui Mircea Eliade.

     Organizarea clerului celtic, Druizii, se aseamana în mare, cu cea a Ktistailor geti. Ca si acestia, Druizii se gaseau sub autoritatea unui mare preot. Ca si preotii getii, Druizii se ocupau de sacrificii publice si particulare, administrând pedepsele si sanctiunile grave printre care interdictia sacrificiului era cea mai mare, în sfârsit ei predau teologia unui numar considerabil de tineri.
Aceleasi privilegii sociale si acelasi prestigiu moral la preotii geti ca si la druizi: scutire de impozit, dispensa de stagiul militar si de alte oblogatii, imunitate absoluta, autoritate suprema în materie de justitie si câteodata chiar si în domeniul politic, tribunal superlativ în domeniile religios, oracular si moral.
Semnalam deasemenea analogiile de doctrina între cele doua teologii, getica si druidica:
- nemurirea sufletului,
- vitejia în fata mortii,
- cercetarea astrilor si miscarile lor, Asemanarea unora dintre aceste elemente merge pâna la identitatea între ele. Aceasta identitate în mod sigur nu este accidentala. Ea se poate explica, pâna la un anumit punct, prin originea comuna indo-europeana a celor doua popoare: get si celtic.
Totusi, acelasi autor remarca: "Reforma sacerdotala a lui Deceneu (primul Mare Preot al dacilor - n.a.) este posterioara cadrelor bine stabilite ale spiritualitatii celtice[...]
Nemurirea spiritului, existenta fericita de dincolo [de lumea aceasta] si puterea nemarginita a lui Dzeu erau obiecte ale credintei mai vechi la Geti decât la Celti."
Aceasta similitudine între structura si doctrina sacerdotala daco-celtica este vizibila îndeosebi în consecintele practice ale credintei în nemurire: Herodot si Cezar explica aproape în aceiasi termeni ca gratie acestei credinte Getii si Celtii fac dovada unui curaj exceptional si nu se tem de moarte.
Herodot precizeaza chiar ca «Getii sunt cei mai curajosi si mai drepti dintre Traci».
     De fapt, în ceea ce priveste formele de exprimare a învataturii sacerdotale a druizilor (preotii celtilor) si a pileati/or (preotii dacilor), ele merg uneori pâna la identificare. Din pacate, totusi, "ca si celtii - scria M. Eliade -, sacerdotii si ascetii traci si geto-daci nu se încredintau scrierii. Putinul pe care îl stim despre mitologia, teologia si riturile lor ne-a fost transmis prin autorii greci si latini, adica printr-o interpretatio graeca si latina."
Este o întâmplare datorata asezarii geografice faptul ca de la autorii antici s-au pastrat mai multe informatii despre celti decât despre traci sau despre daci, caci romanii îi aveau pe celti ca vecini în nordul peninsulei Italice, desemnându-i cu numele de gali.
Sunt remarcabile în primul rând paginile lui Iulius Cezar consacrate druzilor (în De bello Gallico). Totusi, chiar aceste informatii sunt asemanatoare celor pe care le avem despre daci. Astfel, Cezar arata ca druizii sunt preocupati de astre si de miscarile lor, de marimea lumii si a pamântului, în timp ce despre daci, Strabon si Porphyrios aratau ca Zalmoxis avea cunostinte astronomice, iar Iordanes {Getica, 69-70) spune ca Deceneu, Marele Preot al dacilor, îi învata pe daci "teoria celor 12 semne ale zodiacului, mersul planetelor si toate secretele astronomice...".

     Aceste afirmatii au fost confirmate. In ce îi priveste pe celti, prin descoperirea celor câteva fragmente de calendare gravate în bronz, cum sunt cele de la Coligny si Moizanus; iar pe de alta parte, referitor la daci, sapaturile din România au scos la iveala resturile a doua sanctuare-calendar, la Sarmizegetusa si la Costesti, în centrele ceremoniale geto-dace.
     De la nici un alt autor antic latin nu ni s-a transmis atâta material de medicina magica si de leacuri "populare", câte au ramas de la medicul gal (deci celt) Marcellus Empiricus în scrierea sa De medicamentis liber. Gasim aici, pe lânga sute de leacuri, peste 60 de incantatii magice.
Faptul ca Marcellus, numit sugestiv Empiricus, era de fapt celt, explica abundenta aceasta de "empirisme", de fapt împrumuturi dintr-o alta întelepciune decât cele romana sau greaca.

     Deosebit de interesant este faptul ca, asa cum s-a remarcat deja, incantatiile pe care ni le-a transmis Marcellus Empiricus prezinta uneori uimitoare identificari cu incantatiile descântecelor românesti.
Iata, spre exemplificare, unele versuri ce par pur si simplu traduse din textul latin al medicului celt.
Textul latin:
Pastores te invenerunt Sine manibus colligerunt, Sine foco coxerunt, Sine dentibus comederunt (din De medicamentis, XXI, 3; si XXVIII, 16.) si cel românesc:
Ciobanasii te aflara, Fara mâini te prinsera, Fara foc de fripsera. Fara gura te manânca (Ch. Laugier, Etnografia medicala a Olteniei)
     O serie de motive populare românesti vin sa întregeasca tabloul asemanarilor dintre expresiile cultuale dacice cu cele ale coltilor. Este vorba de crucea înscrisa în cerc (considerata de unii autori ca fiind simbolul Centrului Lumii, este întâlnita si ca simbol al Vechilor Curti domnesti românesti), spirala înlantuita, roata solara (în Maramures si Tara Hategului), animalele totemice (mistretul, cerbul s.a.), conceptul asupra Marii Treceri din lumea aceasta în cealalta, identificarea omului cu plantele, motivul sacrificiului uman pentru realizarea unui scop înalt.
Basme românesti, cuprinse în colectiile românesti cele mai vechi, contin motive comune cu cele din povestile galeze cuprinse în antologia Mabinogion, care au ramas mai putin alterate de literatura franco-normanda, pastrând înca spiritul celtic. (Galezii din Tara Galilor, ca si o mare parte a irlandezilor si scotienilor, sunt urmasii vechilor celti care s-au stabilit în aceste locuri dupa anul 500 î.e.n., iar singurele monumente ale literaturii celtice provin de la celtii insulari, adica de la irlandezi si galezi.)
Putem gasi în lumea povestilor galeze din Mabinogion omniprezenta zânelor, care, ca si în credintele si basmele românilor vin de pe Tarâmul Celalalt sau locuiesc acolo.
     La celti ,ca si la daci, trecerea pe Tarâmul Celalalt nu era un motiv de tristete întrucât oamenii îsi puteau continua astfel existenta într-o lume subpamânteana, Annwn, "Tara de sub pamânt" sau "Tarâmul Celalalt".
Nu stim sigur cum îi ziceau dacii acestui loc al nemuririi, dar stim ca acolo se retrasese Zalmoxe prin Muntele Ascuns, iar românii i-au zis «Tarâmul Celalalt», «Tarâmul Blajinilor», «Tarâmul Vietii fara de moarte si al Tineretii fara de batrânete», «Nedeia Cetate» sau «Gura de Rai».
     Celtii vorbeau despre fiintele fabuloase ale acelui loc tainic, cum ar fi acei câini " de un alb stralucitor, ce te orbea ca zapada batuta de soare, si cu urechile rosii; pe masura stralucirii albului, scânteia si rosul urechilor lor".

          paznic la Dochia
La români avem corespondent Catelul Pamântului, care exact ca la celti, prin latratul sau strident prevesteste moartea.
Exista în credinta celtilor un moment (numit Walspurgisnacht) când o vizita din (sau în) Paradisul subpamântean nu era un lucru neobisnuit.
Acest moment corespunde la români Noptii de Sânziene (noaptea dinspre 24 Iunie), când se "pot deschide cerurile" pentru cei alesi.
Dragostea pentru eroi si pentru glia stamoseasca este evidentiata la celti de prezenta în limba galeza a cuvântului «hiraeth», care nu poate fi tradus în engleza (limba oficiala în Tara Galilor), dar care poate fi acoperit în limba româna de conceptul dor sau de "iubirea de mosie".
     Desi originea druidismului este practic învaluita în mister, în mod sigur în antichitate se credea uneori ca el îsi are obârsia în sacerdotiul trac.
Acest fapt este ilustrat de afirmatia unuia dintre parintii bisericii crestine, anume ca druidismul a fost introdus la celti de catre "tracul Zamolxis (Zalmoxe - n.a.) care învatase [apoi] pe druizi, printre altele si divinatiunea prin fise si numere" (Origene, în Philosophumena, I, 2 si 22).
Conform celor mai multe indicii, apropierea dintre spiritualitatea si cunostintele celtilor cu cele ale dacilor se datoreaza nu unui contact însotit de schimburi reciproce, ci unei duble initieri, atât a celtilor, cât si a tracilor (si a dacilor), dintr-o sursa comuna.
Instituirea sacerdotiului la cele doua mari popoare provine, astfel, din legendara Hyperboreea, despre care vechii greci spuneau ca se afla în nordul cetos al Europei si al Asiei. (Asa cum s-a întâmplat mai târziu în cazul crestinismul, popoarele crestine au fost crestinate îndeosebi prin misionariatul apostolic, si nu prin contacte si împrumuturi reciproce.)
Exista surse celte care afirma faptul ca druidismul nu s-a format în interiorul triburilor celtice, ci este de provenienta exterioara. Aflam astfel din traditia irlandeza ca druidismul vine nu de celti, ci de la Thuâta De Dânann, semintie preceltica a zeitei Dana.
Ei au construit monumentele megalitice în Irlanda, în legatura cu celelalte popoare de traditie celtica.

     Thuâta De Dânann (tribul Danei) ar fi primit învatatura druidica în insulele din nordul lumii, în faimoasa Hyperboreea.
     Chiar învataturile grecilor despre un Alt Tarâm, par sa provina din Hyperboreea, caci într-un dialog atribuit lui Platon (Axiochos, 11,3) Socrate vorbeste despre niste table triunghiulare de arama, aduse de doua fecioare hyperboreene, în care se spune ca "dupa ce s-a despartit de trup, sufletul se duce spre un tinut ascuns de orice vedere" (care tinut era la vechii greci Regatul subteran numit Hades, în care aveau un loc al lor Fericitii).
Diodor din Sicilia preciza ca Hyperboreea se afla în vecinatatea teritoriilor celtilor, ceea ce poate sugera ca cei ce îi cunosteau direct pe nemuritorii hiperborei, erau celti; dar am vazut ca si tracii avea legaturile lor cu "tara de sus" (cum este numita în povestile populare românesti), aliniamentul megalitic pre Hyperboreea plecând din Tracia.
Thuata De Dânann, sau Ginta zeitei Dana, erau un popor misterios care se considera ca i-a precedat imediat pe galezi. "Numele Thuata, cu consonanta runica - conchide dl. Marc Questin -, este apropiat de Thiuh, Dumnezeu la hiperborei, regent al Polului si al insulei Thule.
Unul dintre cele mai arhaice texte irlandeze, Lupta Magului Tured, aduce o precizare: «Thuâta De Dânann erau în insulele Nordului Lumii, studiind stiinta, magia, druidismul, vrajitoria si întelepciunea, întrecând toti înteleptii...»"
     In limbajul curent termenul de mos indica un batrân venerabil, în cel traditional el însumeaza conceptele de Dumnezeu, de stramos si de mare Sacerdot.
Relatând una dintre viziunile ei de la Rupi, locul unor vechi sanctuare trace, aceeasi vizionara Vanga arata: "Am intrat în casa si m-am asezat în mijlocul holului iar ei s-au rânduit în jurul meu.
Erau cu totii barbati în vârsta, mai degraba batrâni, îmbracati în haine stralucitoare. Straluceau atât de puternic, încât holul parea scaldat în lumina soarelui."
Acesti mosi luminosi, în afara unor relatari confidentiale despre viitor, i-au aratat Vangai ca va veni vremea când, pentru a reinstaura echilibrul lumii, vor fi nevoiti sa vorbeasca cu oamenii.
     Este remarcabil pe teritoriul României, faptul ca geto-dacii au lasat foarte multe gropi rituale.
Acest obicei este stravechi, începând înca din neolitic si continuând neîntrerupt pe toata durata de existenta a etnicului geto-dacic.
Urmele din aceste gropi au dus la concluzia ca geto-dacii practicau anumite ritualuri religioase însotite de banchete la care, în apropierea unor focuri se spargeau vase de lut. Aceste resturi, împreuna cu vase de lut întregi si chiar cu alte obiecte, erau depuse în gropi speciale.
Au fost gasite chiar gropi-fântâni cu ceramica de lux.
Asemenea gropi de cult se întâlnesc si în spatiile ce au fost locuite de celti, care depuneau în ele diverse ofrande, vase si obiecte, pentru a comunica cu lumea subpamânteana.
In primul rând dacii erau cei cei credeau în aceasta lume, deoarece Zalmoxe le promisese nemurirea, el însusi retragându-se în Muntele Ascuns, într-o locuinta subpamânteana, pentru a deveni Nemuritor.
O straveche datina, foarte importanta la români, Sarbatoarea Mosilor, ne aminteste de aceste vase sparte ale geto-dacilor.
Mosii sau Sarbatoarea Mosilor sunt o mostenire dacica ce a luat forma unui cult al stramosilor, "mosii" fiind la români un concept apropiat de acela al zeitatilor tutelare.
In unele locuri, batrânii însisi sunt cei încurajeaza cultul stramosilor "mosi", dupa cum îsi aminteste unul dintre cei mai importanti folcloristi români contemporani: "îmi amintesc - spunea el - de un mos din partea mamei, o figura de plaies înalt, voinic si grav, care spunea nepotilor lui: «Mai copii, ce va rugati la icoane, rugati-va la stramosii nostri morti sa va ajute, ca sunteti din spita lor omeneasca»". De fapt, în traditia româneasca Dumnezeu însusi este numit "Mosul" (Mosul fiind Stramosul tuturor stamosilor), iar oamenii sunt legati între ei prin "iubirea de mosie", "mosia" însemnând pamântul ce îl locuiesc, dar si, cu mult mai important, unitatea etno-spirituala în decursul anului se tineau odinioara mai multi "Mosi" (la 19 date calendaristice diferite), care uneori se numeau si Nedeia, caci sarbatoarea prototipala a daco-românilor, care marcheaza trecerea anilor este Nedeia, la data de 24 Iunie.
Provenienta celor mai multi "Mosi" este cert arhaica, lipsita de influente crestine
Astfel sunt: Mosii de Rusalii, Mosii de Sânziene, Mosii de Rusitori, Mosii de Sanmedru, Mosii de flori de martisor.
La anumiti "Mosi" se reluau stravechi urcari rituale pe munte, cum erau cele pe muntele Gaina sau pe muntele Ceahlau.

     Pe buna dreptate s-a apreciat ca urcarile pe munte sunt supravietuiri ale pelerinajelor în Carpati, "la schimniciile batrânilor ktisti (ordin monahal zalmoxian care face parte din categoria pileatilor, "caciulatilor" -n.a.), cocotate pe culmile considerate sfinte de traditia dacica".
La "Mosi", când se tineau în Bucuresti, pâna acum vreo suta de ani, se strângea poporul de peste tot, se încingeau hore uriase, se lua masa pe iarba verde si se bea vin din oale noi.
Trebuie remarcat ca totul se facea în cinstea stra-Mosilor, pentru ca obiceiul, desi era o institutie traditionala legata de datini imemoriale, se tinea atunci când, primavara sau toamna, calendarul ortodox indica Sâmbata mortilor
Ceea ce ne trimite la gropile rituale ale dacilor, este faptul ca participantii, ce îsi dadeau vasele de lut din mâna în mâna si din gura în gura, la un anumit moment dat, dupa ce se lasa seara, ca la un semnal, trânteau vasele si le spargeau, caci asa "voia traditia locului".
Tot astfel trebuie sa fi procedat si dacii, care apoi adunau cioburile si le depuneau în gropile lor rituale pentru a ajunge ca ofrande - în spirit - nemuritorilor de sub pamânt.