Arta vindecarii la români
Arta vindecării la poporul român are o vechime milenară,
putând fi considerată un dar strămosesc, iar fondul său inalienabil,
comun tuturor regiunilor locuite de români, permite să identificăm
o formă primară, arhaică a acestei arte, care, după anumite indicii istorice
si de limbă, o putem atribui tracilor, mai exact sacerdotilor geto-daci.
Un aspect particular referitor la traditiile medicale preistorice, sesizat deja,
este acela că începând din mileniul IX î.Hr., au fost produse în Spatiul Carpatic
figurine de lut cu caracter artistico-biologic, reprezentând bărbati sau femei,
figurine ce prezintă mici orificii ca niste împunsături de ac, corespunzătoare
punctelor de acupunctura cunoscute de medicina traditională chineză.
Au fost descoperite, de asemenea, statuete si vase antropomorfe care prezintă
spirale sau romburi spiralate situate exact în dreptul plexurilor psiho-energetice,
cunoscute în fiziologia mistică indiană sub numele de cakra ("roată").
Aceste reprezentări au avut cea mai mare răspândire în mileniul IV î.Hr.,
perfectionându-se până la ocupatia romană a Daciei.
Numărul statuetelor autohtone străvechi la care au fost indentificate până în prezent
incizii de trasee (reprezentând schematic meridiane energetice) sau puncte de ordin
bio-energetic acupunctural, se ridică la 238, douăzeci dintre acestea găsindu-se
la Muzeul National de Istoria României.
Toate aceste statuete sunt de pe teritoriul României, iar punctele marcate
(coincidente cu cele din acupunctura chineză) sunt reale, neconfundându-se
cu punctele de eroziune, sunt rotunde si bilateral dispuse (simetrice), cu topografie identică
hărtilor moderne de acupunctura chineză.
Pentru desemnarea traseelor bioenergetice proiectate la suprafata corpului omenesc,
numite de indieni nadi (cu sensul literal de canale, vase, dar si "nervi") iar de chinezi
"meridiane", există corespondentul românesc de "râuri", folosit de practicienii populari
ai unei terapii acupuncturale specific tărănească, care se practică într-o serie
de locuri din tară (a se vedea pentru exemplificare, la ultimul capitol,
tratamentul nr. 7 al icterului sau tratamentul nr. 17 pentru indigestie).
Dacă se tine cont de vârsta celor mai vechi dintre aceste figurine antice
antropomorfe găsite pe teritoriul ce tine de Carpati (datând cu începere din mileniul IX î.Hr.),
ar rezulta logic că, cu multe mii de ani în urmă, aici se stăpâneau cunostinte medicale
si de fiziologie energetică subtilă care aveau să devină mai târziu specifice medicinei
traditionale chineze (acupunctura) si misticii indiene (tantra-yoga).
Asemenea afirmatii pot părea hazardate, dar dacă se tine cont de faptul că migratiile
popoarelor indo-europene au pornit dintr-un punct comun acum mai multe
mii de ani în urmă, punct situat chiar în Carpati, si că popoarele de aici au ajuns
până în peninsula indiană (sub numele de arieni), ele devin probabile.
Un arheolog american afirma în această privintă că "civilizatia s-a născut acum
13-15 mii de ani acolo unde trăieste astăzi poporul român,
răspândindu-se apoi atât spre răsărit cât si Spre apus".
N-ar trebui să mai surprindă astăzi că cele mai vechi civilizatii europene cunoscute
au apărut, cu milenii înainte de era noastră, în Spatiul Carpatic
(adevărată "matcă" a populatiilor indo-europene), de aici răspândindu-se, mai întâi
spre vest si sud, mai apoi spre est, până în India.
Referitor la "acupunctura" străveche a tracilor, clarvăzătoarea Vanga din Bulgaria,
o veritabilă sibilă tracă, spunea unui medic acupuncturist că, pentru a fi eficient tratamentul,
acele trebuiesc să fie din argilă arsă si nu din metal, iar aceste ace din argilă arsă
trebuie să fie încinse pe jar înainte de folosire.
Cercetări paleontologice, de arheologie stereoscopică, făcute în România în anii 1967-1969,
în Carpatii Meridionali cu precădere, asupra gravurilor pe stânci ce tin de neolitic,
au dus la identificarea unor figurări criptice ce tin de tehnica magică a sculpturii megalitice
(în care contribuția omului se poate limita chiar si numai la amenajarea unei
anumite configuratii a unei stânci).
Aceste figurări nu devin vizibile decât în anumite momente ale zilei,
în care trebuie să coincidă luminozitatea, punctul de observatie
si "initierea mitică a observatorului".
Concluzia sefului echipei de cercetători, paleontologul peruvian Daniel Ruzo,
este că în zona vârfului Omu din munțti Bucegi ai lantului carpatic ar trebui
să existe o pesteră sau o retea de galerii subterane care să contină
un tezaur initiatic ancestral, în acord cu faptul că, "Carpatii sunt într-o regiune a lumii
în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute în ziua de azi".
Amintim aceste cercetări si concluziile lor pentru a putea crea o imagine mai largă
asupra contextului în care au apărut vestigiile milenare de medicină
ce au fost descoperite în aceste locuri.
Locul "initiatic", care a trezit interesul cercetărilor paleontologice din 1967-1969,
anume spatiul muntos ce se întinde de la Sfinxul Carpatic până la Vârful Omu,
se află în interiorul unei uriase "Zone crepusculare", zonă care, cu aproximatie,
acoperă uriasul dreptunghi geografic delimitat de meridianele de 23 si 26 grade
si de paralele de 45 si 46 grade.
In această zonă au fost semnalate repetate fenomene O.Z.N., «lumini» rostogolindu-se
în miez de noapte, dar mai ales au fost efectuate fotografii "astrale",
fotografii care la developare revelau prezenta unor fenomene luminoase stranii.
Astfel de fotografii au surprins o imensă coloană luminoasă ridicându-se
din zona Vârfului Omu si pierzându-se în spatiul cosmic (precum un "axis mundi",
după cum au apreciat unii dintre cei ce au studiat-o).
Aceste imagini par să vină în întâmpinarea mitologiei trace nord-dunăreane,
conform căreia în Carpati este localizată una din cele sapte coloane ale cerului.
Această Zonă crepusculară, care este de fapt centrul geografic al României
(ca si al vechii Dacii), cuprinde cei mai înalti munti ai Carpatilor, în care sunt prezente
atât reprezentări megalitice, cât si vechiul sanctuar magic dac de la Sarmisegetusa.
Mai mult decât probabil, tot în această Zonă se află si Cogai-non-ul, muntele în care
s-a retras spre nemurire marele-zeu dac Zalmoxe.
In Dacia preistorică exista o Cale Sacră care, plecând din sudul Daciei, mergea
- după cum indica Pindar - până la locul comun de adunare al hiperboreilor.
Enigmatica Hyperboreea -raiul nordic al antichitătii (Shamballa popoarelor europene antice)
- era pentru vechii traci, locul de permanentă reîntoarcere.
Acea cale initiatică era marcată de vechi sanctuare si de monumente megalitice,
sau trecea prin impresionante chei naturale cu stânci special amplasate,
asa cum sunt Cheile Bacului din Carpatii orientali care încep dincolo de Prut
si continuă peste Nistru până la Don, ca o cale triumfală de tipul aliniamentului megalitic.
Multe dintre aceste monumente megalitice mai pot fi încă văzute, dar arareori.
Altele sunt astăzi distruse.
Asa este cazul complexului megalitic cu statuia menhir ce o reprezenta pe Dochia (Dacia).
Acest monument se afla înăltat pe cel mai înalt munte al Moldovei, Ceahlăul.
Despre acest monument scria pe la 1700 domnitorul Moldovei,
spunând că în vârful muntelui se vede o "statuie foarte veche", înaltă de 11 metri si reprezentând
o femeie bătrână, de la baza căreia izvorăste un izvor nesecat de apă.
Pe dealurile din jurul muntelui se văd "urme de cai, de câini si păsări imprimate pe stânci",
care sunt numite de popor "La sămne".
O interesantă întâmplare, petrecută în 1979, în Bulgaria, vorbeste îndeajuns despre
stranietatea si functionalitatea monumentelor de tip megalitic încă existente pe vechiul teritoriu trac.
Intr-o zi, renumita sibilă Vanga, clar-văzătoare si vindecătoare,
a început să îi descrie amănuntit unei nepoate un loc aflat la munte, cerându-i să fie acolo la data de 5 mai.
Este interesant de precizat că Vanga a ales să locuiască la Rupi, deasupra unor străvechi sanctuare trace,
spunând că de aici îsi trage energia si forta pentru a-si face prezicerile.
Acest loc, la Rupi, este un important nod si pentru traseele păsărilor migratoare.
De aici pleacă spre sud toamna, si aici se întorc primăvara mari stoluri de păsări.
Au plecat în această expeditie pornită din indicatiile vizionarei un grup de prieteni,
printre care se afla si nepoata Vangăi.
Ajungând la muntele indicat s-au oprit la poalele unei stâncii ce avea cioplite
în partea superioară trei cercuri de mărimea unor farfurioare ce formau un triunghi
cu vârful ascutit îndreptat spre sol.
Conform indicatiilor Vangăi, stânca trebuia privită la primele raze ale Soarelui si ale Lunii.
Exploratorii au fost martorii unui interesant joc al luminii, atât la aparitia soarelui,
cât si la cea a lunii, dar ceea ce avea să fie frapant s-a întâmplat mai târziu, în noapte,
când partea netedă dinspre sud a stâncii s-a iluminat, parcă din interior,
asemenea ecranului unui televizor si, în mijlocul întunericului montan,
s-au conturat imagini în nuante cenusiu deschis.
"O clipă mai târziu - relatează nepoata Vangăi - au apărut,
profilându-se într-o lumină albă... două chipuri!
Erau imense, ocupând aproape tot spatiul luminat - stânca netedă avea cel putin
cinci metri înăltime si trei sau patru metri lătime.
Figurile se vedeau atât de clar si se conturau atât de bine, încât am avut sentimentul că,
din clipă în clipă, se vor desprinde de stâncă si o vor porni spre noi.
Era atât de cutremurător, încât am încremenit..."
Imaginea din primul plan era aceea a unui bărbat în vârstă, în mărime naturală,
îmbrăcat cu o robă lungă până la pământ, si având plete lungi până la umeri.
Mâna stângă îi atârna pe lângă corp, iar cea dreaptă tinea un obiect sferic.
Numeroasa populatie a tracilor - cu adânci rădăcini în întregul spatiu carpato-balcanic
- este cunoscută din cele mai vechi timpuri, din zorii istoriei.
Incepând cu Iliada lui Homer, izvoarele literare si istorice au mentionat existenta tracilor
de-a lungul a două milenii, până când, în urma expansiunii altor popoare,
ei au trecut - pierzându-si numele - în fiinta popoarelor moderne din acest spatiu.
Toate natiunile care trăiesc astăzi în această zonă geografică în centrul căreia
se află România, au suferit, în trecutul îndepărtat, într-o măsură mai mică
sau mai mare, influenta tracilor.
Cea mai mare pondere a acestei influente o întâlnim la poporul român,
urmas direct al dacilor, "cei mai drepti dintre traci".
Totusi urmele tracilor sunt vizibile atât la nord de Dunăre, în România
si în Basarabia îndeosebi, cât si la sudul Dunării, în Bulgaria de exemplu,
unde întâlnim monumente megalitice, traditii si obiceiuri de sorginte tracă,
asemănătoare sau identice cu cele din România.
Este cunoscut faptul că Iordanes, scriind despre sacerdotii geto-daci (în Getica),
afirma că acestia observau efectele plantelor asupra oamenilor,
adică studiau virtutile medicale ale acestora.
Studii consacrate spiritualitătii si vietii geto-dacilor conchid că ei au cunoscut
o dezvoltată medicină populară si că atinseseră chiar faza medicinei hieratice.
Sacerdotii daci trăiau retrasi în vârfurile muntilor, ocupându-se cu medicina,
cu astronomia, cu stiintele naturii, cu filozofia.
Ei erau numiti de către romani pileati, de la "pileus", un fel de căciulită de pâslă,
însemn distinctiv al castei sacerdotale.
Acestia - după Iordanes - îi instruiau pe ceilalti daci în "legile fizicii",
făcându-i să trăiască în armonie cu natura.
El spune că aceste «legi», care aveau bineînteles un caracter global,
de la macrocosmos la microcosmos, se mai păstrau încă pe vremea sa,
sub formă scrisă, numindu-se «belagines».
Un loc important în terapeutica dacilor l-au detinut si virtutile plantelor,
căci întâlnim în De materia medica a lui Pedanios Dioscoride
(scrisă în a doua jumătate a sec I d.Hr.) mai multe nume de plante
vindecătoare în forma lor dacică.
Cel mai edificator autor, referitor la imaginea din antichitate a tracilor
a fost însă Platon, care într-unui din celebrele lui dialoguri, Charmides, spunea:
"Asa stau lucrurile, Charmides, si cu descântecul nostru.
L-am învătat cu prilejul unei expeditii, de la unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis,
[medici-călugări] despre care se zice că au si darul de-a te face nemuritor.
Iar tracul acesta arăta că medicii greci spun, pe bună dreptate,
cele pe care le-am amintit eu acum: mumai că Zalmoxis, adăuga el, regele nostru,
care este zeu, mai spune că, asa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii
fără să vindeci capul si nici capul fără trup, la fel nu poti vindeca nici trupul fără suflet,
iar tocmai aceasta e pricina pentru care cele mai multe boli rămân nevindecate
de medicii greci, faptul că ei nu tin seama de întregul a cărui îngrijire ar trebui
s-o întreprindă si că, dacă acesta nu se simte bine, este cu neputintă ca partea să se simtă bine".
Căci, spunea el, toate se trag din suflet, atât cele rele cât si cele bune ale trupului
si ale fiintei noastre întregi, revărsându-se din suflet, asa cum se răsfrâng de la cap asupra ochiului.
Ca urmare, mai ales sufletului trebuie să-i dăm îngrijire, dacă vrem ca deopotrivă
capul cât si restul trupului s-o ducă bine. Iar sufletul, spunea el, se îngrijeste cu anumite descântece...
Arătându-mi deci leacul si descântecul, el îmi spunea:
«Să nu te lasi înduplecat să îngrijesti capul nimănui, care nu-si va fi dăruit mai întâi
sufletul spre îngrijire descântecului. Aceasta, zicea el, este greseala pe care, acum,
o săvârsesc oamenii, că încearcă să devină un fel de medici ai câte unei părti, fără de cealaltă»".
Incantatiile magice sau descântecele le întâlnim pretutindeni unde se află românii,
si probabil că tot asa era si pe vremea dacilor si a celorlalti traci, după cum este atestat
de către cel mai mare filozof grec după Socrate.
Multe din cuvintele descântecelor românesti au sensuri pierdute astăzi,
ele părând să apartină acelui fond de cuvinte dacice, astăzi uitate.
O serie de practici magico-rituale si de empirism medical, nemaiîntâlnite la vecinii românilor
sau la alte popoare vin să ateste ideea că ele apartin medicinei hieratice,
sacerdotală, a strămosilor daci.
Acele "belagine" de care amintea Iordanes, «legile naturii» ale sacerdotilor daci,
se transmiteau de către poporul nestiutor de carte, din generatie în generatie,
în chip tainic, pe cale orală, cântându-le, asa cum se obisnuia pe atunci cu toate legile.
Unii cercetători cred că ele s-au păstrat fragmentar, ca relicve arheologice, în descântecele poporului român.
O notă aparte în specificul conceptual tracic este descifrarea, din relatarea lui Platon,
a unei doctrine analoage integralismului hipocratic grecesc.
Acest lucru poate fi asociat însă cu relatarea vechilor biografi ai lui Hipocrate,
care afirmă că el a stat o vreme în nordul Traciei, si cu constatarea anumitor
autori moderni că unele cărti hipocratice au fost scrise
într-o "greacă tracică" (cărtile I si III ale Epidemiilor).
|
Pentru multi istorici ai religiilor au fost evidente asemănările existente între
formele de manifestare spirituală ale cehilor si cele ale tracilor si, evident, ale dacilor.
Intradevăr, sunt posibile unele contacte, căci, după cum se stie, populatia celtică
a vietuit vreme de cîteva secole pe teritoriul românesc al Transilvaniei de astăzi,
până la domnia regelui geto-dac Burebista, care i-a alungat pe celti odată cu
întemeierea statului centralizat dac.
De fapt foarte aproape, la sud de Transilvania, s-au aflat cele mai importante asezări dacice,
în frunte cu Sarmizegetusa, capitala regatului dac.
"Getii si celtii se cunosteau din secolul al IV-lea înainte de Hristos -
scria un fost colaborator al lui Mircea Eliade.
Organizarea clerului celtic, Druizii, se aseamănă în mare, cu cea a Ktistailor geti.
Ca si acestia, Druizii se găseau sub autoritatea unui mare preot.
Ca si preotii geti, Druizii se ocupau de sacrificii publice si particulare, administrând pedepsele
si sanctiunile grave printre care interdictia sacrificiului era cea mai mare,
în sfârsit ei predau teologia unui număr considerabil de tineri.
Aceleasi privilegii sociale si acelasi prestigiu moral la preotii geti ca si la druizi:
scutire de impozit, dispensă de stagiul militar si de alte oblogatii,imunitate absolută,
autoritate supremă în materie de justitie si câteodată chiar si în domeniul politic,
tribunal superlativ în domeniile religios, oracular si moral.
Semnalăm deasemenea analogiile de doctrină între cele două teologii, getică si druidică:
- nemurirea sufletului,
- vitejia în fata mortii,
- cercetarea astrilor si miscările lor,
- puterea zeilor nemuritori.
Asemănarea unora dintre aceste elemente merge până la identitatea între ele.
Această identitate în mod sigur nu este accidentală.
Ea se poate explica, până la un anumit punct, prin originea comună indo-europeană
a celor două popoare: get si celtic.
Totusi, acelasi autor remarcă: "Reforma sacerdotală a lui Deceneu
(primul Mare Preot al dacilor - n.a.) este posterioară cadrelor
bine stabilite ale spiritualitătii celtice[...]
Nemurirea spiritului, existenta fericită de dincolo [de lumea aceasta] si puterea nemărginită
a lui D-zeu erau obiecte ale credintei mai vechi la Geti decât la Celti."
Această similitudine între structura si doctrina sacerdotală daco-celtică este vizibilă
îndeosebi în consecintele practice ale credintei în nemurire: Herodot si Cezar explică
aproape în aceiasi termeni că gratie acestei credinte Getii si Celtii fac dovada
unui curaj exceptional si nu se tem de moarte.
Herodot precizează chiar că «Getii sunt cei mai curajosi si mai drepti dintre Traci».
De fapt, în ceea ce priveste formele de exprimare a învătăturii sacerdotale a druizilor
(preotii celtilor)si a pileatilor (preotii dacilor), ele merg uneori până la identificare.
Din păcate, totusi, "ca si celtii - scria M. Eliade -, sacerdotii si ascetii
traci si geto-daci nu se încredintau scrierii. Putinul pe care îl stim despre mitologia, teologia
si riturile lor ne-a fost transmis prin autorii greci si latini, adică printr-o interpretatie graeca si latina."
Este o întâmplare datorată asezării geografice faptul că de la autorii antici s-au păstrat
mai multe informatii despre celti decât despre traci sau despre daci,
căci romanii îi aveau pe celti ca vecini în nordul peninsulei Italice, desemnându-i cu numele de gali.
Sunt remarcabile în primul rând paginile lui Iulius Cezar consacrate druzilor (în De bello Gallico).
Totusi, chiar aceste informatii sunt asemănătoare celor pe care le avem despre daci.
Astfel, Cezar arăta că druizii sunt preocupati de astre si de miscările lor,
de mărimea lumii si a pământului, în timp ce despre daci, Strabon si Porphyrios arătau că
Zalmoxis avea cunostinte astronomice, iar Iordanes {Getica, 69-70) spune că Deceneu,
Marele Preot al dacilor, îi învăta pe daci "teoria celor 12 semne ale zodiacului,
mersul planetelor si toate secretele astronomice...".
Aceste afirmatii au fost confirmate. In ce îi priveste pe celti, prin descoperirea celor câteva
fragmente de calendare gravate în bronz, cum sunt cele de la Coligny si Moizanus;
iar pe de altă parte, referitor la daci, săpăturile din România au scos la iveală resturile
a două sanctuare-calendar, la Sarmizegetusa ai la Costesti, în centrele ceremoniale geto-dace.
De la nici un alt autor antic latin nu ni s-a transmis atâta material de medicină magică
si de leacuri "populare", câte au rămas de la medicul gal (deci celt) Marcellus Empiricus
în scrierea sa De medicamentis liber. Găsim aici, pe lângă sute de leacuri, peste 60 de incantatii magice.
Faptul că Marcellus, numit sugestiv Empiricus, era de fapt celt,
explică abundenta aceasta de "empirisme", de fapt împrumuturi dintr-o altă întelepciune decât
cele romană sau greacă.
Deosebit de interesant este faptul că, asa cum s-a remarcat deja, incantatiile pe care ni le-a transmis
Marcellus Empiricus prezintă uneori uimitoare identificări cu incantatiile descântecelor românesti.
Iată, spre exemplificare, unele versuri ce par pur si simplu traduse din textul latin al medicului celt.
Textul latin:
Pastores te invenerunt Sine manibus colligerunt, Sine foco coxerunt, Sine dentibus comederunt
(din De medicamentis, XXI, 3; si XXVIII, 16.) si cel românesc:
Ciobănasii te aflară, Fără mâini te prinseră, Fără foc de fripseră. Fără gură te mănâncă
(Ch. Laugier, Etnografia medicală a Olteniei)
O serie de motive populare românesti vin să întregească tabloul asemănărilor
dintre expresiile cultuale dacice cu cele ale celtilor.
Este vorba de crucea înscrisă în cerc (considerată de unii autori ca fiind simbolul Centrului Lumii,
este întâlnită si ca simbol al Vechilor Curti domnesti românesti), spirala înlăntuită,
roata solară (în Maramures si Tara Hategului), animalele totemice (mistretul, cerbul s.a.),
conceptul asupra Marii Treceri din lumea aceasta în cealaltă, identificarea omului cu plantele,
motivul sacrificiului uman pentru realizarea unui scop înalt.
Basme românesti, cuprinse în colectiile românesti cele mai vechi, contin motive comune
cu cele din povestile galeze cuprinse în antologia Mabinogion, care au rămas mai putin alterate
de literatura franco-normandă, păstrând încă spiritul celtic. (Galezii din Tara Galilor, ca si o mare
parte a irlandezilor si scotienilor, sunt urmasii vechilor celti care s-au stabilit în aceste locuri
după anul 500 î.e.n., iar singurele monumente ale literaturii celtice provin
de la celtii insulari, adică de la irlandezi si galezi.)
Putem găsi în lumea povestilor galeze din Mabinogion omniprezenta zânelor,
care, ca si în credintele si basmele românilor vin de pe Tărâmul Celălalt sau locuiesc acolo.
La celti ,ca si la daci, trecerea pe Tărâmul Celălalt nu era un motiv de tristete
întrucât oamenii îsi puteau continua astfel existenta într-o lume subpământeană, Annwn,
"Tara de sub pământ" sau "Tărâmul Celălalt".
Nu stim sigur cum îi ziceau dacii acestui loc al nemuririi, dar stim că acolo se retrăsese
Zalmoxe prin Muntele Ascuns, iar românii i-au zis «Tărâmul Celălalt»,
«Tărâmul Blajinilor», «Tărâmul Vietii fără de moarte si al Tineretii fără de bătrânete»,
«Nedeia Cetate» sau «Gura de Rai».
Celtii vorbeau despre fiintele fabuloase ale acelui loc tainic, cum ar fi acei câini "
de un alb strălucitor, ce te orbea ca zăpada bătută de soare, si cu urechile rosii;
pe măsura strălucirii albului, scânteia si rosul urechilor lor".
paznic la Dochia
La români avem corespondent Cătelul Pământului, care exact ca la celti,
prin lătratul său strident prevesteste moartea.
Există în credinta celtilor un moment (numit Walspurgisnacht) când o vizită din (sau în)
Paradisul subpământean nu era un lucru neobisnuit.
Acest moment corespunde la români Noptii de Sânziene (noaptea dinspre 24 Iunie),
când se "pot deschide cerurile" pentru cei alesi.
Dragostea pentru eroi si pentru glia stămosească este evidentiată la celti
de prezenta în limba galeză a cuvântului «hiraeth», care nu poate fi tradus în engleză
(limbă oficială în Tara Galilor), dar care poate fi acoperit în limba română
de conceptul dor sau de "iubirea de mosie".
Desi originea druidismului este practic învăluită în mister, în mod sigur în antichitate
se credea uneori că el îsi are obârsia în sacerdotiul trac.
Acest fapt este ilustrat de afirmatia unuia dintre părintii bisericii crestine,
anume că druidismul a fost introdus la celti de către "tracul Zamolxis (Zalmoxe - n.a.)
care învătase [apoi] pe druizi, printre altele si divinatiunea prin fise si numere"
(Origene, în Philosophumena, I, 2 si 22).
Conform celor mai multe indicii, apropierea dintre spiritualitatea si cunostintele celtilor
cu cele ale dacilor se datorează nu unui contact însotit de schimburi reciproce,
ci unei duble initieri, atât a celtilor, cât si a tracilor (si a dacilor), dintr-o sursă comună.
Instituirea sacerdotiului la cele două mari popoare provine, astfel,
din legendara Hyperboreea, despre care vechii greci spuneau că se află
în nordul cetos al Europei si al Asiei.
(Asa cum s-a întâmplat mai târziu în cazul crestinismul, popoarele crestine
au fost crestinate îndeosebi prin misionariatul apostolic, si nu prin contacte si împrumuturi reciproce.)
Există surse celte care afirmă faptul că druidismul nu s-a format în interiorul triburilor celtice,
ci este de provenientă exterioară. Aflăm astfel din traditia irlandeză că druidismul vine nu de celti,
ci de la Thuâta De Dânann, semintie preceltică a zeitei Dana.
Ei au construit monumentele megalitice în Irlanda, în legătură cu celelalte popoare de traditie celtică.
Thuâta De Dânann (tribul Danei) ar fi primit învătătura druidică în insulele
din nordul lumii, în faimoasa Hyperboreea.
Chiar învătăturile grecilor despre un Alt Tărâm, par să provină din Hyperboreea,
căci într-un dialog atribuit lui Platon (Axiochos, 11,3) Socrate
vorbeste despre niste table triunghiulare de aramă, aduse de două fecioare hyperboreene,
în care se spune că "după ce s-a despărtit de trup, sufletul se duce spre un tinut ascuns de orice vedere"
(care tinut era la vechii greci Regatul subteran numit Hades, în care aveau un loc al lor Fericitii).
Diodor din Sicilia preciza că Hyperboreea se afla în vecinătatea teritoriilor celtilor,
ceea ce poate sugera că cei ce îi cunosteau direct pe nemuritorii hiperborei, erau celti;
dar am văzut că si tracii aveau legăturile lor cu "Tara de sus"
(cum este numită în povestile populare românesti), aliniamentul megalitic
pre Hyperboreea plecând din Tracia.
Thuăta De Dânann, sau Ginta zeitei Dana, erau un popor misterios care se consideră
că i-a precedat imediat pe galezi. "Numele Thuăta, cu consonantă runică - conchide dl. Marc Questin -,
este apropiat de Thiuh, Dumnezeu la hiperborei, regent al Polului si al insulei Thule.
Unul dintre cele mai arhaice texte irlandeze, Lupta Magului Tured, aduce o precizare:
«Thuâta De Dânann erau în insulele Nordului Lumii, studiind stiinta, magia, druidismul,
vrăjitoria si întelepciunea, întrecând toti înteleptii...»"
In limbajul curent termenul de mos indică un bătrân venerabil,
în cel traditional el însumează conceptele de Dumnezeu, de strămos si de mare Sacerdot.
Relatând una dintre viziunile ei de la Rupi, locul unor vechi sanctuare trace,
aceeasi vizionară Vanga arăta: "Am intrat în casă si m-am asezat în mijlocul holului
iar ei s-au rânduit în jurul meu.
Erau cu totii bărbati în vârstă, mai degrabă bătrâni, îmbrăcati în haine strălucitoare.
Străluceau atât de puternic, încât holul părea scăldat în lumina soarelui."
Acesti mosi luminosi, în afara unor relatări confidentiale despre viitor, i-au arătat Vangăi
că va veni vremea când, pentru a reinstaura echilibrul lumii,
vor fi nevoiti să vorbească cu oamenii.
Este remarcabil pe teritoriul României, faptul că geto-dacii au lăsat foarte multe gropi rituale.
Acest obicei este străvechi, începând încă din neolitic si continuând neîntrerupt
pe toată durata de existentă a etnicului geto-dacic.
Urmele din aceste gropi au dus la concluzia că geto-dacii practicau anumite
ritualuri religioase însotite de banchete la care, în apropierea unor focuri se spărgeau vase de lut.
Aceste resturi, împreună cu vase de lut întregi si chiar cu alte obiecte, erau depuse în gropi speciale.
Au fost găsite chiar gropi-fântâni cu ceramică de lux.
Asemenea gropi de cult se întâlnesc si în spatiile ce au fost locuite de celti,
care depuneau în ele diverse ofrande, vase si obiecte, pentru a comunica cu lumea subpământeană.
In primul rând dacii erau cei cei credeau în această lume, deoarece Zalmoxe
le promisese nemurirea, el însusi retrăgându-se în Muntele Ascuns,
într-o locuintă subpământeană, pentru a deveni Nemuritor.
O străveche datină, foarte importantă la români, Sărbătoarea Mosilor,
ne aminteste de aceste vase sparte ale geto-dacilor.
Mosii sau Sărbătoarea Mosilor sunt o mostenire dacică ce a luat forma unui cult al strămosilor,
"mosii" fiind la români un concept apropiat de acela al zeitătilor tutelare.
In unele locuri, bătrânii însisi sunt cei încurajează cultul strămosilor "mosi",
după cum îsi aminteste unul dintre cei mai importanti folcloristi români contemporani:
"îmi amintesc - spunea el - de un mos din partea mamei, o figură de plăies înalt,
voinic si grav, care spunea nepotilor lui: «Măi copii, ce vă rugati la icoane,
rugati-vă la strămosii nostri morti să vă ajute, că sunteti din spita lor omenească»".
De fapt, în traditia românească Dumnezeu însusi este numit "Mosul"
(Mosul fiind Strămosul tuturor stămosilor), iar oamenii sunt legati între ei prin "iubirea de mosie",
"mosia" însemnând pământul ce îl locuiesc, dar si, cu mult mai important, unitatea etno-spirituală.
In decursul anului se tineau odinioară mai multi "Mosi" (la 19 date calendaristice diferite),
care uneori se numeau si Nedeia, căci sărbătoarea prototipală a daco-românilor,
care marchează trecerea anilor este Nedeia, la data de 24 Iunie.
Provenienta celor mai multi "Mosi" este cert arhaică, lipsită de influente crestine
Astfel sunt: Mosii de Rusalii, Mosii de Sânziene, Mosii de Rusitori, Mosii de Sănmedru,
Mosii de flori de mărtisor.
La anumiti "Mosi" se reluau străvechi urcări rituale pe munte, cum erau cele pe
muntele Găina sau pe muntele Ceahlău.
Pe bună dreptate s-a apreciat că urcările pe munte sunt supravietuiri ale pelerinajelor în Carpati,
"la schimniciile bătrânilor ktisti ordin monahal zalmoxian care face parte
din categoria pileatilor, "căciulatilor" -n.a.), cocotate pe culmile considerate sfinte de traditia dacică".
La "Mosi", când se tineau în Bucuresti, până acum vreo sută de ani,
se strângea poporul de peste tot, se încingeau hore uriase, se lua masa pe iarba verde
si se bea vin din oale noi.
Trebuie remarcat că totul se făcea în cinstea stră-Mosilor, pentru că obiceiul,
desi era o institutie traditională legată de datini imemoriale, se tinea atunci când,
primăvara sau toamna, calendarul ortodox indica Sâmbăta mortilor
Ceea ce ne trimite la gropile rituale ale dacilor, este faptul că participantii,
ce îsi dădeau vasele de lut din mână în mână si din gură în gură, la un anumit moment dat,
după ce se lăsa seara, ca la un semnal, trânteau vasele si le spărgeau, căci asa "voia traditia locului".
Tot astfel trebuie să fi procedat si dacii, care apoi adunau cioburile si le depuneau
în gropile lor rituale pentru a ajunge ca ofrande - în spirit - nemuritorilor de sub pământ.
|
