Leacuri si remedii magice din Carpati - Partea II de Cornel-Dan Niculae publicat la 02.09.2009
Omul Alb
     Dupa cum am spus, la români Dumnezeu este identificat cu "Mosul", care este si zeu, si stramos totemic, si Mare Preot. Atunci când perpetua atributele marelui preot, "Mosul" este numit si Omul Alb, spunându-se ca ar fi conducatorul zgrimintesilor sau al solomonarilor, un tip de sacerdoti-ratacitori (continuatori ai ordinului monahal dac al kapnobatai-lor "cei care merg printre nori" -, despre care relateaza Strabon) ce îsi au sediul central ascuns undeva sub munti, de unde pleaca si cutreiera satele pentru a verifica moralitatea poporului, starea lui de credinciosenie, procedând asemenea pileatilor daci, a caror functie o continua.
"Mai mare peste zgrimintesi era Omul Alb -relata o munteanca din muntii Apuseni. Era alb tot, bine. Si mergea cu vitele si sa-ntâlnea cu oamenii si-i întreba: «Ce aveti de mâncare? Cum traiti? Aveti oarece mâncare, aveti oarece hrana acasa? Daca nu aveti sa-mi spuneti». Tot era ca neaua. Tot. Tot bine alb."

     Personal am auzit vorbindu-se despre Omul Alb chiar si la unii munteni din muntii Bucegi, în apropierea muntelui Omu, care aparuse de curând si prevenise oamenii despre vremurile ce urmau sa vina (o iarna grea si tulburari în tara).
Cele mai vechi reprezentari populare românesti ale "Mosului"-Dumnezeu îl înfatiseaza cutreierând în ceruri, îmbracat în cojoc, cu caciula si opinci ciobanesti, cu fluier la brâu si bâta în mâna.
Isi are resedinta la o stâna cocotata pe crestele înnegurate ale Carpatilor ceresti (când în muntele Ceahlau, când pe muntele Caraiman, când pe muntele Parâng, când în muntii Apuseni).
Insemnele puterii si domniei lui pastorale în Carpatii ceresti sânt lumina, soarele, luna si astrele. De aceea, în descinderile sale terestre apare încarcat de atribute solare.
Fiind conducatorul suprem al conclavului si cortegiului de Mosi-divini (sau de «sfinti populari»), el detine toate elementele si puterile conducerii universale
     In unele sate de munte din Vrancea, în ceremonialul înmormântarii apareau pâna nu de mult mastile de mosi. Masca/ea participantilor la ritual se facea undeva "în afara satului, pe o culme sau într-o padure care simbolizeaza spatiul De dincolo de iunie, de unde, pe înserate, veneau ca aratari...". Treceau însiruiti unul dupa altul pe ulitele satului, în privirile celor ce îi asteptau.
Calcau încet, în tacere, auzinduli-se numai pasul pe pamânt. Când ajungeau la casa îndoliata bateau ritmic cu bastoanele în poarta si, fara sa astepte raspunsul, intrau pe rând în curte, înaintând pâna în fata unui rug aprins.
Aici se prindeau de mâini si porneau o hora în jurul rugului, cântând astfel:
"Omule-pomule,
nu te milui,
nu te jelui;
bucura-te, bucura
ca radacina ta
murind în pamânt
a prins în cer,
si lutul tau
s-a înturnat
de unde-a venit
în vis linistit.
Bucurati-va, bucurati-va
si voi ceilalti
oamenilor-pomilor,
femei si barbati;
beti si mâncati,
cântati si jucati
ca [...] nu e rapus
e numai dus, e numai întors
în lumea ce-o fos..."
Mosii bat apoi cu toiegele în poarta, în usa prispei si a casei, în mesele cu pomana, chemându-l pe mort într-o limba bolborosita, cu cuvinte neîntelese.
     Ciobanului analfabet Petrache Lupu din Maglavit, i-a aparut întâia data Mosul în mai si în iunie 1935, în perioada sarbatorii Rusaliilor, acest eveniment schimbându-i întreaga viata. Mosul, asa cum l-a vazut Petrache Lupu, avea o barba lunga pâna la brâu, mustati mari, parul alb si lung pâna la picioare. Labele picioarelor le avea goale si ciobanul îi vedea chiar si unghiile.
Când aparea, Mosul se afla la o distanta de doua palme deasupra solului, iar când disparea era luat de un nor patrat.
In urma lui ramânea un cerc de pamânt ars cu diametrul de 2 metri.
Cea mai interesanta comunicarea a Mosului, facuta ciobanului, este aceea ca "Dacia va redeveni centrul spiritual al lumii".

     Asa cum bine s-a remarcat din toata activitatea ulterioara a lui Petrache Lupu, dupa primele aparatii ale Mosului, când ciobanul începe sa predice catre lume, el nu propavaduieste credinta crestina, nu vorbeste despre Sfânta Treime sau despre Mântuitor, ci despre un Mos-Dumnezeu, asemeni acelor sfinti-vrajitori populari, numiti solomonari, care sunt mai degraba interesati de o moralitate aproape materiala, legata strict de pedepse naturale: foamete, ploi, dezastre, asupra poporului pacatos, si nu de conceptul crestin al pedepsei vesnice sau al mântuirii sufletului. "Daca ne pocaim, [Mosul] ne da sanatate, ne da grâu, ne da porumb..." spunea în acest sens Petrache Lupu.
Multi dintre cei ce l-au însotit pe ciobanul predicator în acea perioada, vedeau o flacara ca de foc în jurul trupului sau.In urma investirii lui spirituale de catre Mos, Petrache Lupu citeste gândurile celorlati si le cunoaste trecutul, prevesteste apropierea razboiului (care într-adevar avea sa se declanseze peste 4-5 ani) si a altor necazuri pentru popor.
Bagându-si mâna în foc, ea nu i-a ars deloc, iar cu alta ocazie, aflandu-se în fruntea unei procesiuni populare în câmp, pentru a invoca ploaia, a mers cu o lumânare aprinsa în bataia puternica a vântului, fara ca aceasta sa se stinga.
Intr-o alta împrejurare, s-a rugat de Mos si ploaia a fost îndepartata de la locul unde avusesera loc aratari ale Mosului, si unde în acel moment se afla o mare multime de oameni.

     Cea mai populara activitate a ciobanului de la Maglavit consta însa într-un fel de spovedanii publice ale miilor de oameni care veneau la locul aparitiilor Mosului pentru a se vindeca de tot felul de boli. In acel loc, numit "La Buturuga", se aflau niste copaci, plopi si salcii, din ale caror ramuri uscate izvorau în chip minunat picaturi de apa tamaduitoare, ce erau bune pentru orice durere si suferinta.
Fiecare pelerin tinea mâna sa culeaga macar trei picaturi, numai ca picaturile se îndeseau sau se rareau dupa mâna care statea întinsa, dupa faptele celui care le cersea.
"Unii iau câteva picaturi, altii nimic - relata un martor ocular. Zeci si sute de mii de suflete se perinda pe sub pluta pentru picatura facatoare de minuni. Un surd se pleaca pentru a primi picatura drept în ureche. Si îndata murmura: încep sa aud. Doamne, aud. Un orb se spala pe ochi cu aceasta picatura si vederea îi revine. Lucruri care te uimesc si te înfricoseaza".
"Crestini multi - relata un preot -, grupati în jurul lor (al salciilor vindecatoare), asteapta sa le picure în sticle, în ochi, în urechi sau pe câte o rana, câteva picaturi din aceasta apa binecuvântata[...]
Pe aceste locuri, poporul îsi marturiseste cu îndrazneala pacatul si lacrimând asteapta iertare. Aceste salcii plângatoare au auzit multe inimi suspinând si multe suflete oftând din greu. In fata lor, poporul s-a marturisit deschis
Sunt cazuri unde s-a asteptat ore întregi si n-a curs nici macar o singura picatura, în timp ce la altii au curs ca la comanda, repede si frumos, zeci de picaturi."
O alta fata bisericeasca consemna, la rându-i: "Dintr-o craca uscata ca un ciot care parea o mâna de om având lipsa laba, picura ca si o lacrima din ochiul omului, picaturi de apa limpede ca cristalul[...] Am privit o vreme si am vazut cu mirare cum unora le picura în palma mai repede, pe când altora mai încet si chiar cu greutate... îti dadea impresia ca picatura sfânta cântareste mai întâi de meriti sau nu sa te împartasesti de puterea ei miraculoasa."
Importanta sociala a predicilor ciobanului de la Maglavit, care din îndemnul Mosului cerea românilor sa se lase de hotii, de bogatii si de vrajmasii, a fost înregistrata de ziarele vremii, care constatau ca "lumea s-a lasat într-o mare masura de batai si de omoruri, s-au împutinat judecatile si o influenta moralizatoare se resimte asupra vietii taranimii oltenesti, de pe urma Maglavitului".
Atunci când vine în capitala tarii, la Bucuresti, în anul 1938, Petrache Lupu se opreste în parohia Bisericii Oborului Vechi, lânga Calea Mosilor, deci în acel loc al orasului unde se celebra Sarbatoarea Mosilor (sub numele de Târgul Mosilor), iar celor ce îi sarutau mâna le spunea: Fratilor, nu mie îmi sarutati mâna, ci Mosului!
     Petrache Lupu a fost cel mai celebru taran caruia i s-a aratat Mosul, dar el nu a fost singurul. Astfel, în 1928 el i-a aparut vacarului Banica Doleanu din satul Cassota - Buzau, ca un mos cu pletele si barba alba.
In urma aparitiei Mosului, la trei zile, s-a aratat pe cer un glob de foc, care a fost vazut de multa lume, si care a cazut facând o groapa în pamânt.
Mosul din traditiile populare românesti putem conchide ca este atât imaginea Dumnezeului dacilor, cât si a Marelui lor Preot, fiind patronul spiritual al sacerdotilor populari,zgrimintesii sau solomonarii, care pâna nu de mult impuneau respectul absolut în satele de munte din Carpati
     Vom mai aminti, în treacat, câteva din aparitiile mai remarcabile ale unui Mos.
Astfel, în vara anului 1784, unui taran din satul Chitid i-a fost indicat de catre un Mos necunoscut un loc anumit în muntii Gradistei Muncelului (muntii în care se afla Sarmizegetusa, vechea capitala a regatului dac). Ulterior în acest loc au fost gasite comori îngropate de catre daci.
Peste timp, în secolul nostru, un taran de lânga Stefanesti-Muntenia a întâlnit, într-o noapte de vineri, pe timp de viscol, un batrân cu fata luminoasa ("cuprinsa ca de o flacara") care i-a ordonat sa sape o fântâna în locul în care s-au întâlnit.
In anul 1938, într-o casa din comuna Gura Vulcanii (judetul Dâmbovita) a intrat un Mos cu o barba mare si alba, cu o icoana pe piept, îmbracat în haine stralucitoare si ale carui picioare nu atingeau pamântul.

     In acel loc s-au facut vindecari si, peste ani, în aceeasi casa s-a nascut Daniela Tudose (care locuieste actualmente în Bucuresti) si care poate fi considerata ca "cea mai eficace si echilibrata bioterapeuta din România, în prezent, dotata si cu posibilitati de premonitie".
     In general, s-a remarcat ca aparitia mosilor a fost însotita sau facilitata de fenomene de tip OZN (de la obiectele aeriene clasice si pâna la perdelele de lumina orbitoare).
Vom mai reda un caz, de data recenta, în care este evident fenomenul OZN. Primarul orasului Brad, domnul capitan P.F., relata în anul 1990 ca, în urma cu câtiva ani, mergând cu motocicleta spre o tabara de vara militara situata în zona Murgasu, din apropierea muntelui Gaina, a întâlnit în drumul sau un mos îmbracat în haine curate dar peticite, cu ochii albastri, venind pe drum spre vale, adica în sens invers deplasarii domnului capitan, care urca.
Stând de vorba cu mosul, a aflat ca acesta se îndrepta (sau dorea sa se îndrepte) înspre acelasi loc, adica înapoia sa, spre tabara militara. S-au despartit, desi d-nul capitan l-a poftit sa îl duca cu motocicleta în locul spre care se îndreptau de fapt amândoi.
Mergând înca multa vreme cu motocicleta spre tabara, care se afla la o mare distanta, în vârf de munte, dl. P. F. ajunge la tabara fara ca pe unicul drum sa fi fost depasit de vreun alt vehicul.
Cu toate acestea îl gaseste acolo pe mosul pe care îl întâlnise pe drum. Acesta ajunsese acolo de mai multa vreme, înaintea sa.
Dupa ce a stat de vorba aproape o ora cu batrânul, capitanul i-a propus acestuia sa ramâna peste noapte în tabara, deoarece se înnoptase.
Mosul a refuzat din nou si a plecat de unul singur, prin bezna, spre vale.
Dupa câtva timp însa, militarii din tabara au apreciat ca mosul ar putea fi îni pericol, ca i s-ar putea întâmpla ceva noaptea si, în consecinta, au plecat cu o masina sa îl caute.

     Nu l-au mai gasit, în schimb au dat peste un cioban speriat, care vazuse de curând un obiect zburator de forma elipsoidala ce emana o lumina portocalie, si care zburase peste Piatra Buzului îndreptându-se spre muntele Gaina.
Dupa doi ani de la aceasta întâmplare, acelasi capitan P.F. aflându-se în orasul Câmpulung Muscel, pentru un raliu de coasta, s-a întâlnit cu un mos foarte asemanator cu cel din muntele Gaina, îmbracat în haine lungi, si care l-a avertizat sa se fereasca de un accident care i se va întâmpla cât de curând. Capitanul a pierdut ora fixata pentru start iar cel ce a plecat în locul sau a suferit accidentul prevestit.
     Am aratat mai înainte ca Omul alb - Mosul este mai marele zgrimintesilor sau al solomonarilor, un ordin de sacerdoti populari enigmatici, un fel de preoti-magi ce îsi au sediul secret în interiorul muntilor sau în adâncul pamântului.
Desi se vorbeste despre ei în tot spatiul arcului carpatic, sunt foarte greu de întâlnit, probabil nici un folclorist neîntâlnindu-se direct cu un zgrimintes activ.
Unele relatari vorbesc despre aceste fiinte enigmatice ca despre niste oameni sfinti, batrâni, cu barba lunga, alba si cu o carte în mâna, dar aceasta imagine nu este generala.
De la început, informându-ne asupra acestori sacerdoti populari, putem observa ca ei prezinta numeroase caracteristici comune cu monahii daci ai lui Zalmoxe, numiti de catre Strabon (VII, 33) kapnobatai, "cei ce umbla pe nori" (sau "cei care umbla printre nori", dupa V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei; Buc 1926, pag. 162). Tot Strabon arata ca kapnobataii, în virtutea credintei lor, se abtin de la orice fel de aliment din carne, consumând numai vegetale, miere si lactate, fiind asceti solitari si piosi, traind departe de femei. Totodata, se stie despre majoritatea calugarilor daci ca traiau retrasi în incinte subterane, în pesteri sau în locuri în care patrundeau prin scorbura vreunui copac, urmând parca astfel traiectul initiatic al lui Zalmoxe, care se retrasese într-o "locuinta" subterana (de unde se întorsese la un moment dat si unde s-a retras apoi definitiv). In acel loc subteran le promisese Marele lor Preot ca se vor muta si ei, traind de-a pururea si având parte de toate bucuriile.
     Taranii si muntenii români spun despre acesti sacerdoti populari ca locuiesc, cel putin în perioada initierii lor, undeva sub pamânt, si ca, în timpul activitatii lor, zboara pe balauri printre nori, precum kapnobataii daci (la daci balaurul era chiar stindardul statului teocrat dac).
Am aratat mai sus marturia lui Socrate, ca întâlnise "unul dintre acei doctori[preoti] ai regelui trac ,"Mare Preot Zalmoxe", care îi dezvaluise secretele descântecelor, în care preotii daci erau neîntrecuti, si care posedau chiar "mestesugul" de a te face nemuritor (Platon, Charmides).
     Remarcabil ca cei mai mari cunoscatori ai descântecelor sunt, dupa traditiile românesti, chiar sacerdotii populari, cunoscuti ca zgrimintesi sau solomonari, conform denumirii lor din ultimele secole.
Trebuie sa mai precizam si faptul ca zeul Orfeu, atât de venerat cândva de catre greci si de catre romani, este de obârsie traca. El este primul personaj mitologic care coboara în tarâmul celalalt, orfismul fiind strâns legat de institutia misterelor grecesti, Orfeu fiind totodata considerat de catre cercetatori drept instituitorul de mistere prin excelenta, misterele constând în esenta lor în coborâri sau calatorii rituale pe celalalt tarâm.
Intemeietorul statului roman, troianul Enea, atunci când coboara în Elizeuum (numele roman al paradisul subteran) îl gaseste acolo pe "preotul din Tracia (pe Orfeu - n.a.), în haina lui cea lunga" cântând celorlati fericiti (Vergilius, Eneida).
Totodata a fost remarcata la vechii greci o înrudire între partea religioasa a pitagorismului si orfismul initial, înrudire atât de strânsa încât a fost admisa nu doar o origine comuna a lor, ci chiar o perioada de nedeterminare în care ar fi existat o religie orfico-pitagoriciana".
Aceasta "religie orfico-pitagoriciana" se raporteaza de fapt, atât direct, cât si indirect la mitologia traca.

     Orfeu a fost trac, iar despre Pitagora, Herodot spune, repetând relatarile unor greci de la Marea Neagra, ca acesta l-a cunoscut pe Zalmoxe, grecii remarcând de fapt similaritatea doctrinelor tracului Zalmoxe cu cea a lui Pitagora. Anticii greci relatau astfel ca Pitagora a coborât, pentru o perioda de timp de sapte ani, într-o ascunzatoare subterana (sursele pitagoriciene indica, mai precis, o calatorie pe tarâmul celalalt), ceea ce trimite imediat la coborârea similara a lui Zalmoxe.
Pentru a demonstra ca traditiile referitoare la o lume subterana a nemuritorilor este anterioara la traci, grecii cunoscându-le prin legaturile preistorice ce le-au avut cu tracii, este important de subliniat ca Herodot, citându-i pe aceiasi greci pontici, precizeaza ca Zalmoxe "a trait de fapt cu mult înainte de Pitagora".
Aceasta apropiere dintre Pitagora si Zalmoxe, este simplu de explicat prin înrudirea traca dintre Orfeu si Zalmoxe, orfismul stând apoi la baza filosofiei lui Pitagora.
Aceasta filiatie spirituala transpare si din interdictia consumului de carne, pe care o regasim deopotriva în cultul lui Zalmoxis, în orfism si în filosofia lui Pitagora.
Solitudinea, care era specificul monahilor daci, este la originea numelui orficilor, "orphoi" însemnând "însinguratii", iar coborârea lui Orfeu în Hades are, conform unui poem orfic, rolul initierii în tainele lumii de dincolo.
Este important de remarcat ca orficii si pitagoricienii, spre deosebire de alte secte grecesti, au instituit o viata de abstinenta si de renuntare, asa cum o faceau deja calugarii traci ai lui Zalmoxe, orficii fiind si remarcabili stapânitori ai "incantatiilor cele bune ale lui Orfeu", cei mai reputati descântatori ai acelor vremuri fiind însa, dupa cum arata Platon, preotii-medici traci.
De altfel, înca din antichitate, Strabon si Plutarh au considerat ca orfismul provine din Tracia, iar Vergiliu confirma obârsia traca a lui Orfeu. (De altfel, Vergiliu era initiat al misterelor neo-pitagoriciene.)
Venind în întâmpinarea apropierilor antice ale lui Zalmoxe sau ale tracilor în general cu personaje istorice sau fabuloase din cultura greaca, caracterizate prin fapte si calitati deosebite, cum sunt coborârea în paradisul subteran, initierea, doctrinele escatologice în legatura cu nemurirea, transa samanica... - Mircea Eliade conchide ca: "într-adevar, Zalmoxis apartine acestui mediu religios si cultural, propriu mai ales tracilor si populatiilor înrudite, balcanice si carpato-dunarene.
     Este ceva adevarat în cliseele atât de populare în Grecia ulterioara lui Herodot, care-l plasau pe Zalmoxis alaturi de Pitagora, Orfeu, Musaios (personaj grec cu prestigiu de taumaturg, care coboara în Hades unde îi vede pe cei virtuosi într-un loc paradisiac - n.a.) si mai târziu de Zoroastru, de «înteleptii egipteni» sau de druizi.
Toate aceste personaje erau cunoscute ca având experiente extatice si capabile sa reveleze mistere privind sufletul omenesc si supravietuirea lui.
Chiar informatia lui Mnases din Patara, elev al lui Erathostene, dupa care getii l-ar venera pe Kronos numindu-l Zalmoxis, se poate interpreta în acelasi sens. Caci Kronos (zeu al timpului - n.a) era stapân în Insulele Feritilor, unde sunt admisi numai oamenii piosi."
De altfel, grecii au localizat Insula Leuke (Insula Alba), una dintre Insulele Fericitilor, în apropierea Tracici, în Marea Neagra (actuala Insula a Serpilor).
     Lumea subterana a celuilalt tarâm, este evocata adeseori de traditiile populare si de povestile românesti
Mitologia româna arata ca sub pamântul nostru se mai afla o lume. Acolo sunt tarâmurile celelalte, unde nu au ajuns decât eroii populari, precum Fat-Frumos, ce ajunge în Tara tineretii fara batrânete si a vietii fara de moarte.
Pe tarâmurile acelea, numite si Ostroavele Blajinilor sau Ostroavele Albe locuiesc o seama de oameni sfinti ce se numesc Rohmani sau Rugmani. "Sunt si ei crestini si credinta [lor] e tot asa ca si la noi, numai ca n-au luat învatatura de la Hristos..."
Sunt numiti "Blajini" pentru ca sunt considerati cuviosi, blânzi si drepti. Locul în care traiesc Rohmanii sau Blajinii, actiunea lor de sustinere a ordinii cosmice (ei sustin "stâlpii Pamântului"), caracteristicile lor de oameni sfinti, fericiti si blajini, cerebrarea lor rituala în libatii si ofrande (pomeni), ca si alte motivatii, au dus la concluzia ca avem de a face cu o forma a stravechiului cult autohton al stramosilor.
Se spune despre Blajini ca, fiind calugari pustnici, sunt casti, se hranesc numai cu poame, sunt virtuosi si postesc mult timp, aproape tot timpul.
Unele traditii vorbesc despre Nedeia Cetate, ascunsa undeva într-un munte din Carpati, cetate vesnica unde domneste atemporalitatea.
Originea cuvântului Nedeia a fost gasita ca fiind o anagrama sau o aliteratie a cuvântului India, în semnificatia lui originara, adica nu tara cunoscuta sub acest nume, ci Spatiul din apropierea Centrului Suprem al Lumii.

     Nedeia Cetate este amintita într-unui dintre cele mai vechi basme românesti (Fiul Vânatorului, în colectia P. Ispirescu) si în unele traditii orale, neculese înca, conform carora ea este cufundata sub cel mai sacru munte din Carpatii românesti, în ea are loc o euharistie continua, uneori unii oameni cucernici putând sa auda clopotele Cetatii sunând atunci când apune soarele si rasare luceafarul.
Numita deasemenea Nedeia, românii au o sarbatoare foarte bine cunoscuta, care marcheaza un moment foarte important al anului, solstitiul de vara, în Noaptea de Sânziene (spre 24 Iunie); sarbatoarea (ce tinea trei zile) a degenerat însa în ultimele secole în simple târguri.
     La origini Nedeiile erau urcari pe munte cu semnificatie magico-mitica, de legatura cu sacrul (traditia cea mai veche trebuie sa fi semnificat comuniunea cu Nedeia Cetate, ulterior Nedeiile fiind însa travestite în sarbatori crestine).
Conform tuturor traditiilor românesti, comuniunea cu tarâmul celalalt se face prin intermediul apelor (care sunt consubstantiale cu Apa Sâmbetei ce curge pâna pe lumea cealalta, pe ea fiind si Ostroavele Blajinilor), astfel ca si cu ocazia Nedeei prezenta unei ape este indispensabila (este de vorba de lacuri alimentate de izvoare subterane).
Astfel, în regiune Olteniei, la Nedeie se aduna foarte multa lume în jurul unui lac în care se zicea ca s-ar afla ascuns un balaur (stihia primordiala).

     Aici exista muntele numit Nedeia Mare, având pe el un lac cu acelasi nume si în jurul caruia cu ocazia Nedeei se încingea o hora mare de catre cei ce urcau pe munte.
     "Si Nedeia spatiala si cea temporala aveau ca scop sa actualizeze India adevarata, într-un punct din timp si spatiu".
De Sânziene (24 iunie, zi de celebrare a Nedeei), când se deschid portile cerurilor pentru o clipa, unii români se duceau la anumite izvoare, mai cu seama la un lac ce izvora pe muntele Semenic.
Ei ziceau ca se duc sa afle "usurare de toata durerea si neputinta".
Aici, pe Semenic, aproape de vârful celui mai înalt munte din Banat, se afla micul lac Nedeia, numit si Scaldatoarea Vulturilor, loc de care se leaga credinte si obiceiuri magico-medicale populare românesti.
Amândoua numele acestui loc au o deosebita importanta.
Am vazut semnificatia Nedeei, de suspendare a barierelor temporalitatii.
In ceea ce priveste al doilea nume, el este legat de imaginea mitologica a Vulturului, de chezas al nemuririi si al vesnicei tinereti.
In aceasta ipostaza îl întâlnim pe monumentele funerare din Dacia si în stravechea arta traco-getica.
Dupa credintele românilor, odata la 30 de ani, Vulturul se duce la un izvor cu apa vie ("la fântâna lui Iordan" - adica în Centrul Lumii), se scalda acolo si întinereste.
Si în Vedele indiene Vulturul înfruntând soarele îi iau foc penele, apoi "se arunca într-o apa curata, dobândind astfel o noua tinerete".
In basmele românesti, Vulturul este cel ce îi aduce eroului apa vie si apa moarta (Isp., basmul Tugulea fiul unchiasului si al matusei; Ret., basmul Crâncu, vânatorul codrului). Vulturul este o fiinta ce are legaturi cu lumea cealalta si poate fi astfel calauza într-o calatorie dincolo de lumea profana.
Acest aspect este semnificativ, daca îl punem în relatie cu faptul ca un anumit ritual petrecut în noaptea de Sânziene (noapte speciala, ce contine momentul de transcendere cosmica) este centrat asupra lacului Scaldatoarea Vulturilor, care prin numele sau indica identificarea cu izvoarele apei vii, situate mitic pe celalalt tarâm.
Precum în miturile antice era evocat talismanul magic necesar pentru a întreprinde o calatorie în lumea de dincolo, reprezentat simbolic de Creanga de Aur, românii vorbesc si despre Fulgul Auriu al Vulturilor, investit cu aceasi functie.
Exprimând un motiv mai vechi, care în timp si-a pierdut sensul (sau care, oricum, este extrem de ocultat), un colind românesc
"Dalbe zori de ziua,
Voi nu va grabiti Si nu-mi rasariti,
C-am fost departati Peste-ai vârfi de munti,
Unde ne-ncetat Doi vulturi se bat Pe-un fulg aurel"
aduc simbolic celor colindati Fulgul fermecat al Vulturului, ale carui posibilitati pot activa chiar si în planul material (desi nu aceasta este functia sa originara), precum în basmul Povestea lui Pantilie (din colectia George Catana), basm din aceleasi locuri cu muntele Semenic (din Banat), si în care "pana fermecata" poate aduce casa si avere sau poate preface un om în câine (de exemplu).
Credem ca versurile de colind de mai sus redau imaginea mitica a colindatorilor care, în timpul noptii magice, au fost sus pe muntele Vulturilor dupa "fulgul aurel", cheie a portilor nevazutului.
     Vrem sa redam în continuare, pentru farmecul sau aparte, descrierea ritualului ancestral al unei asemenea ascensiuni pe munte, asa cum a fost el vazut de ochii unui tânar care avea sa devina dupa ani unul dintre cei mai importanti folcloristi români contemporani.

     "In dimineata ajunului sarbatorii s-au urcat pe Ceahlau patru buciumasi cu buciume de alun.
Pâna dupa amiaza au strâns vreascuri de jnepeni si brad si au întocmit patru ruguri mari în cele patru puncte cardinale ale muntelui.
Dupa masa, la începutul asfintitului, pentru a anunta urcarea pe munte, au aprins rugurile simultan si au început sa buciume îndelung.
La pâlpâitul rugurilor pe cer ca niste luceferi si la chemarea buciumelor s-a început escaladarea muntelui de pelerini, în convoaie domoale, din cele patru parti ale poalelor muntelui.
Convoaiele care urcau în monom muntele erau calauzite de batrâni.
La convoaie participau maturi, tineri si copii, toti îmbracati în haine de sarbatoare... Nu vorbeau, mergeau solemn în pas încet, caci ritualul impunea sa se ajunga sus, pe culme, înainte de miezul noptii.
Cum drumurile erau prin padurea sub-montana, care abia sub culme lasa locul jnepenisului, si noaptea cazuse, pelerinii urcau orbeste.
Din cinci în cinci pelerini, unul purta o faclie. Când în padure întunericul noptii a luat proportii de bezna, facliile au fost aprinse.
Convoiul urca solemn, într-o tacere turburata numai de fâlfâitul flacarilor fumegânde, de trosnetul vreascurilor calcate în picioare sau de vreo pala de vânt care fremata bolta înalta a frunzisului des.
Odata ajunsi sus, pelerinii s-au strâns în cerc, în jurul rugurilor, unde dupa traditie trebuiau sa vegheze pâna la rasaritul soarelui..."
     Am aratat diferite credinte populare românesti despre lumea cealalta, cea de sub pamânt, încercând sa stabilim câteva trasaturi generale ale unei traditii unice, ancestrale, ce a supravietuit în aceste credinte.
Aceasta traditie a fost instaurata în Carpatii Sud-Estici de catre tracii ce urmau învatatura lui Zalmoxe. Sacerdotii traco-daci s-au transformat în sacerdoti populari ai românilor, desi ei apartineau mai mult spiritualitatii unei lumi apuse, a mosilor-stramosi daci, identitatea lor oscilând între personajul mitologic si vrajitorul meteorologic popular.
Iata cum au fost ei descrisi:
"în vremurile nu tare de demult, ba în unele locuri si acum, umbla niste oameni zdrentarosi din casa'n casa si din sat în sat, neavând cu ei decât o desaga în spate si sunt tare bine primiti, ori unde se prezinta.
Acestia sunt solomonarii. Românii cred despre ei ca sunt oameni tare evlaviosi si mai ales cu multa stiinta de carte si foarte deschisi la minte.[...]
Pe calea norilor, asa se'ntorc solomonarii înapoi în tara noastra, si-n satul de unde au plecat. Si-i conduc [pe nori] asa cum vor ei. Ei stau pe nori ca pe un cal, tin în mâna o cârja, cu care conduc norul si cartea cu toate învataturile lumii.
Ei pot sta în nori, cât vor ei. Numai din când în când se mai scoboara pe pamânt, ca sa cerce pe oameni, daca asculta de învataturile crestinesti (!) si daca li-i tare credinta.
De aceea ei umbla rau îmbracati si desculti, cersind din poarta-n poarta...
Daca i-ai multumit si i-ai omenit cum trebuie si i-ai daruit dupa starea ta, atunci solomonarul te rasplateste, mergându-ti toate în plin.
Acei, însa, care-i dispretuiesc, ori îi alunga sunt pedepsiti de Solomonari, caci le bat ogoarele cu grindina si furtuna si le merge rau în Pravila lui Matei Basarab, datând din 1652, se fi referiri la sacerdotii populari cu puteri meteorologice, fiind numiti "gonitori de nori" (la acea vreme numele de solomonar nefiind înca consemnat).
Acest fapt dovedeste ca numele vechi al sacerdotilor populari nu era cel de solomonari (nume dobândit prin contaminarea iudeo-crestina), caci ei nu sunt numiti astfel de catre Pravila, ci "gonitori de nori".
Ne putem întreba, care a fost numele original daco-român cu care erau desemnati?
In conceptia populara, imaginea finala a solomonarului sau a zgrimintiesului este destul de complexa. Ea uneste traditia prima, a preotiei ascetice traco-daco-geta (ce pare ca avea atribute meteorologice), cu legendele populare referitoare la sfântul Ilie sau - în unele regiuni -, cu textele apocrife referitoare la regele Solomon.
Se pare ca în regiunea Maramuresului, acolo unde este întrebuintat numele de zgriminties, imaginea sa este mai apropiata de cea originara.
Consideram zgrimintiesul un sacerdot popular si pentru ca este singurul personaj din constiinta mitico-populara la care actul initierii este mentionat în mod expres.
Initierea sa este obligatorie si, legat de aceasta, sunt consemnate o serie de credinte si de legende extraordinare.
Ei sunt recrutati de când sunt copii si intiati într-un loc ascuns, inaccesibil profanilor. Initierea lor în tainele vazduhului, ale muntilor, ale pesterilor cele mai adânci si ale iezerelor înalte (într-un cuvânt ale Cosmosului traditional), dureaza de regula un numar impar de ani.
Numarul lor este mic, pentru ca scoala ce o urmeaza dureaza mult si nu sunt alesi decât daca îndeplinesc conditii speciale.
Intra în aceasta scoala numai câte sapte sau noua viitori sacerdoti purtatori ai norilor.
     Devin zgrimintesi sau solomonari numai copiii ce s-au nascut cu caita pe cap (o membrana de piele ce acopera capul copilului, ca un fel de caciulita naturala - uneori aceasta piele "imbraca chiar întregul trup; caita este îndepartata de catre moasa).
Unii dintre acesti copii însemnati din nastere, predestinati deci sa cunoasca tainele stihiiale ale lumii (în popor se mai crede despre cei nascuti cu caita ca vor fi strigoi, adica vor putea calatori în afara trupului), sunt furati de mici de catre zgrimintesi batrâni si dusi la scoala din "Crugul Pamântului", pe Celalalt Tarâm.
Acolo sunt instruiti în chipul cel mai crud, pâna la vârsta de 20 de ani. Sunt supusi în acel loc la cele mai aspre chinuri imaginabile de catre popor. Dupa ce îsi însusesc initierea magica ei devin protectorii drumurilor de munte, stapâni ai secretelor vamilor vazduhului si ai stihiilor-balauri purtatoare ale intemperiilor.
Ei descind din maruntaiele muntilor la vremuri de cumpana, strabatând satele, cersind si încercând inimile oamenilor. Pomana ce o primesc o arunca pe ape curgatoare, pentru a ajunge ofranda pe Tarâmul Celalalt, parcurgând Apa Sâmbetei. Când satenii nu se comporta corespunzator, zgrimintesii aduc norii de ploaie si grindina asupra pamânturilor lor. In momentul acesta, când calatoresc pe balauri sau pe nori, ei sunt invizibili. Nu pot fi zariti decât de catre alti vrajitori.
     Asa cum am vazut, viitorii sacerdoti cu puteri meterologice sunt recrutati dintre copiii ce au avut pe cap în momentul nasterii o piele de forma unei caciulite. Aceasta caciulita este semnul predestinarii preotiei magice, asa dupa cum, tot ca semn distinctiv, clerul trac purta pe cap acele pilos, niste caciuli de lâna.
Este evident ca preotii-calugari traci erau desemnati de catre popor cu alte nume decât cele pe care li le-au dat grecii sau romanii (numele date de greci fiind de fapt caracterizari, ca purtatorii de caciuli" - pileati, pleistoi, pleiskoi, "cei care se tem e Zeu" - theosebeis sau "cei care umbla pe nori" – kapnobatai.
Dupa înfrângerea statului teocrat dac, Dacia devenind provincie romana, a urmat prigoana clerului dacilor (o situatie similara o regasim azi în Tibet, deasemenea stat teocrat, unde ocupantii prigonesc cu înversunare pe sacerdotii lama).
Este firesc ca acesta nu a putut fi cu desavârsire anihilat. Ascunsi în creierii si în maruntaiele muntilor, sacerdotii daci aveau un statut cu totul deosebit de cel al celorlalti daci, supusi imperiului roman.
Cu timpul sacerdotii muntilor, urmasi ai lui Zalmoxe, erau din ce în ce mai învaluiti în taina, populatia daco-romana considerându-i aproape niste zei.
Ei erau înca depozitarii stiintei magico-religioase a preotiei zalmoxiene, stapâneau secretele vazduhului, ale plantelor, ale cuvintelor.
     Populatia daco-româna de mai târziu a continuat sa arate un respect nelimitat în institutia acestor sacerdoti, de care se temeau, dar în care îsi recunosteau stramosii.
Desprinsi din traditia religioasa daca, daco-românii au numit ordinul religios al acestor magi-asceti dupa chiar numele nemuritorului stramos - Mare Preot, Zalmoxe (precum si crestinii au fost numiti dupa Christos, buddhistii dupa Buddha, mahomedanii dupa Mahomed)
Filosoful antic grec Porphyrios, scria ca radacina traca a numelui zeului Zalmoxis (anume zalmos) înseamna "piele" (Viata lui Pythagoras, 14); Porphyrios completa aceasta relatare cu o inevitabila si pitoreasca inventie greaca, anume ca numele lui Zalmoxis i se trage de la faptul ca la nastere fusese aruncata asupra lui o piele de urs (de fapt Porhyrios da doua semnificatii posibile ale numelui lui Zalmoxe, acela de "purtator de piele" si cel de "ort care calatoreste", deci de peregrin), iar un gramatic antic grec, Herodian, arata ca "Zamolxis se mai spune si Zalmaxis si Salmaxis".
Daca pronuntia corecta a numelui Marelui Preot trac a fost cea de Salmaxis, iar acest nume este asociat ideii de piele, putem aprecia ca numele popular daco-român al preotilor calugari ar fi fost unul derivat din radacina Salma, iar nasterea cu o piele pe cap (caita la români) sau peste întreg trupul îi desemna pe cei ce urmau sa intre în acest ordin monahal de reminiscenta daca.
Odata cu patrunderea puternica a culturii iudeo-crestine în spatiul Carpatic, numele salma devine cel de solomonari (printr-o usoara apropiere fonetica), poporul asociind stiinta magica a salma-nilor cu cea a celui mai mare magician al acestei culturi, regele-vrajitor Solomon.
     Ca si precursorii lor, preotii-asceti zalmoxieni, solomonarii erau vegetarieni si casti, îndeplineau un sacerdotiu legat de manifestarile meteorologice, traind de regula departe de lume.
Mutatia fonetica Salman - Solomonar nu ar fi singurul caz de acest gen din limba româna. Bunaoara, cuvântul indo-european Salamandra devine Solomândra sau Solomâzdra, fapt explicabil prin aceea ca Salamandra este, si în traditiile populare românesti, o reptila cu atribute mitico-magice, ceea ce a determinat constiinta populara mai recenta sa o puna în legatura cu polul central al magiei din traditia iudeo-crestina, cu acelasi împarat Solomon, alterând numele Salamandrei dupa cel al lui Solomon.
     Credintele românilor despre Salamandra (despre reptile în general) se pot înscrie în sfera mai larga a reminiscentelor cultului reptilei (balaurului) la daci. Românii cred ca Salamndra vine din cer, odata cu ploaia. Ea nu piere nici daca o arunci pe carbuni aprinsi, caci învie dupa ce este arsa.
In general, aparitia unei sopârle este privita de catre români ca un semn bun, ea fiind o fiinta sfânta (întreaga lume antica considera Salamandra ca pe o fiinta fantastica; ea poate stinge focul sau poate chiar trai printre flacari; animal himeric, este întotdeauna reprezentat în mijlocul flacarilor stând pe cele patru labe ale sale cu capul rasucit; ea apare în emblemele mai multor familii nobile medievale, fiind celebra însa ca emblema a lui Charles de Valois.)
Un alt exemplu îl putem lua din arsenalul leacurilor populare romanesti care, incluzând si unele substante de provenienta farmaceutica, contine substanta numita solomniac, denumire derivata specific de catre popor din cea de salmiac, nume sub care se comercializa odinioara în "potica" (farmacie) clorhidratul de amoniac natural (numele salmiac este de sorginte franceza).
     Conform imaginii traditionale, solomonarii au hainele zdrentuite si poarta asupra lor o traista, o carte magica, un frâu din coaja de mesteacan, un toiag si un topor de fier descântat.
Este unanima parerea despre puterile supra-omenesti ale lor.
Un astfel de sacerdot popular spunea: "Eu stiu gândul la toti oamenii, îi stiu cum îi cheama...".
Ei sunt întotdeauna scurti la' vorba, îi auzi arareori vorbind si nu multumesc pentru ceea ce primesc de la oameni (ca ultimi reprezentanti ai vechilor stapâni ai acestor munti, considera ca primesc ce este al lor).
Daca primesc pâine nu o manânca, ci o arunca într-un gest ritualic pe apa (apa curgatoare comunica cu tarâmul celalalt prin Apa Sâmbetei).
Nu dorm niciodata în casa, chiar "de ar si crapa lemnu' de frig", cum spun taranii; locuiesc în munti prin pesteri, prin paduri...
     Referitor la nasterea celor predestinatii sacerdotiului popular, se crede ca ei sunt predestinati sa "poarte vremile", sa stapâneasca stihiile lumii.
Românii din Carpatii Apuseni spun despre ei ca se nasc îmbracati într-o camasa de piele, pe care parintii o îngroapa în pamânt, acolo ea crescând odata cu copilul.
Când sunt mari ei o dezgroapa si, îmbracând-o, au putere peste "balauri" (peste fortele ce tin cosmosul).
Pornind de la importanta precizare a filozofului Porphyrios, ca numele lui Zalmoxe însemna "piele" (Salma dupa gramaticul grec Herodian), deoarece la nastere avea asupra sa o piele, consideram ca Marel Zeul dac este prototipul sacerdotilor populari români.
     Medicii populari ai aromânilor aveau multe trasaturi comune cu solomonarii din Carpati. Erau numiti "Mascatii" si se ocupau mai ales cu chirurgia, la sfârsitul secolului trecut fiind mai cautati de popor decât medicii oficiali, stiita lor medicala fiind concordanta cu credintele si traditiile populare. Ei nu pretindeau banii pe care îi cereau medicii oficiali, multumindu-se întotdeauna cu putin, de multe ori fiindu-le destul ospatarea ce li se facea din partea cuiva.
Erau mai milosi decât doctorii, oferindu-si cu placere serviciile gratuite celor lipsiti de mijloace. Particularitatea lor esentiala era aceea de a nu se opri decât foarte putin prin sate, atâta cât aveau de lucru, în rest calatorind mereu din sat în sat: "în calatoria mea prin Macedonia si o parte a Tesaliei am dat de niste astfel de doctori «mascati» - scria un folclorist - si m-am interesat sa aflu din gura lor care le e procedeul în diferite boli, precum si pe ce se bazeaza cunostinta lor medicala". Un astfel de medic popular, "pe care l-am întâlnit în Tesalia, în satul românesc Cutufliani, mi-a aratat o carte în manuscris, compusa dupa cum m-a încredintat de un mos al sau, care practica medicina populara. Cu toata staruinta mea de a o cerceta si a-mi permite sa copiez câteva «recete» dintr-însa, mi-a fost imposibil sa-l înduplec. Tot asa de putin a reusit dorinta mea de a i-o cumpara."
Medicii populari din Epir erau asemenea «mascatilor», dar, spre deosebire de ei, cuprindeau în practica lor o paleta mai larga de vindecari.
Despre stiinta medicala a «mascatilor», R Papahagi considera ca este "curat empirica, capatata fie din retetele transmise lor de predecesori, fie din cea difuzata în unele carti, poporane desigur, care circula în peninsula balcanica sub numele Solomonia".
Mai sigura ni se pare trasmiterea stiintei terapeutice prin viu grai, asa cum se petrece în cazul moaselor, batrâne pricepute care practica o medicina cu totul gratuita.
Modul acesta de transmitere a unei învataturi era general la toti românii. Când este vremea sa moara o batrâna sau un mos ce este cunoscator de leacuri si de remedii magice ale bolilor, el cheama pe cel mai iubit dintre fiii sai, ce este în stare sa tina minte tot ce i se spune, si îi destainuie toata stiinta sa medicala, dupa ce acesta promite prin juramânt ca are sa practice medicina aceasta batrâneasca, gratuit, fara a pretinde nici un ban, ci numai pentru sufletul sau si al parintilor sai, considerându-se ca urarile de bine facute de cei ajutati si vindecati, atrag bunavointa cereasca. Tânarul mai trebuie sa jure ca nu va divulga nimanui secretul vindecarii bolilor, sa se pazeasca mai cu seama de a-l împartasi vreunui doctor, caci acesta va cauta sa monopolizeze tratamentul spre a-i jupui de bani pe oameni. Ultima promisiune ce trebuie sa o faca mostenitorul stiintei vindecarii, este aceea ca, la rândul sau, când va fi spre sfârsitul vietii sale, va face cunoscuta altuia, în aceleasi conditii, toata stiinta ce a capatat-o.
Asemenea initieri cu juramânt, lasate cu limba de moarte, "fac ca adunarea diferitelor formule din Medicina poporului sa fie foarte anevoioasa, mai cu seama pentru partea aceea care prezinta un caracter mistic oarecum, precum sunt descântecele, vrajile, farmecele etc."

     Incheiem prezentarea acestor misteriosi sacerdoti-medici, cu doua relatari din Tara Hategului.
Prin 1860-1870 au aparut în satele Ohaba, Gradiste, Zaicani si Bautari patru cersetori.
Unii sateni i-au miluit cu câte ceva, altii nu.
Ajungând în satul Bautari nu i-a miluit nimeni.
In momentul în care ieseau mâniosi din sat, s-au întâlnit cu preotul satului. "Acesta i-a cunoscut si i-a dus acasa si i-a ospatat. In urma ei au scos fiecare câte o carte solomonareasca si le-au aratat popii, si popa a stiut ceti în ele."
Apoi au zis cersetorii:
- No, domnule parinte, va fi vai de hotarele acestor sate!
Au plecat apoi, dar la trei zile dupa aceea a venit o ploaie cu grindina cât nucile si a nimicit ogoarele tuturor celor cinci sate, cu exceptia holdelor celor ce i-au miluit.
Solomonarii se duc sa scoata balaurii din iezere. Un astfel de iezer este si cel "al Bistrei" din muntii Bucovei (ce tin de Retezat), nu foarte departe de satele mai sus amintite.
La sfârsitul secolului trecut, un satean din Bucova s-a întâlnit pe munte cu un om calare pe o iapa alba.
Calaretul, care era îmbracat ca un domn, i-a cerut sateanului sa-i indice drumul spre iezerul Bistrei.
Sateanul l-a condus pe cel ce s-a dovedit a fi solomonar, pâna la iezerul cautat.
Ajunsi acolo, calaretul i-a zis:
- Tine calul meu cu tot ce este pe el, numai frâul nu, si du-te cât vei, putea de tare.
Sateanul a luat calul si s-a urcat cu el pe un vârf de munte. De acolo a vazut cum strainul citea tare dintr-o carte.
Peste putin timp apa a început sa faca bulbuci si a iesit din ea un balaur. Strainul l-a lovit cu frâul în cap si balaurul s-a scufundat iar în apa.
Incepând din nou sa citeasca tare din carte, a iesit un alt balaur, unul mare. Strainul i-a pus frâul în cap si s-a suit pe el, atunci balaurul s-a ridicat în vazduh si a zburat spre rasarit, trecând peste Tara Româneasca.
Pe unde trecea solomonarul calare pe Balaur, cerul era negru de înnourat, ploua, fulgera si batea piatra.