Leacuri si remedii magice din Carpati - Partea III de Cornel-Dan Niculae publicat la 02.11.2009
Credinte si obiceiuri terapeutice stravechi
     La sate, atunci când se îmbolnavea un copil mic care înca nu putea vorbi, în scop diagnostic femeile batrâne aveau obiceiul sa sparga un ou proaspat caruia îi scoteau galbenusul si îl purtau pe tot trupul copilului, pentru a afla unde îl junghie. Unde se spargea' galbenusul acolo era junghiul. Daca nu se spargea nicaieri, însemna ca nu are junghi.
     Când un bolnav era suspect ca sufera de dalac (antrax), doftoroaiele luau o broasca vie si o lipeau de buba. Daca broasca murea, se adeverea ca bolnavul are dalac. (Dalacul este luat de om de la animalele domestice - cai, vaci, oi - si se manifesta printr-o umflatura sau o buba de culoare închisa care se înegreste apoi precum carbunele, de unde si numele popular de buba neagra.

     Când cineva din casa este bolnav, în nordul Carpatilor (în Bucovina) se aduna mai multe ramurele de Lemnul Domnului (Artemisia abrotanum) si se pun într-o oala cu apa, la foc foarte mic (focul sa mocneasca). Daca pâna a doua zi apa se face rosie, bolnavul va muri, daca însa va fi alba, înseamna ca va trai.
     Tot când este cineva grav bolnav, pentru a sti daca va trai sau nu, se iau 9 paharele de apa si se pun într-un vas sa stea pâna a doua zi în casa bolnavului. In ziua urmatoare se masoara din nou. Daca a crescut apa, cu un paharel sau cu o jumatate de pahar, bolnavul va trai. Daca însa apa a scazut, bolnavul va muri.
     Daca atunci când se descânta unui bolnav, persoana care descânta începe sa caste, se adevereste ca descântecul va fi lecuitor. Cu cât casca mai mult, cu atât leacul este mai sigur.
Pentru femeia ai carei copii sufera de Muma-Padurii (adica tresar din somn, tipa si plâng noaptea, fara sa adoarma) sau careia îi mor copiii, se confectioneaza o amuleta, numita în popor baier.
Astfel, într-o cârpa scoasa din spatele camasii se leaga urmatoarele ingrediente: tamâie, piper, silitra, pucioasa, sare, "sarpe" din testiculele armasarilor (în testiculele armasarilor ar exista un asemenea "sarpe" pe care îl cunosc cei ce castreaza armasarii), capatâna de sarpe taiata cu un ban de argint, broasca gasita în gura sarpelui, buruieni de "lipitura" sau de "muma-padurii", par luat din ceafa femeii careia i se face baierul (amuleta), patru case de paianjen, culese din patru colturi opuse ale casei, o aschie din pragul de jos al usii de la camera de culcare si noua boabe de grâu.
Baierul desemneaza în primul rând ata sau curelusa cu care se prinde, se leaga, se închide, sau de care se agata ceva.
Camasile traditionale românesti au la guler doua baiere ca încuietori. Prin extensie, baierul se leaga si la gât (în special la al copiilor), oferindu-le o protectie magica împotriva deochiului sau ajutând la vindecarea unor boli. Aceste baiere profilactice sunt confectionate dintr-o împletitura subtire de fire de lâna, descântate, si se pot pune la gâtul copiilor pentru a-si redobândi sanatatea.
La data de 1 Martie toate româncele tinere, fetele si copiii îsi legau la încheietura mâinii sau îsi atârnau la gât un banut de aur sau de argint legat cu un snurulet confectionat dintr-un fir alb si unul rosu de matase sau de bumbac (este probabil ca la început se confectiona din lâna).
Acest baier (amuleta) se numeste martisor, trebuie sa fie daruit de cineva si se poarta pentru a feri de boli în tot cursul anului (mai ales însa de bolile primaverii). Martisorul trebuie purtat pâna ce purtatorul acestuia vede primul pom înflorit din anul acela.

     Atunci el ia banutul si îl depune pe ramurile pomului înflorit cu gândul ca el însusi sa fie frumos, înflorit si mândru precum acesta (se alege de obicei un pom de porumbel, Prunus spinosa, sau de paducel, Crataegus oxyacantha).
     Fierul are reputatia universala ca alunga duhurile necurate si demonii bolilor.
Daca o românca se chinuie mult la nastere "din cauza duhurilor rele" (care îi provoaca dureri) i se pune sub asternut un topor, un cutit sau orice alt obiect de metal, care va micsora durerile si va grabi nasterea.
Când un om este pe moarte si "nu îsi poate da sufletul", ca si atunci când se chinuie o femeie sa nasca, un barbat ocoleste casa cu toporul în mâna, amenintând duhurile rele, sau împlânta doua topoare în crucis în vreun stâlp al cerdacului, într-o grinda sau în prag.
Copilului mic, de regula când este înfasat întâia oara, i se pun în fasa bucatele de fier, toporase mici ori ciocanele de metal (artizanale).
Copilul nou-nascut este în mod deosebit victima duhurilor rele care îl pot îmbolnavi, îl pot schilodi sau îl pot chiar ucide. De aceea, pâna nu împlineste sase saptamâni de viata, mai ales daca nu a fost înca botezat, când este lasat singur în casa copilului i se pune la cap, în albie sau în leagan, o bucatica de fier, un cutit, o pereche de foarfeci, clestele de la soba sau vatraiul.
In unele parti atunci când îsi lasa copii mici singuri, tarancile înfig în pragul usii un cutit.
In Oltenia, înainte de a îmbraca copilul cu o camasuta sau cu o haina noua, mama trece prin haina sau prin camasuta un ban de argint, pe care îl baga prin guler, prin mâneci, pentru a fi ferit de vraji si de facaturi, pentru a fi sanatos si norocos.
     Sarea este considerata, ca si metalele, o arma împotriva duhurilor rele. Pentru a apara copiii de rele si de duhurile vrajmase li se pune sare în scaldatoare.
Când îti trimite cineva duhuri rele, pe necuratul, sa te necajeasca noaptea prin somn, trebuie sa presari pragurile cu sare sfintita, caci nu se mai pot apropia. Sarea mai trebuie purtata în încaltari, ca sa nu se prinda farmecele de cel ce o poarta.
Noaptea este bine ca sarea sa stea pe fereastra, caci dormi bine si nu se poate apropia nici un rau.
Când descânti cuiva de o boala si este si un copil mic în casa, trebuie sa presari copilului pe cap sare ori cenusa, ca sa nu se prinda boala de el.
     Ca sa fie feriti de dureri de sale în cursul anului, oamenii se încing, în ziua de Sânziene (24 Iunie), cu o tulpina de Cicoare.
Dupa datinile românilor din Bucovina, Staphylea pinnata (Clocotisul sau Nucusoara) este un lemn sfânt. Cine îl poarta nu se teme de nimic caci nu se mai poate apropia de el nici un duh vrajmas.

     Femeile poarta la gât nuci de Clocotis, însirate ca margele, ca sa nu se rataceasca în padure. La fel, Aconitum napellus, Omagul, desi foarte otravitor, este considerat "curat" si folositor, caci de casele unde este cultivat omagul nu se apropie duhurile sau strigoaicele. Cine îl poarta la cap sau la brâu este ferit de Iele.
Spre a fi feriti de febra tifoida taranii poarta asupra lor Leustean sau Usturoi, iar pentru a fi feriti de friguri poarta la brâu Pelin. Pelinul mai este purtat la guler si pentru a fi feriti de Rusalii.
     Cea mai eficienta arma împotriva duhurilor rele si a strigoaicelor este Usturoiul sau mirosul lui. Inainte de Noaptea Strigoilor (noaptea dinspre 29 spre 30 noiembrie), tocurile si balamalele ferestrelor si usilor se ung cu Usturoi.
Se ung cu Usturoi si usile grajdurilor ca sa alunge strigoaicele ce vin sa ia mana vacilor. Pentru a fi feriti de friguri, taranii leaga la încheietura mâinii o ata rosie de care este atârnat un catel de Usturoi, sau se leaga o cârpa în care se pune niste Usturoi pisat.
In ziua Duminicii Rusaliilor, mamele leaga copilelor lor Usturoi la grumaz sau îl pun la talpi, pentru ca, trecând Frumoasele (Rusaliile, Ielele), sa nu li se întâmple nimic.
     Broasca este adeseori întrebuintata ca leac. Deoarece se crede ca ea absoarbe rautatea din corpul omenesc, se recomanda bolnavilor de friguri sa poarte timp de trei zile o broasca la gât.
     Plantele sunt considerate de taranul român fiinte vii care aud, vad, simt, sufera, au suflet.
Astfel, în virtutea acestei credinte, la 24 martie (în ajun de Bunavestire), omul se duce la un pom care nu pare sa vrea sa rodeasca, îl atinge de trei ori cu taisul unei securi si îi zice: "Daca nu rodesti, te tai!" Pomul, înfricosat de aceasta amenintare, va da cu siguranta roade în acel an.
In muntii Apuseni ai Carpatilor, amenintarea pomului neroditor se face astfel: "Mai multi copii se aduna si, cu clopote si securi în mâna, pleaca în sunetul clopotelor si înconjoara de trei ori pomul neroditor. Unul dintre copii ameninta cu securea ca-l va taia daca nu va face poame, iar altul îi raspunde: «Ba nu-l taia, ca ma bag chezas ca la anul va face poame»."
     Pentru a vindeca un bolnav de hernie, este dus la o salcie unde este culcat pe spate, pe pamânt, cu capul spre salcie si cu mâinile întinse în laturi, ca rastignit. Se bat apoi patru tarusi. Unul la cap, unul la picioare si câte unul la extremitatea fiecarei mâini. Dupa aceea se scoala bolnavul si se bat în salcie patru cuie dispuse la fel cu cele batute în pamânt: la cap, la picioare si la mâini.

     In cazul bolnavilor de epilepsie se procedeaza prin ducerea bolnavului la un rug (Rosa canina), caruia i se despica tulpina de jos în sus, astfel încât bolnavul sa poata trece prin despicatura. Bolnavul trebuie sa treaca de noua ori prin aceasta despicatura. Daca rugul creste frumos la loc, bolnavul se vindeca. Daca într-o luna sau doua rugul se usuca, atunci bolnavul nu are leac.
In De Medicamentis (XXXIII, 26), medicul roman de origine celta, Marcellus Empiricus, da urmatorul remediu: "Daca un baiat s-a îmbolnavit de hernie, sa despici un cires drept la mijloc, ca sa poti petrece baiatul prin el; apoi leaga la loc arbustul, ungându-l cu balega de bou, asa ca sa se prinda iarasi despicaturile. Cu cât arbustul îsi va reveni mai curând, cu atât se va vindeca mai repede hernia baiatului."
In unele parti, pentru a se însanatosi, bolnavul de epilepsie trece de trei ori printr-un sarpe despicat în doua, de la cap la coada (nedespicat însa complet).
     Pentru a scapa de negi, cel în cauza se duce trei dimineti în sir, înainte de a rasari soarele, la tulpina unui Ulm si atinge de trei ori la rând toti negii cu un bob de sare. Dupa aceea, îngroapa sarea la radacina copacului, urmând sa îi dispara negii (probabil când se va dizolva bobul de sare din pamânt).
Alt mijloc de a scapa de negi este acela de a lua o ata si de a se face pe ea, de catre cel în cauza, atâtea noduri câti negi are si sa îngroape ata în pamânt. Când ata va putrezi, vor dispare si negii.
     Când copiii mici întârzie sa înceapa sa mearga, mamele din Muntenia si din Moldova le taie "piedica" închipuita dintre picioare.
Unul din membrii familiei apuca copilul de mâini si îl duce, în picioare, pâna la prag. Apoi mama ia foarfeca într-o mâna si câteva pene de gaina în cealalta si, mergând înaintea copilului, taie toate penele, zicând ca-i taie "piedica".
La aromâni, se leaga copilului cu un fir de lâna rosie degetul mare al piciorului drept de degetul mare al piciorului stâng. Se pune apoi copilul pe pragul usii, cu un picior de o parte si cu celalalt de cealalta parte a pragului si, cu o secure, acolo pe prag, i se taie firul de la jumatate. O femeie întreaba: "Ce faci acolo?" si i se raspunde: "Tîti frica copilului".
In alte parti se obisnuieste sâ se taie "piedica" copilului, facându-i-se pur si simplu gestul taierii între picioare.
     Primavara, pentru a se feri de friguri, când vede cineva pentru prima data un brotacel, îl prinde si îl scuipa de trei ori în gura, apoi îi da drumul. Acest procedeu este mentionat si de medicul galez Marcelus Empiricus ( De medicamentis XII, 24) si, în secolul al XVI-lea, în Franta.
Calului care este deocheat, trebuie sa i se sparga un ou în cap si îi va trece.
Când lemnaria dintr-o casa trosneste tare din când în când, e ste semn ca cineva din acea casa va muri peste un timp.
Metoda româneasca a anesteziei fara anestezic se practica înainte sau dupa o interventie chirurgicala pe mâna. "Pentru pregatirea unor operatii usoare, cum ar fi crestarea, arderea cu fierul rosu etc, în cazul unor infectii la mâna, se strângeau articulatiile metacarpiene, ca într-o menghine, într-un fel de «cleste de lemn» captusit cu blana de miel.
In luxatii si entorse, dupa tratarea prin masaj, mâna si degetele ei erau prinse în legaturi de pânza de in, înnodate dibaci din loc în loc. Nodurile erau asezate încât sa preseze zonele de interventie ale partilor lezate."

     Intelepciunea populara afirma importanta pastrarii legaturii cu pamântul.
Taranii umbla de multe ori vara desculti, mai ales la cosit, iar casele taranesti au pamânt pe jos si pe prispe (acest pamânt contine uneori putina balega de vita, care are propietati speciale, printre care si cele antiseptice).
Este bine ca vara copiii sa fie lasati sa umble desculti, asa cum umbla de veacuri copiii taranilor. Cu cât legatura lor cu toate elmentele naturii este mai directa în timpul verii, cu atât ei vor fi mai bine aparati de toate bolile din timpul iernii.
Daca o femeie este gravida este absolut interzis sa fure ceva, caci copilul ce îl va naste va iesi însemnat. Daca fura o floare chiar, ascunzând-o în sân sau la spate, în acelasi loc copilul va avea o pata sau o conglomeratie de alunite. O femeie gravida - arata o relatare -a furat de la tatal sau o carafa de vin, dar acesta a surprins-o pe când iesea din beci. De rusine, ea si-a acoperit fata cu mâna. In acelasi loc în care ea a pus mâna cu care furase vinul, adica pe un obraz, pe o portiune de nas si pe o portiune de frunte, copilul ce l-a nascut avea o pata rosie.
     Atunci când un copil se naste cu "camesuica" este un copil norocos, sortit cu noroc. Moasa rupe "camesuica" si scoate copilul, iar pe aceasta o pune la uscat pe Busuioc (Ocimum basilicum).
Când naste o femeie întâia oara, este bine ca sa poarte timp de trei zile în sân o capatâna de Usturoi, pâna se va scalda. Este bine sa tina capatâna în mâna, chiar din momentul când se trudeste sa nasca.

     Prin colturile retrase ale Carpatilor, prin sate ascunse si prin vaile strabatute de cristalinul apelor de munte se aprindea focul viu, obicei ce face parte dintre acele traditii care s-au mai pastrat doar prin muntii cei mai neumblati.
In vremurile cele mai vechi."foc" viu se aprindea la casele tuturor satenilor, în seara dinspre ziua Sf. Gheorghe, fiind apoi pastrat cu sfintenie un an întreg, deoarece casa unde ardea focul viu era daruita cu noroc si ferita de necazuri.
Sositi în împaratia Muntilor pastorii aveau grija ca primul foc sa nu îl faca nici cu chibriturile, nici cu amnarul, ci numai prin frecarea a doua lemne. Acesta era focul viu, si se facea de obicei primavara, înainte de Rusalii, când ieseau oile la munte.
Ciobanii stiau despre acest foc ca este sfânt si «viu», si ca este mai fierbinte decât focul obisnuit. La multe stâne, în trecut aproape la toate, iar mai aproape de zilele noastre îndeosebi în muntii Maramuresului si ai Bucovinei, nu putea fi conceputa gospodaria pastoreasca fara a se face focul viu, iar acest foc avea cea mai mare putere vindecatoare daca este facut între doi brazi gemeni.
Focul viu era folosit când se "betejesc de armurare" vitele, adica când mor într-o ora sau doua.
"Focul viu se mai face... si atunci când ti-e mare lipsa de el, pentru necazuri", spunea un batrân de 82 de ani. Focul viu era facut de doi veri primari sau de doi feciori si era pus apoi la cele doua extremitatii ale strungii. Printre aceste focuri sacre trebuia sa treaca întreaga turma de oi, caci numai asa erau ferite de boli, de fiarele salbatice, de trasnet si de duhurile necurate.
Tot din focul acesta sacru se ducea la stâna si se punea pe vatra colibei, iar în caz ca stâna se muta în alta parte, atunci trebuia dus si focul viu la stâna cea noua si îngrijit sa nu se stinga, caci altfel se ivea mare nenorocire peste turma; în trecut focul sacru se putea face numai de catre un fecior pur la trup si la suflet, si numai el trebuia sa îl pazeasca si sa îl îngrijeasca pâna la coborârea stânei spre câmpie.
La focul viu se punea un vas cu apa si se lasa sa fiarba, apoi era spalat cu acea apa animalul bolnav, sau chiar omul ce zacea "de boala grea".
Alteori se turna apa peste iasca ce fusese aprinsa cu ajutorul focului viu, si cu ea se spala locul unde se afla rana, dupa ce bolnavul sarise mai înainte de noua ori peste foc. In Scarisoara (judetul Turda) focul viu era facut pentru oamenii bolnavi de pojar ("bube de rosata"), când el cuprindea tot corpul.
Dupa ce focul era aprins de catre doi veri primari se punea pe el o oala cu apa, care se lasa sa se încalzeasca si, cu aceasta apa, se spala bolnavul.
"Apoi, dupa ce-i bine spalat -spunea un satean -, bolnavul sare de noua ori în sus, peste foc, si îi trece.
Se mai foloseste focul viu si la oi si alte vite mari si numai [la] acelea la care esti asigurat... ca nu este râie."
Un alt pastor spunea ca focul viu se facea pentru necazuri si dureri mari la vite, când le cadea parul, de boala grea (când mor).
"Foc viu am facut odata în muntele Plescuta - spunea tot un cioban - si anume când o fost acolo oile noastre, ca tare erau betege de scioapat si de alte rele. Apoi dupa ce am facut foc viu, oile o scapat de tate relele, ca focu acela fara samânta (adica nenascut din scânteie) le ajuta la toate nacazurile."
Se poate observa ca numele acestui foc, «focul viu», coincide cu cel întrebuintat în multe parti pentru diferite boli de piele (zona zoster, erizipel). ("Foc viu se face ca un fel de fapt (eczema) pe om, ce se face pe piele" - comunicare din Savârsin, jud. Arad).
De aceea, focul viu este folosit în general pentru bolile de piele (mai ales pentru cele de origine magica, cum este considerat faptul, care este si numele unei vraji, caci el nu este eficient si împotriva râiei, dupa cum am vazut, ce este cauzata de un parazit).
"Când se face foc în om, ori când se face foc la vite, de se duce parul si pielea, atunci numai cu foc viu se poate vindeca acolo.
Focul [viu] se face asa ca se freaca doua lemne de brad. Dupa ce se aprind se pune un smoc de iasca uscata, care sa se aprinda bine si iute, pâna nu se raceste lemnu'. Apoi se cura (scurge) apa pe iasca si cu apa aceia se unge unde-i buba cea rea.
Asa-i cu focu sfânt si cu puterea lui de vindecare, ca boalele nu se pot vindeca cu orice leac, [ci] numai cu el, ca-i tare sfânt si curat." (George Avram, 42 - Neagra.)
Alt pastor spunea: "Focul acela (focul viu) îl iei si faci foc din el si încalzesti apa. Cu apa se unge unde se face rana aceea, care-i tot foc viu... Stiu ca am facut odata foc viu la o vaca si i-a trecut de boala aceea."'