Inscaunarea lui Stefan cel Mare:
preliminarii si consecinte 1450-1460 - Partea I
de Leon Simanschi publicat la 20.07.2006
Situatia Moldovei inainte de Stefan
���� Situaţia internă si statutul international al Ţării Moldovei �n momentul preluarii destinelor acesteia de către Stefan cel Mare, la 12 aprilie 1457, �nfăţisau textura extrem de complicată a unor raporturi politice nu numai greu descifrabile �n semnificatia lor intrinsecă, dar si subsumate unei dezvoltari de perspectivă echivocă si deznodăm�nt imprevizibil.
Instabilitatea politică apărută după domnia lui Alexandru cel Bun (1432), ca urmare a disputelor pentru tron �ntre fiii acestuia sustinuti de grupări boiereşti cu interese ostile, adusese ţara �n pragul catastrofei. Suzeranitatea jagiellonă, acceptată din nou, �n 1433, de către Ilias, după esecul militar al coaliţiei antipolone lituano-teutone, la care Moldova aderase cu scopul evident de a-si afirma neat�rnarea, se manifestase ulterior �n forme din ce �n ce mai restrictive si apăsatoare.

���� Astfel, �n primavara anului 1450, după ce interventia armată a nobilimii polone din Halici si Podolia �n sprijinul lui Alexaăndrel a esuat, dieta convocată de regele Cazimir al IV-lea a deliberat, printre altele, ca Moldova, ţară deosebit de "roditoare, dar bogată mai ales prin portul său de la Cetatea Albă", "sa fie unită si �ntrupată pentru totdeauna �n Regatul Poloniei", deoarece desele schimbări de domnie constituiau o permanentă sursă de complicatii si greutăti.
Conform relatării cronicarului polon, vasalitatea statului rom�nesc est-carpatic ajunsese, deci, sa reprezinte pentru puterea suzerană o povară, a cărei �nlocuire cu foloasele stăp�nirii efective se �nfăţişa ca singura solutie tranşantă.
Greutătile presupuse de supunerea unui popor care nu suporta stap�nirea straină, precum si evitarea conflictelor pe care le-ar fi provocat vecinatatea directă a Imperiului otoman, a determinat totusi abandonarea proiectului de anexare, dar nu fără a se căuta o formulă de compensatie acceptabilă. Iar aceasta a fost aflată �n impunerea lui Bogdan al II-lea la plata tributului - clauză discutată at�t cu prilejul tratativelor care au precedat bătălia de la Crasna, din 6 septembrie 1450, c�t si cu ocazia celor care i-au succedat la Cameniţa, �n luna septembrie a anului următor.
Nu �nt�mplător deci, pregătindu-se pentru a pleca �n campania "scurtă" anti-otomană, Iancu de Hunedoara cerea regelui jagiellon, la 1-2 august 1448, sa am�ne rezolvarea chestiunii moldovene p�nă la re�ntoarcerea sa, anunt�ndu-si, totodata, acordul pentru eventuala �ntronare a doi domni �n Moldova, reprezent�nd at�t interesele polone, c�t si pe cele ungare - concretizate, desigur, conform vechii �ntelegeri din 1412, de la Lublau.
���� Disparitia ambilor competitori de pe scena politică a ţării, precum si �nfr�ngerea guvernatorului Ungariei la Kossovo au determinat �nsă abandonarea proiectului si relansarea luptei pentru suprematie totală, prin �nscaunarea unor pretendenti fideli intereselor proprii.
Nici Alexăndrel �ncă - un copil condus de interesele mamei sale, Marinca, mătusa regelui polon, si totodată, simplu instrument �n m�inile grupării boieresti polonofile - si nici Bogdan al II-lea - venit din Transilvania, cu consimtam�ntul lui Iancu de Hunedoara, dar lipsit, �n ţară, de sprijinul unei partide suficient de puternice pentru a-i asigura consolidarea domniei - nu au reusit sa detină, dec�t efemer, tronul ţării: primul �n 1449, iar al doilea �n 1450 si 1451.

���� Aparitia unui nou pretendent, Petru al III-lea Aron mai �nt�i colaborator, iar apoi adversar al lui Alexăndrel, va complica si mai mult situatia, determin�ndu-l pe cel de-al doilea, repus �n scaun cu ajutor polon, sa recunoască, după normalizarea relatiilor comerciale cu brasovenii, �n 1452, si ocrotirea lui Iancu de Hunedoara, �n anul urmator, fapt care �l va �ndreptati pe regele Ungariei, Ladislau al V-lea Postumul, sa considere Moldova printre ţările supuse coroanei sale.
���� Deteriorarea statutului international al Moldovei nu s-a concretizat �nsa numai �n amestecul celor doua puteri limitrofe, aflate �ntr-o concurenta traditionala pentru c�stigarea suprematiei politice asupra statului rom�nesc est-carpatic si, implicit, pentru obtinerea avantajelor economice presupuse de traficul comercial cu orientul, desfasurat prin cele doua mari porturi: Chilia si Cetatea Alba
. Dimpotriva, procesul s-a amplificat prin asumarea unor noi angajamente externe, o data cu preluarea puterii de catre Petru al III-lea Aron.
Specul�nd rivalitatile din interior, acesta a reusit sa revina, �n vara anului 1454, pe tronul tarii, dar guvernarea sa s-a dovedit de la �nceput a fi lipsita nu numai de orice garantie externa, ci si de baza politica interna necesara impunerii unui program propriu.
Reprezentant al unei factiuni boieresti care se remarcase, si p�na atunci, prin duplicitate si extremism politic - cea mai cunoscuta dintre "realizarile" sale fiind asasinarea lui Bogdan al II-lea la Reuseni, �n octombrie 1451 -, Petru al III-lea Aron nu a putut adopta astfel, �n �mprejurarile critice survenite ulterior, dec�t solutia compromisului si concesiei.
���� Intr-adevăr, căderea Constantinopolului, surprinzatoare si incredibila pentru cea mai mare parte a lumii medievale europene, dar normală si previzibilă de mai multe decenii pentru spiritele lucide ale timpului, a provocat �n spatiul carpato-dunărean, ca si �n toate celelalte zone limitrofe stăp�nirii otomane, o profundă �ngrijorare si teamă.
Cea de "a doua Romă", simbol al continuitatii ideii imperiale romane �n "Orient" si, �n acelasi timp, orasul care fascinase si atrasese de c�teva secole valurile surescitate ale cruciaţilor, se prabusise, iar disensiunile europene, �n special rivalitatea venetiano-genoveză si controversele religioase, contribuiseră din plin la esecul ultimei rezistenţe.
���� Obiectivul principal al expansiunii turcesti p�na atunci: desfiintarea Imperiului Bizantin, fusese �mplinit. Urma, �n mod firesc si necesar, exploatarea mostenirii preluate - mostenire care nu se limita numai la posesiunile teritoriale ale Bizantului de atunci sau de altadata, ci implica si veleitatile coroanei bazileice de dominatie mondiala. Mehmed al II-lea - relata, astfel, �n 1454, Niccol� Sangundino, trimisul special la Poarta al regelui Neapolelui - "a �nceput sa fie �ntr-adevar at�t de trufas si pornit �mpotriva numelui crestinesc, �nc�t acum crede ca-i este �ngaduit sa se napusteasca asupra tuturor [...] si viseaza sa-i nimiceasca pe principii crestini si sa dob�ndeasca stap�nirea lumii", cucerind Roma si devenind un al doilea Constantin.
Proiectele sultanului nu vor fi ramas �nsa necunoscute numai �n lumea italiana. Informatori voluntari sau platiti faceau sa se rasp�ndeasca cu rapiditate vestile spre toti cei interesati.
Domnul de atunci al Moldovei, Alexandrel, fusese �n masura, de exemplu, la 9 iulie 1453, sa �si informeze suzeranul de la Cracovia despre cucerirea Constantinopolului, ceea ce �nseamna ca stirea ajunsese la Cetatea Alba sau Chilia o data cu cea primita de senatul venetian la 29 iunie.
Si cu toate ca primele masuri ale lui Mehmed al II-lea au fost luate tocmai �n intentia de a linisti spiritele si de a pre�nt�mpina formarea imediata a unei coalitii antiturcesti - cum a fost, de exemplu, privilegiul pentru Pera, adevaratele sale intentii nu puteau ram�ne ascunse prea multa vreme.
Chiar �n anul urmator, �n conditiile �n care tratatul de armistiţiu ungaro-otoman, �ncheiat pe trei ani, la 20 noiembrie 1451, se apropia de momentul expirarii, Serbia a fost nevoită sa cedeze turcilor �ncă o parte a teritoriului sau si sa marească haraciul, iar porturile de pe litoralul nordic al Marii Negre, printre care si Cetatea Albă, au suportat atacurile flotei lui Timur-Khodja. Evident că plata imediata a tributului, pe care solii sultanului o cereau, �ncă din iunie 1453, "pretutindeni �n Marea Neagră" - asa cum raporta podesta din Pera, Angelo Zaccaria - nu constituia o ameninţare gratuită, mai ales ca supravegherea str�mtorilor de către noii stăp�ni ai Constantinopolului devenea din ce �n ce mai eficientă, anunt�nd transformarea Pontului Euxin �ntr-un lac turcesc.
De altfel la curtile regale ale Poloniei si Ungariei, unde stirea despre pretentia Portii a ajuns imediat, �nsotită fiind probabil de cereri de ajutor �n vederea rezistentei, Moldova a si �nceput sa fie considerată printre ţările tributare turcilor, asa cum prezentă situatia, �n primavara anului 1454, solul lui Cazimir al IV-lea �n Dieta de la Ratisbona sau o mentiona, tot atunci, regele Ladislau Postumul, �nsir�nd meritele lui Iancu de Hunedoara.
�n acelasi timp, alianta pe care tatarii crimeeni au oferit-o de �ndata turcilor le usura considerabil acestora �nfaptuirea planurilor de expansiune �n zonă.
Cea dint�i vizată de către Poartă si somată �n mod expres, �n aprilie 1454, colonia genoveza Caffa nu va �nt�rzia, de aceea, sa se supună, accept�nd, �n martie 1455, plata unui tribut anual de 3000 de galbeni.

���� Se apropia si pentru Ţara Moldovei, rămasă printre putinii vecini netributari ai Portii, momentul precizării raporturilor sale viitoare cu Imperiul otoman si, implicit, al reglementarii statutului său international.
Reactia lumii europene faţă de căderea Bizantului nu era �nsă de natură sa �ncurajeze rezistenta celor două puteri maritime cu interese majore �n zonă, Venetia si Genova, grabindu-se să ajungă c�t mai repede la �ntelegere cu sultanul, iar ceilalti conducători de state interesati direct de problemele balcano-mediteraneene, �mparatul Frederic al III-lea, regele Aragonului si Neapolelui, Alfons sau ducele Burgundiei, Filip cel Bun limit�ndu-se la măsuri ineficiente.
���� Apelul papei Nicolae al V-lea pentru organizarea unei cruciade, lansat la 30 septembrie 1453, a rămas, �n ciuda eforturilor depuse de reprezentantii Bisericii - �n special de viitorul papă, Aeneas Sylvius Piccolomini, �n dietele germane - fără nici o consecinta. Mai mult chiar, cu prilejul Dietei de la Ratisbona, Polonia - putere militara �n masura sa apere cu succes �n sud-estul Europei interesele lumii crestine si sa combata expansiunea otomana - si-a conditionat participarea la proiectata cruciada de rezolvarea intereselor sale la Marea Baltica �n detrimentul Ordinului teuton, sustinut de papa si de �mparat.
Dezbaterile au ajuns astfel la un impas, iar regele Cazimir a fost nevoit sa continue razboiul cu teutonii, care tocmai se declansase (22 ianuarie 1454), adopt�nd fata de Poarta o atitudine concilianta. �n acest fel, directia predominanta a politicii externe polone inaugurata de Cazimir al III-lea, spre est si sud-est, era �nlocuita cu cea nordica, viz�nd redob�ndirea litoralului Marii Baltice, fapt care va �nlesni considerabil instaurarea turcilor la nordul Marii Negre si va aduce, �n cele din urma, regatul jagiellon �n contact nemijlocit cu Imperiul otoman.
���� �nainte de alianta regelui "preacrestin", Francisc al III-lea, cu Suleyman Magnificul (1532), atitudinea concilianta a Poloniei fata de Poarta introducea astfel �n ideologia politica europeana, primordialitatea interesului de stat.
Res christiana - formula medievală exprim�nd nevoia de unitate a unei lumi dominata de particularisme si far�mitare, dar �n temeiul căreia se organizaseră p�na acum toate actiunile de proliferare sau aparare a ceea ce se pretindea a fi "dreapta credinţă" - esua definitiv, constr�nsa fiind a-si abroga intoleranta si a admite coexistenta mahomedanismului otoman �n �nsesi fostele sale granite spirituale din Balcani.
���� �n acelasi timp, idealul cruciadelor crestine, al alungarii otomanilor dincolo de str�mtori - compromis �n mai multe r�nduri p�na acum, la Nicopole, �n 1396, la Varna, �n 1444, sau la Kossovo, �n 1448, si care avea sa piardă, �n cur�nd, pe cel mai autentic si capabil reprezentant al sau, Iancu de Hunedoara -, trecea tot mai mult �n patrimoniul trecutului, făc�nd loc unui obiectiv cu mult mai modest, dar mai realist: salvgardarea statelor si posesiunilor ameninţate direct de expansiunea otomană. Prevalarea intereselor proprii marilor state nationale sau plurinationale, a caror constituire se desav�rseste �n secolul al XV-lea, asupra celor general europene, izvor�te din sistemul ierarhic de organizare a lumii medievale catolice si respectiv, ortodoxe de p�na atunci, dauna �nsa securitatii si dezvoltarii autonome a statelor mici, lipsite de potentialul defensiv necesar suprasolicitarilor exterioare.
���� Pentru statele din estul si sud-estul continentului, consolidarea stap�nirii turcesti �n Peninsula Balcanica a reprezentat, �n acest context, o primejdie cu at�t mai mare, cu c�t intentii similare dovedeau si celelalte doua mari regate din zona, Ungaria si Polonia, �n timp ce marele cnezat al Moscovei, mult prea �ndepartat de teatrul de operatiuni si confruntari de la Dunarea de Jos si confruntat el �nsusi cu dificultati inerente operei de centralizare statala, nu putea constitui �nca un factor de contrapondere �n politica externa a tarilor amenintate.

���� In afara consecintelor de ordin general, intern sau extern, pe care trebuia sa le suporte, Tara Moldovei se afla �nsa �ntr-o situatie speciala, o data cu �nscaunarea lui Petru al III-lea Aron, chiar �n cadrul raporturilor de stricta vecinatate.
Atitudinea Ungariei sau Poloniei nu putea fi grevata, fireste, dec�t de serioase rezerve, de vreme ce �nlocuirea fostului domn nu se facuse cu asentimentul lor.
Mai mult �nca, pentru coroana jagiellona, insuccesul lui Alexandrel, care tocmai �si re�nnoise, la �nceputul anului 1455, promisiunea de credinta, �nsemna totodata pierderea unui ajutor pretios �n lupta cu tatarii lui Sayid Ahmed care amenintau din nou dinspre rasarit.
���� Cu aceeasi ostilitate a fost desigur, �nt�mpinata domnia lui Petru al III-lea Aron si de catre Hadji Ghiray, hanul Crimeii, aflat �n bune raporturi cu Cazmir al IV-lea si �ntr-o rivalitate fatisa cu Sayid Ahmed. �nfr�ngerea si apoi �ntemnitarea acestuia la Vilna, �n 1455, �n timp ce unii din fiii sai si-au cautat refugiul la curtea Sucevei a contribuit la agravarea pericolului.
���� Singura posibilitate de reglementare internationala a detinerii tronului a ramas astfel Ungaria, dar privilegiul acordat brasovenilor la 2 iunie 1455 nu a avut darul de a obtine bunavointa lui Iancu de Hunedoara, deoarece, constr�ns de necesitatea consolidarii interne a domniei, Petru al III-lea Aron a acceptat colaborarea cu partizanii politicii polone, �n frunte cu logofatul Mihail si p�rcalabul Manoil.
�n sf�rsit, chiar raporturile cu Vladislav al II-lea erau �ncordate, asa cum rezulta din interventia brasovenilor, din noiembrie 1454, pe l�nga domnul Tarii Rom�nesti, pentru eliberarea unui trimis moldovean.
���� Obligat, aşadar, de �mprejurarile externe, ca si de opţiunile principalelor grupuri politice din interior, Petru al III-lea Aron va fi nevoit, �n momentul repetării ultimatumului otoman, probabil �n septembrie 1455 - c�nd se constată o solie similară a Porţii si la tătari, sa accepte, ca solutie defensivă, vasalitatea jagiellonă. Actul de la Hotin, din l octombrie 1458, este edificator �n acest sens, domnul Moldovei pun�ndu-se �n totalitate la dispoziţia suzeranului polon, iar autorul acestei apropieri, logofatul Mihail fiind tot atunci trimis la sultan pentru a negocia pacea.
Somaţia de la Sar�hanbegli, din 5 octombrie 1455, nu oferea �nsă nici o posibilitate de eschivă, plata haraciului de 2000 de galbeni �n termen de trei luni fiind unica modalitate de reglementare a raporturilor bilaterale acceptată de sultan: "Dacă va veni la �mplinirea acestora, asa sa si fie pacea �ncheiată cu domnia mea. Dacă nu va veni, aceasta o stiţi si voi".
���� Scont�nd totusi pe cointeresarea puterii suzerane, precum si pe spiritul cordial al raporturilor acesteia cu Poarta, Petru al III-lea Aron a ales calea tergiversarii, desăv�rsind, �n acelasi timp, apropierea de Polonia. Astfel, negustorii lioveni au obtinut, la 15 ianuarie 1456, confirmarea vechiului lor privilegiu, iar �n primavară, c�nd zvonurile despre pregatirile intense ale turcilor pentru noua campanie s-au răsp�ndit, logofatul Mihail a făcut o nouă călătorie la Cracovia, �n vederea deciziei finale pe care Moldova trebuia să o ia.
Cu acest prilej, imposibilitatea lui Cazimir al IV-lea de a se angaja pe doua fronturi si optiunea sa pentru o �ntelegere cu Mehmed al II-lea au devenit evidente.
Mai mult chiar, este posibil ca dregătorul moldovean - ale cărui aptitudini diplomatice erau bine cunoscute la Cracovia - sa fi primit mandatul reprezentării �n faţa sultanului nu numai a intereselor domnului său, ci si pe cele ale suzeranului acestuia.