Un deceniu de ostilitate Moldo-Ungara - Partea I de Leon Simanschi publicat la 16.09.2009
Un deceniu de ostilitate Moldo-Ungara,
1460-1469
     Daca primii trei ani ai domniei care începuse la 12 aprilie 1457 au fost dominati de preocuparea lui Stefan cel Mare de a reface unitatea politica a marii boierimi si de a-i anula, în acest fel, lui Petru Aron, refugiat în Polonia, baza interna a pretendentei, deceniul care a urmat comporta, fara îndoiala, un continut deosebit si mult mai complex, al carui specific îl constituie deteriorarea treptata a raporturilor moldo-ungare.

     Anii 1460 si 1461 au fost, în acest sens, hotarâtori, domnul Moldovei fiind constrâns de interesele politice vitale ale tarii sale sa mentina, pe de o parte, colaborarea cu Polonia si s-o dezvolte pâna la recunoasterea deplina a suzeranitatii, iar pe de alta parte, sa ajunga la o stare conflictuala cu fostul sau sustinator, Vlad Tepes, si la o ostilitate deschisa fata de regele Ungariei, Matia Corvin. La 27 mai 1460, atunci când brasovenii se adresau târgovetilor vasluieni, în pricini de negot, "legamântul si rânduiala de pace cu maritul domn, Stefan voievod", era înca în vigoare.
     Este posibil însa ca primele nemultumiri ale lui Stefan cel Mare privind atitudinea aliatului sau firesc dupa înscaunare, regatul Ungariei, sa fi avut ca mobil azilul binevoitor acordat de guvernatorul acestuia, Mihail Szilágy, la 28 martie 1458, boierilor pribegi care veneau "sub numele"de partibus Moldaviae vel Transalpine". Cum însa Mihail Szilágy va fi îndepartat în curând din postul pe care-l detinea, este de presupus ca prezenta pribegilor moldoveni în Transilvania, mai ales ca acestia nu faceau parte dintre boierii de frunte ai tarii, nu a perturbat totusi relatiile cu noul rege al Ungariei, sustinator, el însusi, al intereselor Brasovului si Sibiului.
     În octombrie 1460, raporturile bilaterale erau însa grav deteriorate, deoarece, în întelegerea sa cu scaunele sasesti si secuiesti din Transilvania, Vlad Tepes obtinea din partea acestora promisiunea unui ajutor de 4.000 de oameni, obligându-se, în schimb, sa apere regatul Ungariei de eventualii sai inamici, "puta Turcorum sew Terre Moldaviae".
     Din aceeasi clauza decurgea, implicit, si tensiunea existenta deja între Târgoviste si Suceava - tensiune pe care atitudinea binevoitoare pastrata de Stefan cel Mare fata de brasoveni, în vremea conflictului acestora, din prima parte a anului 1460, cu domnul Tarii Românesti, nu o justifica întru totul. Tocmai de aceea este de presupus si o divergenta politica directa între Ungaria si Moldova, iar aceasta nu putuse sa apara decât în legatura cu trecerea lui Petru al III-lea Aron în Transilvania, unde se adaposteau deja, sub obladuirea lui Matia Corvin, si contracandidatii tronului din Tara Româneasca. Or, având în vedere revenirea ultimilor pribegi din Polonia în primele luni ale anului 1460, precum si eliberarea, tot atunci, a celui de-al doilea salvconduct pentru logofatul Mihail, este posibil ca schimbarea resedintei lui Petru al III-lea Aron sa se fi produs curând dupa acest moment, adica chiar în vara anului 1460.

     Învoiala de la Snyatin, din 11 aprilie 1461, dintre logofatul Mihail si Michailo Buczacki, capitan de Colomeea, care tocmai se pregatea sa plece ca sol regal în Tara Româneasca, aduce, în acest sens, un element revelator.
Desi actul nu precizeaza scopul misiunii solului, amestecul fostului dregator moldovean si contributia sa la câstigarea bunavointei regale - pentru care a pus la dispozitie un cort turcesc - sugereaza, credem, cu destula certitudine, apararea intereselor lui Petru al III-lea Aron, mai ales daca în itinerariul prevazut nu figura Moldova, ci cu siguranta, Transilvania.
Retine, de asemenea, atentia faptul ca Michailo Buczacki se afla pentru a doua oara în rolul de purtator al mesajului regelui Cazimir catre Vlad Tepes, ceea ce înseamna ca prima misiune a putut fi îndeplinita înca în cursul anului 1460, probabil o data cu parasirea Poloniei de catre Petru al III-lea Aron.
     Dublul joc al diplomatiei polone, interesata în constrângerea domnului Moldovei la acceptarea deplina a suzeranitatii regelui Cazimir, a avut deci o contributie importanta la deteriorarea raporturilor lui Stefan cel Mare cu Vlad Tepes si Matia Corvin. Pe de alta parte, încetând, probabil în cursul anului 1460, plata tributului catre Poarta si obligat de împrejurari sa-si asigure securitatea tronului si spatele frontului de lupta ce se prefigura, domnul Tarii Românesti nu putea sa le refuze secuilor si sasilor apararea, de vreme ce acestia îi promiteau un ajutor atât de substantial. Neglijarea intereselor firesti ale lui Stefan cel Mare de catre Ungaria si acceptarea azilarii lui Petru Aron în Transilvania, a condus însa, automat, la ruperea fostelor aliante si la orientarea domnului de la Suceava spre tronul jagiellon.
     Într-adevar, înca din 1460, solii regelui Cazimir i-au cerut lui Stefan cel Mare sa-si onoreze angajamentele asumate si sa se pregateasca pentru un eventual razboi cu "boemii".
Aplanarea conflictului l-a scutit însa pe domnul Moldovei de a-si preciza pozitia, desi acordarea privilegiului comercial negustorilor din Liov indica, neîndoielnic, mersul ascendent al normalizarii raporturilor cu Polonia. Apropierea turco-polona, care, în cursul anului 1460, înregistra un moment semnificativ, prin consfintirea libertatilor de negot pentru negustorii fiecareia din cele doua parti, l-a obligat, pe de alta parte, pe domnul Moldovei la maximum de prudenta, dupa cum întelegerea polono-tatara din anul 1461, urmata de negocierile Coroanei jagiellone cu Poarta, încheiate la începutul anului 1462 prin stabilirea "unei noi antante", îl vor conduce la acceptarea conlucrarii cu cea dintâi.
     Desigur, în transarea realinierii sale politice, un rol hotarâtor a avut consensul lui Matia Corvin fata de exprimarea pretendentei lui Petru al III-lea Aron în Transilvania - pretendenta care a provocat si riposta moldoveana din 1461: o incursiune de represalii împotriva celor ce acordau azil domnului pribeag. Retragerea acestuia la curtea voievodului Transilvaniei, Sebastian de Rozgony, precum si chemarea sa, în anul urmator, la Buda, nu au facut decât sa pecetluiasca ostilitatea, iar actul omagial al lui Stefan cel Mare, din 2 martie 1462, în favoarea regelui polon, a oficializat optiunea domnului Moldovei.
     În acest fel însa, Vlad Tepes, care, încrezator în proiectele ce se faceau în Imperiul german ca urmare a Congresului de la Mantua si în declaratiile regelui Ungariei, inaugurase, la sfârsitul anului 1461, razboiul cu Imperiul otoman, se va gasi, în momentul confruntarii decisive, nu numai într-o stare de semibeligeranta cu Stefan cel Mare, dar si lipsit complet de aliati.
Într-adevar, desi regele Matia Corvin promisese 40.000 de osteni pentru viitoarea cruciada si începuse chiar sa primeasca subventii banesti din partea papei si a Venetiei, el nu va acorda ajutorul necesar domnului Tarii Românesti, concentrându-si armata la Szegedin în luna august si sosind la Brasov abia în noiembrie 1462.

     În acest context, era evident pentru domnul Moldovei, aflat înca - în ciuda atentiei pe care o acordase refacerii potentialului militar al tarii - în imposibilitate de a întreprinde, pe cont propriu, actiuni militare de anvergura, ca singura cale de realizare a obiectivelor pe care si le propusese: combaterea pretendentei lui Petru al III-lea Aron si recuperarea cetatilor înstrainate, Chilia si Hotin, consta, totusi, în alianta cu Polonia, precum si în mentinerea unor relatii normale cu Hoarda crimeeana a lui Hadji Ghiray si, mai ales, cu Poarta otomana.
     Prin actul omagial din 2 martie 1462, Stefan cel Mare a consimtit, de aceea, sa intre efectiv în sistemul de aliante polono-turco-tatare, la care aderase, din aceleasi considerente, si Caffa genoveza, fagaduind supunere deplina regelui Cazimir, ajutor în caz de nevoie, "cu propria persoana", depunerea viitoare a omagiului si abrogarea tuturor celorlalte "înscrisuri sau legaminte potrivnice domnului nostru, regele", cu evidenta referire la întelegerea initiala dintre Stefan cel Mare si Matia Corvin.

     De asemenea, domnul Moldovei promitea, printr-un act separat, sa nu-i extradeze nimanui pe fiii lui Sayid Ahmed, hanul Hoardei de Aur care, "împreuna cu alte capetenii de tümen si oglani", se aflau în captivitatea moldoveana. El consimtea, totodata, ca angajamentele sale sa fie însotite, separat, de juramântul reprezentantilor clerului si al tuturor boierilor moldoveni, carora le acorda, implicit, dreptul de a avea o atitudine politica deosebita de cea a tronului.

     Extrem de semnificativa pentru desfasurarea ulterioara a evenimentelor era însa promisiunea lui Stefan cel Mare ca "nu vom înstraina nici un fel de pamânturi, fie domenii, orase, fie feude, fara voia si învoirea anume a zisului domn al nostru, regele", iar "daca ceva din acestea s-ar fi înstrainat, pe acelea vrem sa le câstigam înapoi si le vom câstiga".
Este posibil însa ca primele nemultumiri ale lui Stefan cel Mare privind atitudinea aliatului sau firesc dupa înscaunare, regatul Ungariei, sa fi avut ca mobil azilul binevoitor acordat de guvernatorul acestuia, Mihail Szilágy, la 28 martie 1458, boierilor pribegi care veneau "sub numele"de partibus Moldaviae vel Transalpine".
Cum însa Mihail Szilágy va fi îndepartat în curând din postul pe care-l detinea, este de presupus ca prezenta pribegilor moldoveni în Transilvania, mai ales ca acestia nu faceau parte dintre boierii de frunte ai tarii, nu a perturbat totusi relatiile cu noul rege al Ungariei, sustinator, el însusi, al intereselor Brasovului si Sibiului. În octombrie 1460, raporturile bilaterale erau însa grav deteriorate, deoarece, în întelegerea sa cu scaunele sasesti si secuiesti din Transilvania, Vlad Tepes obtinea din partea acestora promisiunea unui ajutor de 4.000 de oameni, obligându-se, în schimb, sa apere regatul Ungariei de eventualii sai inamici, "puta Turcorum sew Terre Moldaviae".
Din aceeasi clauza decurgea, implicit, si tensiunea existenta deja între Târgoviste si Suceava - tensiune pe care atitudinea binevoitoare pastrata de Stefan cel Mare fata de brasoveni, în vremea conflictului acestora, din prima parte a anului 1460, cu domnul Tarii Românesti, nu o justifica întru totul. Tocmai de aceea este de presupus si o divergenta politica directa între Ungaria si Moldova, iar aceasta nu putuse sa apara decât în legatura cu trecerea lui Petru al III-lea Aron în Transilvania, unde se adaposteau deja, sub obladuirea lui Matia Corvin, si contracandidatii tronului din Tara Româneasca. Or, având în vedere revenirea ultimilor pribegi din Polonia în primele luni ale anului 1460, precum si eliberarea, tot atunci, a celui de-al doilea salvconduct pentru logofatul Mihail, este posibil ca schimbarea resedintei lui Petru al III-lea Aron sa se fi produs curând dupa acest moment, adica chiar în vara anului 1460.
     Evident, angajamentul hotarât al domnului Moldovei de a-si reîntregi hotarele tarii echivala, în conjunctura olitica a momentului, cu o adevarata declaratie de razboi adresata Ungariei si Tarii Românesti, care-si împarteau a tunci drepturile de stapânire asupra Chiliei, desi el avertiza, în acelasi timp, puterea suzerana ca reglementarea statutului cetatii Hotin nu putea, nici ea, sa întârzie prea mult. De altfel, raporturile încordate existente între Stefan cel Mare si Vlad Tepes degenerasera, se pare, spre sfârsitul anului 1461 si începutul anului 1462, într-un conflict acut la care a contribuit, desigur, într-o mare masura, si expeditia de înspaimântare si distrugere a bazelor turcesti întreprinsa de domnul muntean în sudul Dunarii, dar care, dupa cum acesta singur o marturiseste în scrisoarea din 22 februarie 1462, a atins si zona de la nordul gurilor Dunarii: de la Oblucita, pe unde se trecea din Dobrogea în Moldova, si Cartal, pâna în dreptul Satului Nou.
     Actionând însa temporar la frontierele de sud ale Tarii Moldovei si într-o regiune asupra careia se exercita sau se exercitase stapânirea acesteia, raidul distrugator al ostii lui Vlad Tepes, mai ales daca va fi fost însotit de excese si provocari, n-a putut fi interpretat decât ca o materializare a ostilitati fata de Stefan cel Mare, asa cum s-a si întâmplat.
     Beneficiind, la 26 ianuarie 1462, de înlesniri comerciale din partea regelui Cazimir, locuitorii orasului Camenita îsi motivau cererea lor, aratând ca "acum, în partile dinspre mare, în Moldova si în alte locuri, din cauza vijeliei razboaielor, nu au nici o cale sigura si libera". De asemenea, prin scrisoarea consulului genovez din Caffa, adresata regelui polon la 11 aprilie 1462, odata cu cererea de includere a propriului oras în întelegerea polono-otomana care tocmai se perfecta si a luarii sale sub protectie sau în vasalitate polona, se avansa si ideea aplanarii conflictului dintre domnii celor doua tari românesti, aflat în plina desfasurare, deoarece "discordia dintre ei nu numai ca le face un serviciu turcilor, ci, ceea ce este mai vatamator, turcii însisi pot dobândi [...] vreo cale de intrare în cele doua Valahii, ceea ce ar fi cea mai mare primejdie atât pentru noi, cât si pentru celelalte tinuturi vecine".
Desigur, stirile caffese proveneau de la acel "ambasador" al lui Vlad Tepes, aflat în tratative cu masarii si consulul cetatii genoveze, la 17 mai 1462, si care va fi înfatisat acestora pozitia si intentiile domnului sau. Asa cum s-a observat deci, conflictul moldo-muntean din 1462, departe de a fi o consecinta a campaniei lui Mehmed al II-lea din vara anului 1462 împotriva lui Vlad Tepes, acuza o cu totul alta origine si evolutie.
     Asedierea cetatii Chilia de catre oastea moldoveana, la 22 iunie 1462 aparea, fireste, ca o riposta la atitudinea lui Matia Corvin, favorabila pretendentei lui Petru al III-lea Aron, precum si la incursiunea din iarna a domnului muntean. Dar, data fiind succesiunea faptelor reflectând direct desfasurarea conflictului, informatiile adiacente, insuficient de graitoare pâna acum, capata un înteles întrucâtva deosebit. Trecând astfel peste aspectul etic al conduitei lui Stefan cel Mare în momentul înclestarii hotarâtoare a domnului Tarii Românesti cu fortele Imperiului otoman - aspect deseori exceptat din contextul mental al epocii si interpretat în mod unilateral[ -, este de reconsiderat, credem, în primul rând, regimul de facto al stapânirii zonei de la nordul gurilor Dunarii în momentul conflictului moldo-muntean.
Este de remarcat, în acest sens, existenta unor capete de pod turcesti pe malul nordic al Dunarii, inclusiv în zona de varsare a acesteia, asa cum rezulta din însasi scrisoarea lui Vlad Tepes catre Matia Corvin, în care se mentioneaza numarul turcilor ucisi la Oblucita si Cartal, precum si controlul instituit asupra tuturor vadurilor supravegheate - se subîntelege - pâna atunci de turci: "... toate trecerile lor peste Dunare, afara de Vidin, am pus sa le treaca prin foc, sa le nimiceasca si sa le pustiiasca...".
     Procedând la desfiintarea infiltratiilor turcesti la nord de marele fluviu, în iarna anului 1461-1462, Vlad Tepes a luat, desigur, sub obladuirea sa teritoriile eliberate, reînviind astfel stapânirea Tarii Românesti pâna la Marea Neagra. Faptul rezulta credem, în mod elocvent, si din compararea paragrafelor referitoare la dobândirea Chiliei din actele lui Petru al II-lea si Petru al III-lea Aron sau din cel al lui Bogdan al II-lea, unde cetatea este indicata în mod expres[30], cu textul omagiului lui Stefan cel Mare din 1462, în care se notifica deslusit ca prin "pamânturi" trebuie sa se înteleaga atât "domeniile" si "orasele", cât si "feudele".
Excluzând ultima precizare, asupra sensului careia vom reveni, ramâne totusi sugestiva asocierea dintre "domenii" si "orase", întrucât ea nu putea avea ca obiect de referinta decât Chilia si teritoriul adiacent.
Pe de alta parte, juxtapunând acest paragraf celui referitor la anularea tuturor "înscrisurilor sau legamintelor" anterioare, credem ca se poate presupune chiar existenta unui aranjament oficial între Vlad Tepes si Stefan cel Mare - având, desigur, si consensul lui Mihail Szilágy, conducatorul partidei huniadesti din Ungaria -, conform careia cel dintâi, în schimbul sprijinului acordat pentru înscaunare, era recunoscut, de catre cel de-al doilea, copartas la stapânirea Chiliei, cu atât mai mult cu cât, în primavara anului 1457, partizanii lui Iancu de Hunedoara pierdusera pozitii importante în regat si se aflau în defensiva.
     Dar, daca asedierea cetatii Chilia - incontestabil fara o valoare militara vitala pentru Tara Româneasca, dar esentiala pentru securitatea granitelor Tarii Moldovei - nu a reprezentat decât ultimul act al învrajbirii celor doi domni, presupusa colaborare moldo-otomana din vara anului 1462 nu se dovedeste nici ea o constructie indubitabila. Stirile provin exclusiv din mediul greco-turc al Constantinopolului, unde informatiile aduse de participantii la campania terestra se vor fi contaminat cu cele ale martorilor expeditiei navale. Laonic Chalcocondil relateaza astfel ca, înaintea atacului de noapte din 16-17 iunie 1462, flota otomana, ajungând la "gura Istrului", a început sa urce spre Vidin "si, punând foc, a ars si Parailavon [Braila - n.ns.]", în timp ce Vlad Tepes, "împartindu-si armata în doua, o parte o avea cu sine, iar cealalta a trimis-o împotriva domnului Bogdaniei Negre, ca sa-l respinga, daca acela ar încerca sa navaleasca", deoarece Stefan cel Mare i-ar fi propus lui Mehmed al II-lea un atac combinat împotriva Tarii Românesti, iar acesta "l-a îndemnat sa faca asa încât generalul sau comandant sa se uneasca pe fluviu cu comandantul flotei si sa împresoare orasul asa numit Chilia, al lui Vlad [...]"; ca urmare s-a desfasurat asediul comun, dar nereusit, al cetatii dunarene, dupa care "Negrul Bogdan s-a pornit cu navala sa intre în tara dacilor", la hotarele careia a fost însa oprit de oastea trimisa de domnul Tarii Românesti. Dupa consumarea atacului nocturn si înaintarea turcilor pâna la Târgoviste, istoricul grec revine asupra conflictului moldo-muntean, precizând ca, în cele din urma, Vlad Tepes, "el însusi s-a îndreptat asupra domnului Bogdaniei Negre, care, precum se anuntase, împresura Chilia", lasând, pentru supravegherea turcilor, o "oaste ca de sase mii".
     La o prima privire, compozitia istoricului grec pare veridica - fapt care l-a si determinat pe N. Iorga s-o accepte integral -, cu atât mai mult cu cât o scrisoare a bailului venetian din Constantinopol, trimisa la 28 iulie 1462, confirma atacul combinat, timp de opt zile, al fortelor moldovene si al flotei turcesti împotriva Chiliei. Dar, daca asedierea acesteia de catre oastea lui Stefan cel Mare este neîndoielnica, lipsa oricaror alte informatii asupra actiunii conjugate a ostilor otomane si moldovene în razboiul sustinut de domnul Tarii Românesti nu poate sa trezeasca decât legitime suspiciuni. Formulam, de aceea, ipoteza ca, pregatindu-si viitoarea campanie, sultanul Mehmed al II-lea a recurs la mijloacele de intimidare care-i stateau la dispozitie, cerând nu numai regelui Bosniei tributul restant[34], dar facând si cel dintâi pas în materializarea raporturilor de subordonare acceptate de tronul moldav, caruia i-a solicitat contributia militara la operatiunile planuite.
Constrâns de sistemul de aliante în care intrase si nefiind înca în masura sa actioneze autonom, Stefan cel Mare a fost desigur nevoit sa raspunda favorabil doleantelor Portii, mai ales ca prilejul pentru reîntregirea hotarelor tarii era extrem de favorabil. Întreprinderea sa nu a fost îndreptata însa direct împotriva lui Vlad Tepes, ci a lui Matia Corvin, întrucât cei ce l-au ranit "la glezna stânga" au fost "ungurii din Chilia", deci garnizoana stabilita aici înca din vremea lui Iancu de Hunedoara, alaturi de care exista si o populatie catolica îndestul de numeroasa pentru ca sa apara necesitatea construirii de catre calugarii franciscani, dupa 1453, dar înainte de 1456 sau chiar de 1462 a unui lacas religios.
Iar reactia domnului Tarii Românesti - daca aceasta s-a produs, asa cum relateaza Laonic Chalcocondil - dovedeste doar ca pretentiile sale de stapânire asupra cetatii dunarene si a teritoriului învecinat supralicitau realitatea, facându-l sa-si înjumatateasca pâna si ultimele forte de care dispunea. Însa, asa cum atacul combinat al ostilor moldo-turce împotriva Chiliei nu se confirma prin alte surse, nici "greseala" tactica a lui Vlad Tepes nu transpare din celelalte marturii contemporane.
     Amintirile ienicerului sârb Konstantin Mihailovic de Ostrovica, din care rezulta ca Mehmed al II-lea considera Chilia "valaha", sau stirea transmisa de acea inedita Historia Turcorum din secolul al XV-lea, potrivit careia Stefan cel Mare "a mers si s-a razboit sa ia cetatea Chiliei, care era a lui Vlad", nu pot proba decât faptul ca întregul liman nordic al gurilor Dunarii se afla sub controlul lui Vlad Tepes, care-si asumase însasi apararea din afara a cetatii.
Prezenta ostilor lui Stefan cel Mare sub zidurile acesteia a putut fi considerata, de aceea, de catre contemporani, ca un atac direct împotriva domnului Tarii Românesti. Dupa esecul asediului însa, mentinerea ei în regiunile sudice ale tarii, pâna la începutul lunii august, asa cum pare sa ateste absenta documentelor interne, n-a putut avea alt scop decât acela de a supraveghea securitatea propriilor hotare împotriva turcilor sau chiar, dupa cum ar putea sa sugereze relatia din Rodos a pelerinului Wiliam Wey, de a-l ajuta pe Vlad Tepes sa se mentina pe tronul amenintat de Radu cel Frumos. Animozitatea care a caracterizat de la început raporturile acestuia cu Stefan cel Mare, precum si interventia ulterioara a domnului Moldovei pe lânga Matia Corvin în favoarea lui Vlad Tepes par sa confirme, într-adevar, colaborarea.
     Insuccesul recuperarii Chiliei, în iunie 1462, ca si întreaga desfasurare a operatiunilor militare la granita de sud a Moldovei, alaturi de schimbarea de domnie care a survenit în Tara Româneasca spre sfârsitul acestui an, i-au relevat, incontestabil, lui Stefan cel Mare necesitatea imperioasa de a urgenta refacerea sistemului de aparare a tarii si, implicit, a granitelor firesti ale acesteia.
De altfel, chiar omagiul din 2 martie 1462 insera, sugestiv, interdictia înstrainarii eventualelor "feude" stapânite de domnul Moldovei, termen prin care nu se putea întelege, asa cum s-a presupus, cetatea dunareana, ci, mai degraba, Tara Sepenitilor cu cetatile Tetin si Hotin, pe care Coroana polona le considera concedate fostului domn Ilias si le recunoscuse apoi în stapânirea sotiei sale, Marinca, matusa lui Cazimir al IV-lea.
Dezbaterile preliminare ale actului vor fi avut, deci, ca obiect si controlul polon asupra cetatii Hotin - întrucât Tetinul fusese probabil retrocedat în 1459 - dar ea a ramas, poate sub anumite rezerve, în vechea situatie. La 28 aprilie 1464, cetatea Hotin trecuse însa si ea sub administratie moldoveana, desigur ca recompensa pentru ajutorul militar oferit de domnul Moldovei suzeranului sau în razboiul polono-teuton.
Nu este exclus, totusi, ca hotarârea regelui Cazimir sa fi fost luata chiar în cursul anului 1463, poate chiar în luna ianuarie, când privilegiul liovenilor era reconfirmat, deoarece viitorul vornic al tarii, boierul Crasnas, caruia Stefan cel Mare îi va încredinta un important corp de oaste si la 1467, lipseste din sfatul domnesc tocmai în anii 1462-1463, fapt care îngaduie sa se presupuna trimiterea lui în Polonia. Pe de alta parte, decizia lui Cazimir al IV-lea va fi fost urgentata si de oferta lui Stefan cel Mare de a-l sprijini pe Matia Corvin în conflictul acestuia cu Frederic al III-lea pentru recuperarea coroanei lui Stefan cel Sfânt, asa cum reiese din scrisoarea regelui Ungariei, din 10 august 1462, adresata orasenilor din Kosice, sau cum sugereaza pretentiile de suzeranitate ale acestuia (terra nostra Moldaviensis), exprimate prin actul din 9 decembrie 1462.

     În sfârsit, un motiv în plus pentru retrocedarea Hotinului îl va fi oferit casatoria lui Stefan cel Mare cu Evdochia, sora cneazului Simion Olelkovici de la Kiev, întrucât, în acest fel, alinierea politica a domnului Moldovei la interesele Coroanei jagiellone obtinea o noua garantie.
Pe de alta parte, beneficiind de sprijinul regelui Cazimir, care a adresat, se pare, chiar o scrisoare orasenilor din Chilia, Stefan cel Mare a intrat în tratative cu acestia, urmarind sa intre în stapânirea cetatii prin alte mijloace decât asedierea propriu-zisa. Asa cum s-a remarcat însa, noul demers al domnului Moldovei în angrenajul raporturilor internationale s-a desfasurat în conditii cu totul deosebite celor existente în 1462.
     Radu cel Frumos, noul domn al Tarii Românesti, fusese înscaunat cu sprijinul turcilor si una din primele sale masuri a fost aceea de a înlocui garnizoana ungureasca a cetatii cu una proprie, asa cum atesta si pomelnicul manastirii Bistrita, prin paragraful consacrat pomenirii "muntenilor din Chilia", care si-au gasit sfârsitul cu ocazia trecerii cetatii sub stapânire moldoveana. Aprecierea cronicarului polon Jan Dlugosz, conform careia Radu cel Frumos tinea cetatea pentru turci, adauga însa un element edificator al situatiei care survenise dupa înlaturarea lui Vlad Tepes.
     Nemultumita de masurile noului domn, numeroasa populatie catolica a orasului va accepta, de aceea, propunerile lui Stefan cel Mare, cu atât mai mult cu cât la Brasov si, implicit, în mediul sasesc al Transilvaniei, strâns legat de cel al Chiliei, dreptul de a întretine relatii comerciale cu Moldova era aparat cu consecventa.
     Conjunctura politica din Europa centrala si sud-estica, în anii 1463-1464, era, pe de alta parte, favorabila actiunii pregatite de Stefan cel Mare, deoarece, în caz de reusita, ea putea provoca nu atât riposta Ungariei - prevenita abil, dupa cum s-a vazut, de domnul Moldovei -, ci pe aceea, mult mai periculoasa, a Imperiului otoman.
     În iulie 1463, Venetia rupsese raporturile amicale cu Poarta, iar la 12 septembrie semnase tratatul de alianta cu Ungaria. Ca urmare, fortele ei navale începusera sa actioneze în Marea Egee si în Moreea, iar Matia Corvin efectuase campania de eliberare a Bosniei - anexata în primavara de turci -, campanie încheiata cu recucerirea capitalei Jajce.

     Concomitent, Congresul de la Roma al statelor italiene, convocat de papa Pius al II-lea în vederea respectarii angajamentelor de la Mantua, promulgase, la 22 octombrie, cruciada antiotomana, careia tratatul dintre Scaunul papal, Venetia si Burgundia îi ofereau temeiul militar si material necesar. În sfârsit, conducatorul Albaniei, Skanderbeg, denuntase, la apelul papei, pacea cu turcii si, aliindu-se cu Venetia, reluase, la 27 noiembrie, ostilitatile.

     Se prefigura deci, chiar în conditiile unui nou esec al cruciadei - pe care dezangajarea Burgundiei, precum si moartea papei Pius al II-lea, la 14 august 1464, la Ancona, îl va si provoca -, o desfasurare a fortelor otomane pe multiple fronturi si, mai ales, în Albania, unde ostile lui Seremet bey sufereau grave înfrângeri. Aceasta însemna însa, implicit, si câstigarea unui ragaz pretios la Dunarea de Jos si la nordul Pontului Euxin, întrucât coloniile italiene se aflau, dupa ce turcii, prevazatori, fortificasera si Dardanelele, complet izolate si foloseau pentru comunicatii cu metropola calea uscatului. Ele vor fi nevoite, de aceea, sa întretina în continuare raporturi amicale nu numai cu tatarii sau cu Polonia, ci si cu Moldova, ai carei ambasadori au negociat, începând de la sfârsitul anului 1463, în mai multe rânduri cu masarii si consulii Caffei, iar acestia si-au exprimat satisfactia cu prilejul dobândirii Chiliei de catre Stefan cel Mare.

     La rândul ei Ungaria, cu o regalitate care abia îsi consolida pozitiile, nu parea capabila sa intervina cu promptitudine în mentinerea avanpostului ei de la gurile Dunarii. Recunoasterea stapânirii lui Radu cel Frumos asupra Chiliei, probabil cu prilejul depunerii de catre acesta a omagiului de vasalitate catre Matia Corvin, în noiembrie 1462, constituia o proba graitoare în acest sens, iar stradania regelui de a-l îngloba si pe domnul Tarii Românesti în tratatul de pace cu turcii, pe care-l proiectase în anul 1464, o reconfirma.

     Pe de alta parte, reusind aplanarea conflictului, izbucnit înca în 1459, cu împaratul Frederic al III-lea, pentru detinerea coroanei lui Stefan cel Sfânt, si aderând la razboiul antiotoman, Matia Corvin risca sa devina, contra vointei sale, principalul exponent al acestuia, întrucât campania sa din Bosnia a determinat revenirea trupelor otomane în anul urmator si organizarea provinciei ca pasalâc, precum si izbucnirea mai multor conflicte de granita.

     Începuse, totodata, sa se schiteze, dupa moartea prematura a fiicei lui Podébrad, Katarina, acceptata de Matia Corvin ca viitoare sotie, si animozitatea ungaro-boema, care va degenera, peste câtiva ani, în razboi.
În sfârsit, tendintele de autonomie ale voievodului transilvanean, alimentate de contributia sa esentiala la luptele antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara si exprimate fara echivoc în actul de reînnoire a "uniunii celor trei natiuni" din 1459, afectau serios autoritatea regelui, dispozitiile sale din 1463 privind îndatoririle militare ale starilor privilegiate fiind întâmpinate cu o unanima dezaprobare.
Exista, asadar, nu numai conlucrarea binevoitoare a orasenilor, ci si o conjunctura favorabila pentru trecerea Chiliei în stapânire moldoveana. În plus, pentru a fi ferit de orice surprize, Stefan cel Mare a pregatit cu minutiozitate asedierea cetatii, reusind sa-si înzestreze armata si cu artileria necesara unei astfel de operatiuni.
     În prima luna a anului 1465, în noaptea dinspre 23 spre 24, oastea Moldovei a înconjurat, astfel, orasul, ale carui porti - dupa cum relateaza cronicarii poloni Jan Dlugosz si Matei Miechowski si lasa sa se înteleaga cronica interna - au fost deschise "pe furis" de târgoveti. Dupa o zi de pregatire s-a declansat apoi asediul castelului, care a fost bombardat si luat cu asalt în mai multe rânduri, astfel încât comandantul garnizoanei, determinat de proportiile pierderilor înregistrate si sperând, probabil, în salvarea propriei vieti, a acceptat, pe 26 ianuarie, sa capituleze.
Timp de trei zile Stefan cel Mare a ramas apoi în Chilia, luând, desigur, masurile administrative care se impuneau, printre care si numirea cumnatului sau, Isaia, si a lui Ion Bucium ca pârcalabi. Constient de importanta detinerii acestui punct strategic primordial pentru întreaga zona a gurilor Dunarii, domnul Moldovei a procedat în consecinta, "împaciuindu-i pe oamenii din cetate", carora le-a acordat, probabil, ca recompensa, privilegii speciale si, mai ales, "i-a învatat sa pazeasca cetatea de limbile necredincioase".
     Intuitia domnului Moldovei s-a confirmat, într-adevar, curând, deoarece cel mai afectat dintre competitorii la stapânirea cetatii s-a aratat a fi chiar Mehmed al II-lea. Atâtat de Radu cel Frumos, el s-a gândit chiar, la început, conform afirmatiilor acelorasi cronicari poloni, la o expeditie punitiva în Moldova - intentie la care se va referi si domnul de la Suceava, în scrisoarea sa din 1 ianuarie 1468 catre regele Cazimir, amintind ca "acum câtiva ani au vrut sa vina asupra noastra turcii, întocmai cum au venit acum asupra ungurii".
Tributul - si nu este exclus ca acesta sa fi fost tocmai acum marit cu 1.000 de galbeni -, precum si darurile pe care Stefan cel Mare s-a grabit sa le trimita la Poarta - dupa relatarea aceluiasi Jan Dlugosz - au potolit însa mânia sultanului, mai ales ca demersul diplomatic a fost însotit de concentrarea întregii puteri militare a tarii - cea dintâi din îndelungata sa domnie -, în vederea unei eventuale rezistente: "iar Stefan, adunându-si sub arme pe toti ai sai, atât pe osteni, cât si pe tarani, asa încât acasa sa ramâna doar femeile si copiii, îi iesea sultanului în întâmpinare, gata sa moara cu toti ai sai sau sa biruie".
De altfel, în 1465, Mehmed al II-lea a fost confruntat si cu opozitia propriilor sai ieniceri, nemultumiti de numeroasele campanii militare, în conditiile în care ostile trimise împotriva lui Skanderbeg sufereau înfrângeri dupa înfrângeri. Nu este de neglijat, de asemenea, în acest sens, nici atitudinea favorabila a lui Hadji Ghiray, hanul tatarilor crimeeni, fata de actiunea lui Stefan cel Mare, deoarece el promitea, tocmai atunci, legatului papal trimis pentru a-l atrage în coalitia antiotomana ca "îi va da deîndata sultanului de veste, prin soli trimisi la el, ca sa se stapâneasca sa intre în razboi atât asupra Moldovei, cât si asupra regatului Ungariei".
     Din nefericire, reactia lui Matia Corvin nu transpare din izvoarele vremii, iar motivarea campaniei sale din Moldova, în scrisoarea pe care însusi va adresa-o nobilimii polone, nu se va referi decât la amestecul lui Stefan cel Mare în rascoala transilvaneana din 1467. Tocmai de aceea, este de presupus ca cetatea Chilia trecuse, într-adevar, în stapânirea domnului Tarii Românesti, cele doua precizari ale cronicilor interne, conform carora cetatea a fost luata "de la unguri", fiind adaosuri deductive ulterioare. Începea deci sa se întrevada directia fundamentala a politicii externe duse de Matia Corvin, constând în ascendenta afacerilor austriaco-boeme asupra celor otomane - directie care, alaturi de cea similara, a Poloniei, va permite consolidarea definitiva a turcilor în Peninsula Balcanica.
     Reînglobarea cetatilor Hotin si Chilia în granitele statului moldovean marca, neîndoielnic, un succes de prestigiu al domnului Moldovei. Una dintre cele mai funeste consecinte ale perioadei de instabilitate politica, concretizata, printre altele, în imixtiuni teritoriale straine din ce în ce mai agravante, era anulata. Obiectivul reîntregirii teritoriale a tarii era, totodata, îndeplinit, iar suveranitatea puterii centrale ajungea sa se exprime plenar în sfera atributelor sale interne. Experimentul militar al asedierii Chiliei, ca si momentul de cumpana care succedase probasera, pe de alta parte, larga aderenta sociala la programul de guvernamânt al tronului, iar preponderenta boierilor cu atributii publice sau private asupra celor netitrati, pe care ajunsese s-o reflecte sfatul domnesc, îi oferea lui Stefan cel Mare un organ de conducere cu mult mai docil si eficient decât pâna atunci. Tocmai în aceasta împrejurare se afla însa si una din cauzele nemultumirii elementelor boieresti care profitasera pâna atunci de imperativele momentane ale politicii domnesti. Angajamentul de perspectiva care fusese cerut tuturor colaboratorilor domnului, o data cu înscrierea numelui fiului sau, Alexandru, începând din anul 1464, în formularul actelor de proprietate, sporise probabil animozitatile.

     Disparitia din sfatul domnesc, în cursul anului 1466, a câtorva mari boieri, cum erau Duma Braevici, Manoil, Petru Ponici si Hodco Creteanu, s-a putut datora, de aceea, si unor motive de ordin politic, cu atât mai mult cu cât ultimele initiative domnesti: fondarea unui nou lacas de cult la Putna si obrocul acordat m-rii Zografu de la Muntele Athos, prefigurau deja viitoarele angajamente si obiective în politica externa. Se vadea astfel, înca o data, ca deplina consolidare interna a autoritatii domnului nu putea fi obtinuta atâta vreme cât pretendenta lui Petru al III-lea Aron alimenta orgoliile veleitariste ale boierimii. Obiectivul esential al domniei lui Stefan cel Mare continua, de aceea, sa ramâna cel cu care s-a confruntat înca din primele momente ale urcarii pe tron, iar demersurile politicii sale externe sa fie conditionate de necesitatea recunoasterii de facto a tuturor prerogativelor puterii domnesti.
În consecinta, perioada care a urmat cuceririi Chiliei a readus problema eliminarii concurentei lui Petru al III-lea Aron în primordialitate, cu atât mat mult cu cât ostilitatea transilvanenilor fata de politica centralizatoare a lui Matia Corvin, mergând pâna la tulburari si revolte, cum au fost cele ale secuilor din 1465, se accentua. Cultivând aceasta opozitie, Stefan cel Mare nu urmarea, desigur, provocarea unui razboi moldo-ungar, ci doar limitarea bazei de actiune a lui Petru al III-lea Aron în voievodatul de peste munti.
     Împrejurarile internationale din anii 1466-1467 erau, si de aceasta data, favorabile initiativei sale.
Cu toate ca expeditia antiotomana, pentru care papa Pius al II-lea depusese atâtea staruinti, esuase, iar eforturile de aceeasi natura ale succesorului sau nu erau întâmpinate decât cu promisiuni formale, ca cele ale dietei de la Nürenberg, din 1466, turcii înregistrau dificultati crescânde în razboiul cu Albania.

     Însasi expeditia personala care, dupa mai multe insuccese partiale, a fost organizata de Mehmed al II-lea, în 1466, s-a încheiat deplorabil, Skanderbeg reusind, în primavara anului urmator, sa-l învinga din nou pe Balaban pasa si sa despresoare Krujë. Concomitent, fortele otomane erau solicitate si în Caramania, unde Pir Ahmed, pe care Poarta îl sustinuse pâna atunci, s-a revoltat, în 1466, împotriva acesteia; si, cu toate ca Mehmed al II-lea va cuceri Konya, interventia Venetiei si a lui Uzun Hasan a procurat, în continuare, sultanului complicatii la frontiera asiatica.
     O evolutie mai putin linistitoare dovedeau, în schimb, evenimentele din sânul Hoardei de Aur, moartea lui Hadji Ghiray, hanul Crimeii, în 1466 - aliatul de pâna atunci al Poloniei si Moldovei -, prilejuind izbucnirea luptelor pentru suprematie între fiii acestuia, Nur Devlet si Mengli Ghiray, fapt care a antrenat, la rândul sau, interventia marelui han Ahmed, în treburile crimeene[83]. Este, de aceea, posibil ca Stefan cel Mare sa fi profitat de aceste tulburari, alungându-l de la Cetatea Alba pe reprezentantul Hoardei[84], ceea ce va constitui, desigur, unul din motivele invaziei tataresti din 1469. Alianta Poloniei, care tocmai încheiase victorioasa razboiul cu Ordinul teuton, reusind, prin pacea din 1466, sa obtina iesirea la Marea Baltica, oferea însa domnului Moldovei siguranta necesara abordarii fara rezerve a raporturilor cu tatarii si Ungaria, cu atât mai mult cu cât tratatul de la Torun îl insera printre partile beligerante.
     În plus, urmarind sa restabileasca autoritatea Romei, cel putin în limitele sale traditionale, noul papa, Paul al II-lea, va încuraja nu numai combaterea Pragmaticei Sanctiuni, ci si pe aceea a husitismului, obtinând în acest sens, înca din 1465, promisiunea ferma a lui Matia Corvin.
Izbucnirea razboiului ungaro-boem devenise astfel iminenta, iar întretinerea adversitatilor întâmpinate de regele maghiar în Transilvania se contura ca singurul mijloc eficient de anulare a sanselor lui Petru al III-lea Aron. Într-adevar, hotarârile fiscale ale dietei ungare din 1467, conform carora taxele platite de negustori la trecerea granitelor regatului erau considerabil marite si urmau sa revina exclusiv Coroanei, au provocat nemultumirea orasenilor sasi, la care s-a adaugat cea a secuilor, a nobilimii transilvanene si a câtorva familii aristocratice din Ungaria, ai caror reprezentanti au încheiat conventia din 18 august de la Cluj-Manastur, obligându-se sa-si apere drepturile si privilegiile cu arma în mâna.

     Reazemul extern al rasculatilor îl constituiau Polonia, Boemia si Moldova, toate trei interesate, din motive diferite, în slabirea autoritatii interne a regalitatii ungare. De altfel, între Stefan cel Mare si regele ceh Podébrad se stabilisera, probabil tocmai pe aceasta baza, legaturi de "prietenie", solii domnului Moldovei trecând spre Praga prin sudul Poloniei[88]. Intervenind rapid si energic, Matia Corvin a reusit sa înabuse însa rascoala în faza ei de organizare, conducatorii insurgentilor: Ioan si Sigismund de Szentgyörgy, precum si Berchtold Edelsbach, oievozii Transilvaniei, cerându-si iertare, mai multe capetenii locale fiind executate, iar altele trecând în Polonia (Benedict Roth) si în Moldova (Nicolae de Vizakna si Mihail Székely).