Un deceniu de ostilitate Moldo-Ungara - Partea II de Leon Simanschi publicat la 16.09.2009
     Refugierea conjuratilor de la 18 august în Moldova constituia, desigur, cea mai elocventa proba a amestecului lui Stefan cel Mare în pregatirea rascoalei, iar Matia Corvin nu va pregeta sa aplice vecinului sau incomod pedeapsa pe care o socotea îndreptatita. Impunându-i pe cei învinsi la considerabila suma de 400.000 de florini drept despagubire si operând schimbarile administrative necesare, regele va reusi astfel sa-si mareasca efectivele militare cu care venise în Transilvania, de la 8.000 de calareti si 4.000 de pedestrasi, pâna la cifra de aproximativ 40.000 de osteni, cu care s-a decis, în luna noiembrie a aceluiasi an, sa treaca muntii în Moldova. În suita sa se aflau probabil pretendentii Berindei si Petru al III-lea Aron, intentionând sa-l înlocuiasca cu unul din ei pe Stefan cel Mare. Desigur însa ca prilejul ce i s-a oferit regelui Ungariei de a-si motiva interventia nu explica, totodata, si caracterul hotarâtor, prin proportii si desfasurare, al acesteia.
     Evident, nu se urmarea numai o simpla înlocuire de domn, ci înfeudarea de fapt si de drept a Tarii Moldovei, instituirea unei vasalitati reale si efective, în virtutea careia noul domn sa fie constrâns - dupa cum se exprima ulterior istoriograful regelui, Antonio Bonfini - "sa plateasca toate darile si sa îndeplineasca toate poruncile".
Iar hotarârea dietei ungare din primavara anului 1467, referitoare la districtele Fagaras, Amlas si Rodna, conform careia acestea nu mai puteau fi înstrainate unor particulari, ci trebuiau sa ramâna ca domenii regale, pentru a servi drept refugiu domnilor din Tara Româneasca si Moldova, atesta si una din modalitatile practice, preconizate de Matia Corvin, de mentinere a viitoarei dependente.
     Razboiul ungaro-moldav de la sfârsitul anului 1467 a constituit, fara îndoiala, pentru Stefan cel Mare, cea dintâi confruntare internationala majora, care i-a verificat atât trainicia operei de guvernamânt întreprinsa pâna atunci, cât si capacitatea sa personala de organizator, om politic si conducator militar. Rigoarea examenului s-a dovedit cu atât mai probanta cu cât, în conditiile obisnuite ale oricarei agresiuni, s-au adaugat împrejurari speciale agravante.
     Caracterul decisiv, prin obiective si mijloace, al interventiei lui Matia Corvin a fost, astfel, amplificat de deteriorarea brusca a raporturilor de forta pe care conta initial domnul moldav.
Soliile sale în Polonia au ramas fara rezultat, în ciuda promisiunilor regale si a mandatului special obtinut de Stefan cel Mare de a solicita si primi ajutor militar de la reprezentantii regali în provinciile din vecinatatea Moldovei. Surprinzând, pe de alta parte, dificultatea în care se afla domnul Moldovei, Poarta si-a intensificat presiunea politica, atât prin concilierea raporturilor sale cu Ungaria, cât si direct, trimisul ei solicitându-i lui Stefan cel Mare, probabil în schimbul unei promisiuni de ajutor militar, ruperea legaturilor de vasalitate fata de regele polon. Alianta politica pe care fusese nevoit s-o accepte în 1462 îsi trada astfel semnificatia ei reala pentru statutul rezervat Moldovei, atragându-i deja atentia lui Stefan cel Mare asupra necesitatii de a revizui pozitia internationala a tarii sale.
     În plus, datorita legaturilor pe care Petru al III-lea le-a mentinut permanent cu elementele boieresti ostile domniei lui Stefan cel Mare, în tara se formase un curent de opinie favorabil domnului pribeag si actului de forta pregatit de Matia Corvin. Înca de la începutul campaniei acestuia, "multi dintre moldoveni plecasera sau fugisera de la Stefan voievod" - relateaza, astfel, raportul lui Choranczycz catre dieta polona -, iar dupa pedepsirea tradatorilor de catre domn "toata Tara de Jos a Moldovei, asezata catre Ungaria, s-a rasculat, retragându-si ascultarea fata de Stefan".
Desi proportiile ei par exagerate, defectiunea boierimii din zona sudica a Moldovei, adica tocmai a celei pe care se sprijinise Stefan cel Mare la începutul domniei, se dovedeste a fi însa revelatoare si asupra tendintelor ideologice specifice pe care le manifestau, în acel moment, diferitele structuri ale feudalitatii interne.
     Mai apropiata de realitatile turcesti si influentata de atmosfera antiotomana ce domnea în Transilvania, boierimea Tarii de Jos va fi ramas astfel credincioasa programului de politica externa la care se angajase initial Stefan cel Mare si nu va fi aderat, decât partial, la realinierea sa internationala.
     Dupa redobândirea Chiliei, mentinerea atitudinii de ostilitate fata de Ungaria si, implicit, a inaderentei la cauza antiotomana va fi fost considerata, de aceea, nu numai gresita, ci si periculoasa, asa cum anuntau, de altfel, pregatirile militare ale lui Matia Corvin.

     Spre deosebire de aceasta, boierimea din Tara de Sus, aflata în strânse legaturi cu nobilimea din Halici si Podolia, va fi optat pentru cultivarea în continuare a intereselor regatului polon, al carui regim politic intern constituia, în acelasi timp, si garantia respectarii propriilor sale pozitii în tara.
Criza politica interna, pe care unele fapte o sugerau ca germinând înca din 1466, va izbucni, de aceea, fatis în timpul campaniei lui Matia Corvin, domnul Moldovei fiind obligat sa se angajeze practic, pe doua fronturi. Timp de 40 de zile - dupa propria marturisire - el s-a aflat în mijlocul ostii sale, alcatuita, de aceasta data, dupa aprecierea lui Jan Dlugosz, nu numai din "osteni" si "boieri", ci si din "tarani" si numarând aproximativ 12.000 de oameni.
Mai întâi a încercat sa opreasca intrarea agresorilor în tara, în care scop a fortificat pasul Oituzului, iar apoi sa le reduca potentialul militar prin necontenite hartuieli. Dispunând însa de o evidenta superioritate în armament si efective, Matia Corvin a reusit sa forteze trecatoarea, ajungând la Târgu Trotus pe 19 noiembrie si poposind aici pentru patru sau cinci zile, pentru ca ulterior, în etape de mars extrem de scurte, de maximum 20 km pe zi - ceea ce pune în evidenta dificultatile întâmpinate -, sa înainteze, prin Bacau, pâna la Roman, unde a sosit pe 29 noiembrie.
Timp de o saptamâna, armata ungara a ramas apoi pe loc, ceea ce, în conditiile apropierii iernii, constituia o grava greseala strategica. Este însa posibil ca întârzierea sa fi fost determinata chiar de domnul Moldovei, care - dupa Antonio Bonfini - a trimis soli de pace, tergiversând apoi discutiile: "S-au tratat multe încolo si încoace asupra întelegerii, [dar] pâna la urma nu s-a putut savârsi nimica". În afara ratiunilor de ordin militar, este de presupus, totodata, ca initiativa lui Stefan cel Mare s-a datorat si atitudinii propriei sale boierimi, înclinata spre pactizare cu inamicul sau chiar trecând în tabara acestuia, pentru a se alatura cauzei lui Petru al III-lea Aron.
Probabil cu acest prilej infidelii i-au predat si pe cei doi transfugi transilvaneni, implicati în rascoalele din august, regelui Ungariei, care-i va executa la întoarcerea în tara. S-a adaugat, de asemenea, ca motiv al demersului domnului Moldovei, si moartea, tocmai atunci, a sotiei sale, Evdochia. Momentul de cumpana în care s-a aflat domnul Moldovei a fost, fara îndoiala, extrem de grav, deoarece, în ciuda tuturor eforturilor sale, sansele rivalului sau nu numai ca nu se diminuasera, ci, dimpotriva, erau favorizate de disensiunile politice interne. Numarul mare al tradatorilor executati dupa batalie: 20 de mari boieri si 40 de acoliti ai acestora - chiar daca raportul polon nu este confirmat de alte surse -, demonstreaza, pe de alta parte, proportiile îngrijoratoare ale defectiunii.
     Decizia lui Stefan cel Mare de a continua rezistenta denota însa ca partida boiereasca pe care se sprijinise a reusit sa-si impuna, în cele din urma, punctul de vedere, asa încât tratativele de pace au fost întrerupte, iar Matia Corvin, nevoit sa reia operatiunile militare. Schimbarea directiei de atac, de pe valea Siretului pe cea a Moldovei, demonstreaza ca regele si-a revizuit, la rândul sau, atitudinea si intentiile. Desigur, apropierea de calea de acces a Bistritei poate fi considerata, în primul rând, ca o masura de precautie suplimentara, înaintea confruntarilor hotarâtoare, care nu mai puteau întârzia, cu inamicul.
Dar, în acelasi timp, manevra strategica, se dovedeste a fi fost conditionata si de alte ratiuni, întrucât, dupa incendierea si parasirea Romanului, pe 7 decembrie, înaintarea armatei regale a fost însotita de o jefuire masiva si sistematica a regiunilor învecinate - probabil ca raspuns la refuzul domnului de a accepta supunerea ce-i fusese ceruta cu prilejul recentelor negocieri: "si au ars Neamtul si, deopotriva, si pamântul cel de folosinta, de unde si noi ne-am avut hrana si de unde [le] plateam tribut turcilor" - mentioneaza astfel Stefan cel Mare în scrisoarea sa catre Cazimir al IV-lea. Or, "prada uriasa" de "oameni si turme" adunata prin aceste raiduri - dupa cum recunoaste Antonio Bonfini -, nu putea fi îndrumata catre Transilvania decât pe acelasi drum al Bistritei.
     Fixarea noului popas regal, dupa arderea Târgului Neamt, la Baia, acolo unde se afla si resedinta episcopului catolic si, fireste, o numeroasa populatie depinzând de Biserica apuseana, sugereaza, pe de alta parte, si o anume incertitudine existenta în tabara agresorilor. Mai mult înca, efectuarea unor lucrari de fortificatie pe caile de acces ale târgului, într-un moment când iminenta iernii impunea de fapt încheierea campaniei, transfera în zona ipoteticului intentia lui Matia Corvin de a ataca finalmente Suceava.
Procedând însa în acest fel, regele Ungariei a grabit deznodamântul dezastruos al campaniei, deoarece târgul Baia, dominat de înaltimile din preajma si marginit, pe atunci, de întinse portiuni mlastinoase, oferea conditii mult mai favorabile unui atac, în situatia de inferioritate numerica, decât pentru o aparare mobila, pe spatii largi, necesara unei mari armate. Intuind aceste avantaje ale terenului si adaugându-i elementul de surpriza al atacului de noapte - împrumutat, desigur, din experienta militara a lui Vlad Tepes - domnul Moldovei a atacat fulgerator, în noaptea de 14 spre 15 decembrie, tabara regala, incendiind târgul, provocând panica si înaintând în forta din câteva directii spre piata centrala, cu scopul evident de a-i prinde sau omorî pe cei doi pretendenti la tron si de a provoca inamicului cât mai mari pierderi. În luptele care s-au prelungit pâna spre revarsatul zorilor, ambele scopuri au fost în cea mai mare parte atinse, Berindei fiind, se pare, ucis, Matia Corvin fiind grav ranit si "ca sa nu cada în puterea moldovenilor, sângerând din trei rani [...] a fost scos din focul luptei pe targa", iar pierderile ostirii invadatoare atingând cifra de 7.000 de morti.
Retragerea precipitata a acesteia, pe una din cele mai anevoioase trecatori ale Carpatilor orientali, cea a Tulghesului, si parasirea tunurilor - circa 500 dupa Jan Dlugosz, dar cifra pare exagerata - atesta incontestabil victoria moldoveneasca[107]. Proportiile ei puteau fi însa si mai mari daca nu se producea tradarea vornicului Crasnas, iar interventia corpului sau de oaste ar fi împiedicat retragerea inamicului spre munti: "De i-ar fi fost cu credinta lui Stefan voievod marele sau vornic [...] si ar fi calarit într-acolo unde i se poruncise, atunci n-ar fi scapat nici un picior [de ungur] de acolo. De aceea a trebuit sa-si puna el si capul pentru aceasta, cum si multi altii" - afirma astfel autorul Cronicii moldo-germane.
Dar, chiar si în aceste conditii, domnul Moldovei era în masura sa comunice, cu îndreptatita mândrie, suzeranului sau ca "au cazut atunci de sabie multe capete de dregatori, de capetenii ale ostirii, de osteni strasnici [...]", "iar carele si corturile si feluritele bombarde, masini si pusti mari si mici - pe toate li le-am luat[...]". În schimb, regele Ungariei, acordând, dupa întoarcerea sa în tara, mai multe privilegii de proprietate celor care s-au distins prin vitejie în campania din Moldova, începând cu cel de la 25 decembrie 1467, de la Szent Miklós, în favoarea lui Valentin Theuke, si terminând cu cel din 22 august 1472, pentru Pavel Chinezu, va fi nevoit sa recunoasca, de fiecare data, caracterul deosebit al luptei de la Baia - o lupta "pentru salvarea persoanei si a armatei noastre", pentru "apararea onoarei si a starii regatului nostru" sau "mai degraba - dupa formularea plastica a lui Antonio Bonfini -, pentru a scapa cu viata, decât pentru onoare".
     Prin rezultatul ei, batalia de la Baia se constituie astfel ca cea dintâi afirmare internationala de prestigiu a celui ce începea sa devina cu adevarat "Mare". Pretentiile de suzeranitate ale regilor unguri, pe care victoriile militare ale lui Bogdan Întemeietorul (1365) si Stefan I (1395) le anulasera de fiecare data, dar pe care Matia Corvin le reînviase în temeiul politicii românesti a tatalui sau, se dovedeau iluzorii. Regele Podébrad - conducatorul de exceptie al cehilor într-o perioada când nationalismul abia se instala pe scena politica a Europei -, surprinzând esenta faptelor, îl persifla pe fostul sau ginere, felicitându-l pentru asa-zisa "victorie", ca si pentru "rana pricinuita si primita - pasamite - în piept".
     Metamorfozând realitatea si argumentându-si, în stilul care-l caracteriza, reusita campaniei, Matia Corvin nu va ezita totusi sa-si trâmbiteze succesul asa cum denota stirile trimise la Raguza, relatarile lui Bonfini, Thurocz si Ranzanus sau apologia cu care se încheia si se tiparea, la 1473, Chronicon Budense.
Desi insuficient de precis, lumea italiana va recepta însa esecul regelui ungar din 1467, trimisul ducelui de Milano la Venetia, Gerard de Collis, revenind, în trei rânduri, asupra evenimentelor, care s-ar fi petrecut într-o regiune unde regele ajunsese trecând muntii, iar apoi, timp de 40 de zile - ca si în scrisoarea lui Stefan - nu se stiuse nimic despre el, pentru ca la întoarcere sa apara ranit si hotarât sa se razbune.
Dar, daca la Praga, Raguza si Venetia stirile au ajuns prelucrate de filiera ungara, la Cracovia si desigur, si la Constantinopol, solii lui Stefan cel Mare au facut sa se raspândeasca adevarul asupra desfasurarii si rezultatelor razboiului. Prin caracterul ei precis si retinut, scrisoarea domnului Moldovei catre regele Cazimir se revendica, mai ales, ca una din principalele surse ale reconstituirii faptelor. Versiunea domneasca nu a fost însa singura care a circulat în Polonia, informatorii logofatului Mihail furnizând si o alta versiune, cuprinsa în raportul lui Choranczycz, dar ale carei detalii, extrem de apropiate de cele ale redactiei lui Antonio Bonfini, îsi tradeaza neîndoielnic provenienta din mediul ungar al lui Petru al III-lea Aron. Contestarea victoriei moldovene si, concomitent, supradimensionarea nemultumirilor interne împotriva lui Stefan cel Mare constituia, evident, o manevra politica a celor ce aparau sansele domnului pribeag, contând pe o noua interventie a lui Matia Corvin în Moldova.
     Scrisorile adresate de prelatii si nobilii poloni omonimilor lor unguri, ca si regelui de la Buda precum si raspunsul lui Cazimir al IV-lea la solia episcopului de Olomouc dovedesc însa ca escamotarea adevarului a esuat, dupa cum decapitarea si tragerea în teapa a tradatorilor din tara, în frunte cu vornicul Crasnas, va reduce considerabil baza interna a pretendentei lui Petru al III-lea Aron. Tocmai de aceea, victoria de la Baia se înscrie în sirul faptelor stefaniene printr-o dubla semnificatie: afirmarea libertatii de actiune pe plan extern si, implicit, capacitatea tarii de a-si apara singura neatârnarea, precum si o manifestare hotarâta a suveranitatii puterii domnesti în limitele atributelor sale interne.
     Ca urmare a succeselor dobândite de Stefan cel Mare la sfârsitul anului 1467, raporturile interne si internationale care defineau pozitia si rolul Tarii Moldovei în estul si sud-estul continentului înregistrasera o sensibila modificare. Procesul de reasezare, pe baze noi, a prerogativelor puterii centrale intrase astfel în faza sa de finalizare, propunând domnia ca factor hotarâtor al guvernarii interne, iar sfatul domnesc, ca organ al puterii de stat, exercitând cu fidelitate deciziile luate. Preponderenta dregatorilor în consiliul suprem, urmarita consecvent de Stefan cel Mare în anii premergatori luptei de la Baia, ajunsese evidenta, dupa cum schimbarea din functie exprima din ce în ce mai mult ratiunea publica (reprezentata de dinastie), decât pe cea a interesului individual (de grup social sau de clasa). La rândul lor, relatiile internationale ale tronului moldav, conditionate, pâna acum, cu strictete, de conjunctura temporara a zonei geopolitice în care se desfasurau, împrumutasera treptat caracterul specific al interesului "national". Sosise, cu alte cuvinte, momentul emanciparii politicii externe moldovenesti de sub incidenta factorilor particulari si promovarea acesteia, în mod autonom si cu mijloace proprii, în functie de interesele fundamentale ale statului feudal, asa cum apareau acestea în noua perspectiva istorica.
     Conduita politica adoptata de domnul Moldovei, în perioada care a urmat bataliei de la Baia, atesta, într-adevar, în coordonatele sale esentiale, intuirea noilor imperative istorice, precum si efortul de a le îndeplini. S-a produs, astfel, treptat, o dezangajare a lui Stefan cel Mare din angrenajul aliantei polono-turce, paralel cu orientarea sa, din ce în ce mai pronuntata, spre frontul antiotoman din Europa si Asia.
Fireste, aceasta evolutie a îmbracat uneori un caracter contradictoriu si nehotarât, datorita, mai ales, obiectivelor reminiscente ale perioadei anterioare. Pretendenta lui Petru al III-lea Aron a împietat în special asupra demersurilor externe ale lui Stefan cel Mare, deoarece calea de exprimare a noilor optiuni moldovene trebuia sa treaca, în mod necesar, pe la Buda, acolo unde rivalul lui Stefan cel Mare continua sa fie înca sustinut.
     Izbucnirea razboiului ungaro-boem, la 31 martie 1468, oferea, fara îndoiala, domnului Moldovei, din acest punct de vedere, conditii prielnice pentru a transa în favoarea sa disputa tronului, deoarece era greu de presupus ca Matia Corvin va actiona, concomitent, pe doua fronturi. În acelasi timp însa decizia regelui Ungariei de a-si concentra toate fortele împotriva lui Gheorghe Podébrad echivala cu abandonarea luptei antiotomane si, implicit, cu dezangajarea sa din razboiul venetiano-turc, conduita care, pentru moment, nu era de natura sa încurajeze planurile de perspectiva ale lui Stefan cel Mare.
Pe de alta parte, direct interesat în succesiunea Coroanei boeme, Cazimir al IV-lea va condamna, de la început, agresiunea militara ungara, încercând sa-l atraga în razboi si pe Stefan cel Mare, caruia îi va cere cu insistenta depunerea personala a omagiului. Bunele raporturi întretinute pâna acum de domnul Moldovei cu regele Boemiei împietau si ele asupra atenuarii suzeranitatii jagiellone, ca de altfel si amplificarea brusca a pericolului tataresc.
Într-adevar, interventia marelui han, Ahmed, în treburile crimeiene a avut drept consecinta, în vara anului 1468, depunerea din functie a lui Nur Devlet, care continuase aliantele politice ale tatalui sau si instalarea ca han a lui Mengli Ghirai, în timp ce Mamak, reprezentantul unei puternice familii tatarasti din Hoarda cea Mare, devenea guvernator al regiunii Campania.
     Perspectiva unui front de lupta comun împotriva tatarilor îl obliga, deci, pe domnul Moldovei la întretinerea unor raporturi normale cu suzeranul sau, tot asa cum moartea lui Skanderbeg, la 17 ianuarie 1468 - cel mai activ dintre dusmanii Portii în ultimii ani -, într-un moment când rivalitatea lui Uzun Hasan la frontierele asiatice ale Imperiului otoman nu atinsese înca deplina acuitate, lasa sa se întrevada o posibila reluare a ofensivei turcesti pe linia Dunarii. Iar aceasta ar fi avut, neîndoielnic, drept obiectiv si reevaluarea raporturilor moldo-otomane, mai ales ca ostilitatea lui Radu cel Frumos fata de domnul Moldovei ajunsese, dupa esecul campaniei lui Matia Corvin, manifesta si amenintatoare.
În aceste conditii, Stefan cel Mare n-a pregetat sa opteze pentru acele actiuni menite sa aduca tarii sale profitul maxim. A urmarit mai întâi sa asigure Tarii Moldovei, chiar si dupa esecul rascoalei transilvanene din vara anului 1467, relatii de buna vecinatate la frontiera sa apuseana si, în acelasi timp, sa obtina anularea pretendentei lui Petru al III-lea Aron, care se stabilise - desigur, conform celor hotarâte de catre Matia Corvin -, în zona Rodnei si dispunea, probabil, de potentialul militar al scaunelor secuiesti.
     Bazat pe normalizarea raporturilor comerciale cu Brasovul, el a recurs, de aceea, la o stratagema diplomatica, punându-i pe cei mai apropiati dintre consilierii sai: Stanciul, pârcalab de Cetatea Alba si membru al familiei domnesti, Vlaicul, pârcalab de Hotin si Isaia vornic, unchiul si, respectiv, cumnatul sau s.a., sa-l atraga pe Petru al III-lea Aron într-o capcana. La 10 iulie 1468, acestia au adresat, într-adevar, o scrisoare municipalitatii din Brasov, careia i se cerea "a da crezare" trimisului lor, Ilias, poate acelasi cu diacul Ilea Stravici, din familia care stapânise odinioara întreg satul Reuseni, unde se înfaptuise asasinarea lui Bogdan al II-lea.
În cursul pertractarilor care au urmat propunerilor lui Ilias, rivalul lui Stefan cel Mare se va lasa, într-adevar, ademenit de sansa nesperata a reocuparii tronului, dar el va încerca, în acelasi timp, cu ajutorul colaboratorilor sai din tara, figurând poate si în grupul celor care erau la curent cu initiativa domnului, sa provoace dupa cum se va vedea, caderea acestuia în propria-i cursa.
     Concomitent cu initiativa sa transilvaneana, domnul Moldovei fusese totodata nevoit, dupa tratativele purtate anterior de solii sai, Stanciul pârcalab si Toader Prodan diac, sa repete, la 28 iulie 1468, în fata solilor poloni Dobeslav Byszowski, castelan de Belz, si Stanislav de Tenczin, actul omagial fata de Cazimir al IV-lea, promitând ascultare si ajutor împotriva tuturor dusmanilor regatului. Noul act insera însa o clauza sugestiva pentru rezervele aparute fata de suzeranitatea jagiellona, deoarece sprijinul urma sa fie acordat nu numai "dupa porunca domnului nostru", ci si "dupa puterea noastra si dupa vechile tratate, precum au fost statornicite demult de cei de dinaintea noastra, îndeosebi de batrânul Alexandru voievod, bunicul nostru si de Tara Moldovei".
În acelasi timp, Stefan cel Mare obtinea de la regele polon promisiunea de a fi pazit si aparat "din toate partile si de toate neamurile de pe lume: de turci si de tatari si de unguri, cu un cuvânt de pagâni (s.ns.) si de crestini, si de orice persoana care ar fi împotriva noastra...", ceea ce constituia un substantial progres fata de stipulatiile omagiului din 1462, din textul caruia problema otomana fusese exclusa. În schimb, domnul Moldovei fagaduia ca "nu vom începe nimic, nici nu ne vom razboi în vreo parte, ci vom astepta învatatura si sfatul" regelui si al consilierilor sai.
Aparent deci, Stefan cel Mare renunta la orice initiativa externa, punând la dispozitia Coroanei jagiellone fortele militare ale tarii sale, desigur în perspectiva conflictului polono-ungar. Mai mult înca, în urma staruintelor regale, logofatul Mihail a obtinut, tot atunci, o noua carte de întoarcere, împreuna cu promisiunea domnului de a i se restitui, pentru început, curtea de pe Siret si doua sate. Comparativ cu salv-conductul din 1460, acordat aceluiasi, când Stefan cel Mare fusese nevoit sa-i garanteze logofatului înapoierea tuturor satelor stapânite, "cu privilegiu", noul act indica însa, fara echivoc, limitele clementei domnesti. Tocmai de aceea, el poate fi considerat si ca un mijloc de subtilizare a vigilentei lui Mihail în momentul când preparativele atragerii lui Petru al III-lea Aron într-o cursa fusesera declansate.
Totodata, noile clauze ale raportului de vasalitate ofereau domnului Moldovei ragazul necesar nu numai pentru refacerea pierderilor suferite în timpul agresiunii maghiare, ci si pentru observarea evolutiei generale a raporturilor internationale care afectau soarta tarii sale.
Într-adevar, chiar din februarie-martie 1468, în timp ce un sol al Portii se afla la regele Ungariei pentru negocieri, importante forte turcesti, concentrate la Sofia, se deplasasera spre Dunare, raspândindu-se temerea ca vor fi atacate regiuni si cetati limitrofe, printre care si "Moncastro".
     La 25 aprilie 1468, voievodul Transilvaniei, Ion Pongracz, cerea, de aceea, bistritenilor sa-si trimita contingentul lor militar spre Orastie, pentru a respinge detasamentele otomane care trecusera deja Dunarea[136]. Pericolul atacarii Transilvaniei va continua sa îngrijoreze însa pâna în vara aceluiasi an, dupa cum prevederile actului omagial al lui Stefan cel Mare fata de Cazimir al IV-lea dovedea ca si în Moldova domnea o stare de spirit similara. La demonstratiile de forta ale turcilor s-a adaugat apoi deteriorarea raporturilor moldo-muntene în a doua parte a anului.

     Într-adevar, refuzând sa se prezinte la Liov, în martie 1469, pentru depunerea personala a omagiului catre regele polon, Stefan cel Mare pretexta "ca nu cumva, în vreme ce el ar fi plecat din tara, sa n-o ocupe turcii, ungurii sau basarabii", care erau gata "sa dea navala"[137]. Aceeasi situatie rezulta, de altfel, si din dispozitiile voievodului Transilvaniei adresate, la 10 martie 1469, sibienilor, carora le cerea sa obtina informatii precise, întrucât "am înteles ca domnii din partile Moldovei si Tarii Românesti se pregatesc cu oaste".
     Desi cauza încordarii relatiilor dintre cele doua tari nu transpare din documentele vremii, nu este exclus totusi ca ea sa fi aparut în urma eventualei aderari a domnului Tarii Românesti la pretendenta lui Petru al III-lea Aron, mai ales daca se are în vedere si orientarea promunteana pe care si-o va dezvalui ulterior opozitia interna.
De data aceasta, însa, conjunctura aparuta îl obliga pe domnul Moldovei la o actiune energica si rapida, pentru a preîntâmpina dificultatile unei aparari pe doua fronturi. În luna mai a anului 1469, el a patruns, de aceea, fulgerator în Transilvania, cu un corp de oaste redus, pradând scaunele secuiesti, ca represalii pentru sprijinul pe care acesta îl acordau lui Petru al III-lea Aron.
     Probabil concomitent, un al doilea corp de oaste, condus de Filip Pop, a devastat regiunile nordice ale voievodatului, atacând, desigur, Rodna, care-i fusese rezervata pretendentului drept resedinta, precum si Baia Mare - asa cum va mentiona mai târziu privilegiul regal de fortificare a asezarii.
Desi scopul expres al acestor incursiuni nu a fost atins, ele au precipitat totusi deznodamântul rivalitatii care împiedica normalizarea situatiei la frontiera vestica a Moldovei.
     Dieta de la Turda, convocata de noul voievod al Transilvaniei, Dominic de Bethlen, a hotarât, în iulie 1469, sa se raspunda în mod asemanator actiunilor moldovenesti, punându-se la dispozitia lui Petru al III-lea Aron mijloacele militare necesare, cu atât mai mult cu cât acesta se baza si pe unele promisiuni de colaborare ale boierimii opozitioniste.
Ca urmare, la începutul lunii august, înainte de invazia tatarilor, pretendentul a trecut pentru a doua oara muntii, dar nu prin pasul Oituzului, pe unde Stefan cel Mare ar fi putut fi repede anuntat, ci prin cel al Ghimesului, pentru a-si surprinde adversarul. Prezenta domnului Moldovei în valea Bistritei, acolo unde, în mod normal, trebuia sa ajunga oastea ungara, sugereaza însa ca traseul fusese si el prevazut în cursa întinsa lui Petru al III-lea.
În consecinta, în batalia de la Orbic, desfasurata poate la începutul lunii august, Stefan cel Mare a reusit sa-l prinda pe asasinul tatalui sau si sa-l decapiteze.
Dar, dupa cum lasa sa se înteleaga prezentarea acestui eveniment în Cronica moldo-germara - singura care a preluat informatia însemnarilor analistice ce urmau luptei de la Baia în manuscrisul primar al Cronicii lui Stefan cel Mare, aflator la curtea domneasca, pe parcursul luptei s-a produs si o serioasa defectiune în cadrul armatei moldovene, care ar fi putut sa-i fie fatala domnului tarii, deoarece "atunci s-a risipit oastea lui Stefan voievod, astfel ca si ungurii au taiat o multime dintr-însii.
Iar domnul a iesit el însusi de acolo calare, cu doi slujitori, si a cazut în mâinile dusmanilor sai". Desigur, impasul temporar în care s-a aflat domnul Moldovei nu poate fi pus în legatura decât tot cu atitudinea unor elemente boieresti ostile guvernarii sale si dornice sa-l readuca pe tron pe Petru al III-lea Aron. Nu este exclus chiar ca acesta sa fi fost dispus la concesii substantiale si fata de Coroana jagiellona, de vreme ce logofatul Mihail continuase sa-i reprezinte interesele în Polonia, iar Stefan cel Mare se temea sa nu fie retinut de rege cu prilejul depunerii omagiului de fidelitate.
     Disparitia lui Petru al III-lea Aron din competitia pentru putere constituia însa un succes hotarâtor al domnului Moldovei în efortul sau de consolidare interna si externa a pozitiilor domniei, care va obliga opozitia boiereasca, ramasa fara un candidat propriu la tron, sa intre într-un rapid proces de disolutie, iar regalitatile înconjuratoare sa-si reconsidere atitudinea.
http://www.stefancelmare.ro/moldova.htm