Concertul de ieri -Partea I de Mariana Corcoveanu Ivaniuc publicat la 20.09.2009
Inceputul
     MOTTO: „A iubi inseamna a suferi si cum multi fug de suferinta putini stiu sa iubeasca”
(Emil Cioran)
     S-a scurs si aceasta tulburatoare toamna, care nu a vrut sa ne paraseasca, ramânând cu noi o îndelungata perioada si daruindu-ne aproape tot ce poate darui mai mult anotimpul de toamna.
Au fost dimineti însorite si multe dupa amiezi placute, când nobila doamna toamna, te îmbia sa o însotesti pe strazi, pe carari neumblate, rascolind totul spre a te impresiona si în final, atingându-si telul, te rascolea pe tine însusi, te facea sa devii mai bun, mai putin imun la toate podoabele cu care ne înconjoara.

     Arborii te însotesc pretutindeni si nu esti niciodata singur, chiar daca tu vrei sa fi singur, iar Bega, mereu agitata, te invita sa-i urmezi cursul si îti rasplateste amabilitatea printr-un concert simfonic unic, care nu s-a nascut înca, în notele celor mai iscusiti compozitori.
E concertul linistii si al zbuciumului prin care fiecare din noi trece. E atâta gratie în muzica melodioasa încât, nu poti sa nu te opresti, sa te închini si sa nu saluti tot ce a creat natura, zâna noastra fermecata din basme, pe care oamenii de stiinta o urmaresc de veacuri întregi, îi cauta elixirul, dar de fiecare data nu descopera decât unul din vesmintele ei.
Fiecare frunza are un colorit specific, iar milioanele de frunze nu fac altceva decât sa ne încânte ochiul si sa ne puna în fata unui spectacol misterios.

     Ce liniste este în padure, îti asculti rasuflarea si te minunezi, ici acolo câte o veverita roade la o ghinda, dezmortind si însufletind fiecare colt de padure. Florile au murit de mult, mai sunt câteva specii de plante de padure, care rezista în ciuda frigului ce s-a lasat.
     Uite si o cabana-casa parasita, ma cutremura goliciunea ei si ma amuza în acelasi timp. S-a dus totul, tot sufletul acestei asezari de padurari sau pusnici, cine o fi locuit-o. A mai ramas o gheata, un pat stricat, o soba veche si câteva ziare. Un aspect dezolant în acest spectacol minunat al naturii.
Ma amuza trecerea noastra, goana cumplita de a strânge multe obiecte inutile în jurul nostru, obiecte de lux uneori, pentru care trudim atât si ma nelinisteste usurinta cu care le parasim, involuntar de noi. De ce trebuie oare sa ne îngreunam existenta, când si asa nu vom reusi sa depasim sau cel putin sa egalam, ceea ce ne ofera natura? Traim izolati de ceilalti si în primul rând de noi, nu ne cunoastem decât foarte târziu, când nu mai putem schimba prea mult sau nimic din existenta noastra. Lucrurile cu adevarat marete sunt sub ochii nostri, nu ne ramâne decât sa le privim, sa le contemplam, dar niciodata nu avem timp pentru ele sau de cele mai multe ori, timpul este limitat.
Nu ma simt singura, sunt doar trista, pentru ceea ce simt fata de semenii mei si în primul rând, ceea ce simt fata de prieteni.
     Orice urcus e greu, mai ales când nu ai încaltaminte adecvata, dar urcusul meditatiilor în care pasim de multe ori este cumplit de anevoios.
S-a lasat o ceata groasa, iar aerul rece îmi strabate tot corpul.
As vrea sa imortalizez clipa de acum, dar cum?
E o înstrainare de tot ce pâna acum ma macina, e ceva ce nu poate fi descris, natura e magnifica, ametesc, simt ca ma prabusesc si n-as vrea sa nu ma mai trezesc.
Nu, nu mi-e teama, dar înca n-am pus ordine si nu mi-am achitat datoriile pe care le am fata de mine.
E minunat, frigul a fost o binefacere, am simtit ca va sosi clipa aceasta, o simteam de mult, doar în ultimul timp ma pândea mereu.

     Ce ciudat este sa vezi ca nimic din ceea ce îi face pe altii multumiti tie nu-ti aduce nici un plus de satisfactie ...
Spectacolul multumirii, al beatitudinii îl traiesti si îl simti cu adevarat în natura, înconjurat de frumuseti tot atât de rare si alese ca si sentimentul , ca si luciditatea clipei. Nu, nu podoabele lumesti pot sa-ti aduca acest simtamânt si chiar daca-l ai, ele nu pot întregi spectacolul , nu pot certifica extazul asa cum se întâmpla, acolo unde domneste linistea si salbaticia, unde frumosul este unic si gândurile zboara libere.
Am gasit margarete salbatice, oare cum au rezistat pâna acum, sunt cam ofilite, totusi mai pastreaza umbra celor ce au fost cândva!
Of, sa le duc acasa, sa le pastrez mereu, ca o marturie ca am fost pe acele meleaguri si ca, la ceas de amiaza, am trait un sentiment înaltator.
Oare, se va mai repeta?
Nu stiu, de-acuma mi-e totuna, m-am convins ca exista, ca tot visul meu nu a fost o halucinatie de douazeci de ani de viata. Este adevarat, l-am simtit, mi-am pipait cu mâinile fiecare bucatica din trupul meu, sa vad daca mai sunt în viata sau daca n-am luat-o razna si am aflat. ... exist, exist cu adevarat !
Un suvoi de gânduri ma napadesc, am trait un an si trei luni, nu prea departe de acest loc minunat si n-am stiut ca acolo se afla miracolul.
     Cobor cu pasi marunti si iuti, am înghetat de tot, mâinile nu le mai simt, dar rezist, la gândul ca trebuie sa-mi protejez margaretele.
Îmi curg lacrimi de durere si de bucurie, ma feresc, trebuie sa stiu sa-mi ocolesc privirile, sa nu fiu surprinsa si mai ales inhibata de priviri iscoditoare!
La coborâre e mai usor, desi încep sa ma terorizeze si pantofii. Ma dor picioarele si mi-e frig, dar nu simt oboseala, ameteala frumusetii în care plutesc îmi da puteri înzecite, as putea sa merg întruna fara sa fac nici un popas, ar fi minunat sa nu mai ma opresc, sa nu mai am nici o tinta, sa ramân mereu preocupata de acelasi gând, la ei ,Ia semenii mei, la copacii colorati etc.. Se aude un susur de apa, o vibratie interioara ma face sa poposesc si sa-l compar, cu un fragment dintr-un cvartet de vioare. Este sublima aceasta muzica, pe care o emana un pârâias, un plapând firicel de apa.
Au încremenit si brazii. Se aude totusi un fosnet, se apropie, .. da, a sosit si încerc sa descopar ce mi-a abatut pasul.

Este un pui de iepure fricos, cu ochii mari si umezi care s-a ratacit printre copaci.
     Îmi misc picioarele, dar sunt amortite de frig, de patima acestui strigat trist si dureros, în linistea înfrigurata a padurii.
Cobor încet si fac eforturi sa ma desprind de tot ce e ciudat în mine, de blestemul stramosilor mei, de a simti mai mult decât îmi este necesar sa supravietuiesc.
O, draga mea natura, prietena si martora fidela, la tot ce m-a înconjurat si m-a umilit de multe ori, la necazuri, la bucuriile marete pe care nu le puteam trai din plin, având sentimentul vinovatiei, al certitudinii ca n-am fost eu de cele mai multe ori, ca a trebuit sa imit, precum o maimuta imita gesturile omului.
Si daca as fi putut, daca ar fi trebuit sa pot, oare eram tot cea de azi ... E greu sa te întelegi pe tine, când trebuie sa te întelegi si când nici nu ai timp, fiind preocupat mereu de ale vietii trebuinte, de necazurile celor din jur, de împlinirile lor.
Un tremur de frunza îmi aduce aminte de niste versuri:
A venit iar iarna
Si ma prinde pe alei,
Tot gândindu-ma la tine,
Asteptând, ca sa ma iei.
Sa ma duci într-o padure,
La o casa tare mica,
Sa ma pierd printr-o visare,
Într-o dragoste prea mare!
     Zgomotul unei masini ma readuce din visare; e o masina care transporta lemne, oameni fara de mila au taiat ceasuri întregi trunchiurile groase ale copacilor neputinciosi si fara aparare.
E frig, avem nevoie de caldura, de cea sufleteasca în primul rând, dar de cele mai multe ori rezistam si fara ea.
Suntem înghetati sufleteste si ne-ar trebui un suflet mare si nobil, care sa emane caldura, dor si sinceritate si toata dragostea, care se poate darui.
Îmi ascult bataile inimi si îmi spun ca ea, ar fi recunoscatoare si ar plati si rasplati totul printr-o dragoste mare, mare si unica, care ar dainui si dincolo de vesnicie.
     Coborârea e frumoasa, ritmata si plina de nesat. Prin haine simt caldura care ma cuprinde si-mi da o senzatie de moleseala si de extaz.
Oare, sa fie adevarat sau e doar un joc de câteva zile? E o nebunie sa-ti încredintez tot ce ai strâns pâna mai ieri, cu truda mare si rabdare unui om, care a poposit pentru nu stiu cât timp, la portile ferecate, ale destinului tau!
Linistea se pierde, din ce în ce se aud mai multe voci, tipete si câinii care latra. Se vede si motelul" Valea lui Liman" si începe sa-mi fie si mai frig, poate si din cauza incertitudinilor în care ma zbat de ceasuri întregi, poate si datorita faptului ca, în padure e mai cald, asa cum spun padurarii, iar acum am iesit din padure.
Nu stiu decât ca îmi este tare frig si îmi clentan dintii. Fac putina miscare combinata cu imaginatia, doar cinci minute si rememorez:
- Hai prinde-ma, prinde-ma, daca poti:
- Sa ma duci într-o padure,
- La o casa tare mica…
     Între timp a trecut si frigul, iar gândul ca acasa e cald si placut, ca-mi voi astâmpara si foamea, care ma chinuie din ce în ce mai tare, desi foame nu-mi este, am senzatia aceea de gol în stomac, pe care multi dintre noi o simt, mai ales femeile, care fac cura de slabire.
Ce placut este sa ai macar senzatia ca, poti sa aii încredere în cineva, ca poti merge alaturea de el, sub scutul unui sentiment mirific.
     Dar trebuie sa ma opresc, trebuie sa cumpar ceva, nu stiu ce, un pepsi, o bere, ....
Si acum cu sticlele în brate ofer un adevarat spectacol, lumea e mirata, ma înconjoara cu privirea, dar nu-mi pasa!
Ce ma nelinisteste este doar frigul, care se manifesta si mai aprig acum, când mâinile mele, au cuprins sticlele reci. Am o senzatie de usturime, nu mai rezist în curând si iata ca, am ajuns.

     Deschid usa, intru si acum, lacrimile încep sa mi se prelinga datorita temperaturii din camera. Si frig si cald si cald si frig si foame si oboseala si dor de viata si neliniste, toate se mistuie încet, încet si ma cuprinde o calda iubire, pentru tot acest zbucium, pentru viforul din sufletul meu.
Trebuie sa ma încalzesc e timpul. S-au scurs poate douazeci de minute sau poate douazeci de ani de meditatii, sau poate am devenit eu necrutatoare cu mine si cu timpul ireversibil, în care ma calesc.
Ce mister ma înconjoara, în ce sfere ale vointei noastre ne rotim zile întregi, câte nopti de veghe nu ne sunt rapite!
De ce trebuie sa platim acest tribut mult prea mare, când se vinde totul usor si ieftin de cele mai multe ori.
În fiecare zi lucram cu mai multe necunoscute si aritmetica asta învatata cândva, o aplicam mereu, fara sa stim, aproape inconstienti în copilarie ca o vom repeta întruna si ca va fi o componenta de baza a tuturor domeniilor existentei noastre.
Suntem nepasatori la legile naturii, la legile sociale si mai cu seama la legile noastre, care se combina în fiecare ceas, cu fiecare bataie a lui.
Credem în ceva, dar acest crez al nostru, al fiecaruia ramâne un colt îndepartat, pe care uneori o raza de lumina îI lumineaza si el se reflecta ca într-o oglinda, în constiinta noastra.
     Ma apropii de geam si vad padurea si aud susurul apei, care trece nelinistit clipa de clipa, ma cufund din nou în timp si rezist câteva minute bune, am rezistenta, viata m-a calit, iar inima îmi este înca buna.
E minunat, e atât de bine, când toate simturile îti sunt treze si când te poti contopi sau macar crezi ca te-ai contopit cu totul, întelegând prin aceasta ce e mai bun pentru tine în timp si spatiu.
Si în aceasta clipa sublima, miscarea, îmi pare mai lenta sau mai centrifuga, dar altfel decât o simt în fiecare zi. Sarmanii de voi, copacii mei iubiti, stâlpii mei de nadejde si încredere, cum v-a dezgolit fara mila toamna aceasta frumoasa si aspra, toamna aceasta plina de belsugul roadelor, care sau strâns pâna mai ieri.
Voi, cei care ma însotiti si-mi aparati oriunde pasii si ma calauziti mereu, ma plec în fata voastra si va sarut trupurile goale si reci, care asteapta binefacerea mea, fierbinteala rasuflarii mele si mângâierea cu care va înconjor si va binecuvântez în fiecare dimineata a zilei si la fiecare înserare!
- De ce tresari suflete pribeag?
- De ce nu vezi dincolo, de prima înfatisare?
- Cine bate în geam?
- Ce se aude?
- O frunza, o ploaie de frunze, o furtuna de frunze, au venit sa sarbatoreasca sentimentul împlinirii, al incertitudinilor care înca ma rascolesc.
     Îti multumesc, va multumesc voua, celor care aveti încredere în mine; celor care aveti puterea si curajul de a-mi saruta mâinile, care v-au mângâiat atât de mult si de duios chiar si atunci când nu va mai puteam atinge, când era trecut de miezul noptii si gândurile si întreaga mea fiinta, dorea sa va cuprinda, sa va înlantuie si sa se contopeasca cu voi!
Patul meu presarat cu sentimente alese, dedesubtul carora se afla paturi moi si catifelate cu nuante ireale este opera voastra, o recunosc si nu pot prin nimic sa va rascumpar candoarea cu care ma înconjurati, decât peste timp, poate într-un târziu, când îmi voi aminti de copilarie, de umbra voastra, atunci când maturitatea va întregi splendoarea clipei.
     Se aud bataile ceasului, care se contopesc cu bataile inimii mele si bat laolalta cu ceasul timpului, cu ceasul împlinirilor , al framântarilor, dincolo de firescul de fiecare zi.
Speram în fiecare clipa la ceva, la cineva, dar de cele mai multe ori sperantele noastre sunt simple desertaciuni.
Si cine poate fi vinovat de toate acestea, daca nu noi, care înainte de toate ar trebui sa fim cerebrali, atât de cerebrali încât, sa putem diseca tot ce reprezinta necunoscutul.
Si singuri sa ne rezolvam exercitiile de constiinta, înainte de a apela la prietenul si uneori dusmanul nostru timpul.
Dar oare, de câte ori nu prevedem rezultatul problemei noastre, care ne preocupa pentru un timp mai scurt sau poate mai lung si nu facem altceva decât sa ignoram totul si sa trecem fraudulos granita constiintei noastre!
Evadam în speranta ca acolo, dincolo de ratiune, în tara sentimentelor, unde predomina întunericul si nesiguranta, ne vom realiza.
Cu ce pret si pentru ce executam pedeapsa în timp, numai un suflet zbuciumat si destul de bizar, ar putea sa suporte toate regulile firi, prin care singuri ne pedepsim?
Si daca apelam la ea, prietena devotata de zi cu zi, constiinta, de ce oare judecam necinstit, de ce trisam în timpul jocului, când ne-am propus sa fim cinstiti, sa jucam corect ," cu cartile pe fata"?
Cineva, a scris un roman," Omul de nisip" si poate ca a avut dreptate, sugerând prin acesta, ratiunea pe care construim castele de nisip si care se prabusesc la cea mai mica atingere cu realitatea, când aceasta este aspra cu noi si vrea sa ne dea senzatii incerte.
Timpul, ramâne singura noastra masura, cu el trebuie sa ne masuram necazurile, bucuriile si împlinirile, depresiile si firele de par argintiu, care ne însotesc în peregrinarile noastre.