Concertul de ieri -Partea II de Mariana Corcoveanu Ivaniuc publicat la 22.10.2009
Recapitularea - Saraca de mine!!!
    
Uneori intuim, dar atunci când intuitiile intra în acord cu împlinirile si implicit cu timpul, surpriza nu mai e surpriza, adica ramâne tot surpriza, doar pentru altii, pentru noi si-a pierdut din efect.

     E frig si mohorât în jur, numai susurul apei te mai poate înviora putin, restul este ca-n poeziile lui Bacovia. Pomul ornament mi-a întins o frunza în semn de dragoste si atasament pentru clipele în care l-am mângâiat, uneori turnându-i o cana cu apa la radacina pentru întunericul si singuratatea care ne înconjoara. Ne-am atasat unul de altul si poate într-o zi ne va fi grea despartirea, mai ales ca vor veni multe ierni peste el si va suferi de caldura, iar eu îmi voi aminti de frunzele lui maiestoase si pline de întelesuri în constructia lor, destul de diferita si greu de înteles sub aspectul arhitecturii.
Luni de zile nu i-am dat nici o importanta, desi iubesc florile mult, dar cuminte si rabdator cum este m-a asteptat sa-l îndragesc si sa-l iubesc. I-a trebuit dibacie multa, dar a reusit, sunt a lui, din tot labirintul camerei, cel mai drag îmi este el ...
Cel mai drag, cel mai drag îmi este Mos Craciun, ce-a mai draga îmi e mama, cel mai drag îmi e izvorul, cele mai dragi îmi erau papusile în copilarie, copiii si catelusii, cel mai drag îmi era toamna sa merg la scoala, ce-a mai draga îmi era vacanta etc.. Cel mai drag îmi este sa pot iubi mereu omul ales si sa ma tina în brate, sa simt siguranta si mirajul omului multumit.
Când ma apuca dorul de visele mele, ma plimb si ma gândesc la ce am eu mai drag si cad într-o visare dulce, dar si apasatoare, din care cu greu reusesc sa mai ies. Uneori îmi întepenesc gândurile zile întregi si chiar saptamâni, pâna obosesc si durerea îmi cuprinde tot sufletul.
Când ma trezesc, îmi amintesc de personajele Tristan si Isolda, de chinul dragostei lor, de izbânda lor miraculoasa si de momentele triste în care si-au luat ramas bun, de la cei mai multi dintre cei dragi lor.
     De câteva zile ma rascoleste ceva si nu stiu ce, nu s-a produs înca eruptia vulcanului, dar primejdia e pe aproape.
Dar oare ce e o primejdie, pe lânga atâtea altele care, se învârtesc în jurul nostru, care uneori plutesc ca niste meteori, în imaginatia fiecaruia.
Suntem expusi neprevazutului, dar altfel nu ar mai avea culoare, viata de zi cu zi, cu care ne delectam ochiul si sufletul. Ma cuprinde o amorteala de binefacere si somnul ma încearca de câteva ore, nu stiu cât voi mai rezista tentatiei de a adormi macar doua minute.
Uneori, desi dormi extrem de putin, te odihnesti, te reconfortezi profund si invers, trândavesti ore în sir în pat si te simti obosit. Poate e vorba de o lipsa de miscare, de o inactivitate, poate un întreg amalgam de factori subiectivi si obiectivi, ne dau târcoale.
Aievea recit câteva versuri înainte de somn:

     A început de azi sa cada,
Câte-un fulg, acum mai multi,
Ma gândesc mereu la tine,
Vreau sa plâng si sa te uit.
Câta, câta nepasare,
A trecut prea mult de atunci,
Ma gândesc mereu la tine,
Vreau sa plâng si sa te uit.
Dar parca-i facut anume
Eu sa nu te pot uita
Si încerc a deznoda,
Firul crudulu-i mister.
     Dimineata mi-a daruit o bucurie imensa dupa binemeritatul somn.
Afara ninge linistit, iar eu îmi savurez cafeaua si cubul de ciocolata.
Sa cada zapada pufoasa, sa acopere întregul pamântul, sa acopere tot raul lumii, sa spele mai apoi apele de primavara, tot ce noi am murdarit prin vorbe, gesturi si gânduri! Sa fie curatate si sufletele oamenilor, poate vor fi mai buni, mai sinceri cu cei din jur, cu ei!
În primul rând, sa fie biruita minciuna, nestiinta, sa biruie adevarul, alb si imaculat, ca zapada asta de ianuarie 1983. Sa ne clatim gurile spurcate cu apa de zapada topita si sa ne îmbaiem trupurile cu fulgii reci si îmbietori spre a ne curati si a avea curajul sa ne privim în fata si sa ne spunem unul altuia gândurile si visele din noptile frumoase, când toti cei dragi se gasesc strânsi într-o casa si poate în aceeasi visare.
Si cearna din ceruri zapada si cearna din suflet lumina printr-o sita deasa, din care sa curga numai seva întelepciunii.
Dar, " mama întelepciunii" îsi întârzie aparitia si atunci, "copiii soarelui" fac numai boacane, trasnai, care tin uneori o perioada lunga, alteori o viata de om.
- De ce întârzii, de ce tu, "cel mai iubit dintre pamânteni” ma ranesti fara a sti?
Poate o vorba de-a mea, un gest necugetat te-a mâhnit într-atât sau poate lumina zapezilor târzii ti-a întunecat vederea?
De ce nu vezi prin ochii adevarului, al credintei si al iubirii sau a doinelor din popor cântate de cei cu lacrimi si dor:
"Cine mi te-a scos în cale
Sa aiba în suflet soare,
Cine mi te-a dus departe,
De tine sa n-aiba parte"
Asa doinea prin viu grai omul din popor, îndurerat si despartit de ce iubeste mai mult si mai mult.
Cuvintele zboara si suntem dincolo de ele, suflete goale si pustiite, care nu mai avem curajul sa mai privim în fata si nici graiul necesar pentru a mai scoate câte un cuvânt sau o fraza ce îsi are seva în trainicia unor sentimente alese de noi si cuibarite în sufletul nostru.
Si atunci ramânem pe buze cu dulcea cugetare sau cu versurile poetului M.Eminescu:
"Si te-ai dus, dulce minune
Si-a murit iubirea noastra".
Si iar ajungem într-un târziu la capitolul, " amintiri". Suntem haraziti a ne rascoli din când în când amintirile.
Este un blestem de veacuri sa te gândesti cu nostalgie la tot ce te-a înconjurat uneori si ti-a creat imaginea unui orizont atât de cald, de îmbietor si de placut. Asa s-a nascut si comparatia, asa ne-am dezvoltat si imaginatia si tot asa am avut curajul de a învinge sau a deznadajdui.
Când ai fost oprit de un obstacol si ai curajul sa pasesti înainte, se obisnuieste sa spui ca, o iei de la început, dupa cumplita lupta de îndoieli ce ai dat-o cu tine însuti.
De fapt, nu se ia nimic de la început, totul se continua, trecem prin mai multe faze în viata si fiecare acest început, nu este de fapt, decât o noua faza, care e o continuare a celei dinainte si un început a celei care va urma.
A mai picat un fulg de nea sau o frunza târzie din toamna ce a trecut, am mai ratacit un drum sau l-am continuat pe cel dintotdeauna, printre ezitari.

     Ce curioasa fiinta mai este si omul si câte particularitati mai are, desi altii vad totul foarte simplu. Oare, asa sa fie??
E târziu si totusi simt nevoia sa comunic cu cineva, nu mi-e somn, nu as vrea sa fiu ascultata, sa mi se puna întrebari ca la scoala, dar cine sa-mi vorbeasca, în afara de ticaitul ceasului! Este prietenul meu devotat, el ma iarta de câte ori îl cicalesc sau atunci când îl neglijez, tot el redeschide discutia si iarasi ne împacam imaginar. L-am si brutalizat de câteva ori, dar tot m-a iertat, pentru ca înainte de toate m-a înteles, eram tare necajita, simteam ca ma prabusesc si atunci, ca sa-mi prelungesc propria-mi prabusire l-am prabusit pe el. Apoi am suferit, desi stiu ca e neînsufletit, un respect deosebit ma opreste sa-l brutalizez. E primul obiect cumparat, din prima mea retributie, ma înduiosez numai privindu-l.
Prin câte am mai trecut si atunci... tic-tac, tic-tac, totul curge, lent dar sigur si timpul se scurge cu fiecare bataie a ceasului.
Câta liniste, câta liniste, ce ciudat sa te trezesti deodata cu pofta de a vorbi si când colo, te trezesti ca vorbesti peretilor, ca nu esti ascultat, ca n-are cine sa te asculte si dintr-o data fara nici un efort îmi amintesc cum dialogam în doi:
- Ce-i cu tine?
- Am venit sa te vad.
- De ce?
- Pentru ca mi-a fost dor.
- Dor de ce?
- Dor de ochii tai, de buzele tale, de zâmbetul tau, de mirosul tau si de inocenta ta, pe care n-am întâlnit-o la alte femei…Când te-am vazut prima data am crezut ca visez si m-am topit dupa tine în toate zilele care au urmat, când erai mereu cu cineva si nu gaseam momentul potrivit pentru a-ti vorbi.
- Dar tu îti mai amintesti de mine?
- Da erai ademenit de colegele tale casatorite, care profitau de indiferenta sotilor, preocupati de paharele pline cu licori îmbietoare pe care le goleau din când în când, ascultând povestile de vânatoare si pescuit.
- Cred ca multe ti-au intrat în pat!
- Între colegi se practica ajutorul.
     A mai trecut un an, s-a mai scurs o iarna, o primavara, o vara si iarasi a sosit toamna, anotimpul marilor framântari, când sti ca ai în fata o iarna grea si cine mai stie câte obstacole.
Uneori chiar omul îsi creeaza propriile obstacole.

     Tic-tac, tic-tac, " a venit toamna, acopere-mi inima cu ceva" vorba lui Nicu Alifantis. Dar cu ce, cu ce sa-mi acopar inima si tot zbuciumul, cu ce sa-mi acopar pofta de a trai si a simti tineretea, cu ce, cu amintirea unor file scrise de un îndragostit iresponsabil, cu ce, cu lacrimile care-mi curg suvoi?
E cumplit, e nedrept, dar cum pot gasi o licoare care sa ma faca sa uit de tot ce-am trait, sa pot începe o alta viata, în care sa nu existe trecut, în care sa nu existe el, în care sa nu existe nimic din ce se cheama iubire.
Unde e logica unei asemenea existente create imaginar de mine si traita de atâtia oameni. De ce tocmai eu, nu ma pot împaca cu acest stil de viata precara. Pentru ce ma revolt, când stiu ca nu pot face nimic din ce mi-ar schimba existenta sau poate nici nu vreau sa fac ceva.
Am devenit cinica sau am fost dintotdeauna?
De ce nu simplific totul, de ce-mi place sa-mi complic existenta, pentru ce? Pentru o idee, pentru un principiu, pentru el, pentru mine !!!!. O framântari, framântari, in zilele ce trec ma vizitati tot mai des si insistati tot mai mult prin curtoazia voastra.
- Bine ai venit draga prietene, o sa-mi ti de urât în noaptea asta, ce dragut din partea ta ca te-ai gândit si la mine. Aproape imposibil si totusi adevarat, când ma lamentam mai tare ai aparut tu, sa-mi confirmi ca nu sunt singura în noapte si ca , exista o multime de fiinte care se plimba, se viziteaza, se iubesc si chiar lucreaza.
- Fi bine venit în casa mea prietene-tântar! Fa-te comod si hai sa stam la un pahar de vorba si la o tigara ... A, nu-ti place fumul de tigara, nu-i nimic, nu ma deranjeaza daca n-o sa mai fumez în noaptea aceasta, oricum e deja târziu si nu as mai avea timp sa aerisesc camera pentru culcare iar, aerul rece nu cred ca ti-ar prii nici tie.
Esti c-am sensibil în anotimpul acesta, as spune ca esti chiar anemic. Nu te sfii, suferim de aceeasi boala, iata ceva comun la noi.
Si eu sunt anemica, astazi era chiar îngrijorata doctorita , când mi-a luat tensiunea. Ah, e un fleac, nici nu merita sa meditezi la asta. Si câte alte boli mai are omul, nedescoperite de nici un doctor, stiute doar de el si tratate tot de el, caci fiecare dintre noi este mai bun sau mai putin bun în ale medicinii.
În fiecare zi suferim de ceva, de cineva si în fiecare zi bem din „doctoria” cunoscuta cu un prelung oftat.
Boala cea mai grava este si cea mai enigmatica, dar ne razvratim cu fiecare clipa mai mult, sperând într-o lumina, într-o raza de lumina care sa poata face miracole cu noi, cu cei din jur.
Suntem într-o permanenta cautare si de cele mai multe ori ne alegem cu frânturi de cuvinte, care nu duc la nici o teorema finala, ci bâjbâim în fluxul incertitudinii.