De ce am cazut in robia
comunista - Partea II
de Anonim publicat la 05.10.2009
Carol II - Lupeasca - Antonescu
     Din punct de vedere al intereselor lui si ale dinastiei ce domnea in Romănia, Regele Carol II ar fi trebuit să manifeste o atitudine anticomunistă fermă. El stia precis că va fi măturată Coroana in eventealitatea unei biruinte comuniste. De acest lucru era constient si asa se explică anumite sovăieli ale lui de a se asvârli cu ochii legati într'o aliantă cu Moscova.
Dar aceste momente de luciditate si responsabilitate erau înăbusite de alte preocupări si porniri. Regele Carol mai era si amantul Elenei Lupescu si cu această femeie nu a intrat la Palat numai o curtezană, ci o initiată in conspiratia comunistă.
In jurul ei s'a format o camarilă care-l încercuise pe Rege si îi controla toate deciziile. Nimeni nu venea la putere fără de aprobarea acestui cerc, denumit «oculta», si nimeni nu putea beneficia de favoarea Regelui dacă nu servea planurilor de sovietizare a României pe care si le propusese această camarilă, patronată de Elena Lupescu.
Concedierea lui Titulescu, in toamna anului 1936, nu a insemnat, cum s'a crezut atunci in cercurile germane si italiene, o schimbare in politica externă a României in beneficiul puterilor Axei.
Politica titulesciană a fost continuată exact după aceleasi linii de către noii titulari ai Palatului Sturdza. Plecarea lui Titulescu datorită unui conflict de ordin personal cu Regele - nu a slăbit cu nimic posibilitătile de interventie ale Moscovei in afacerile interne ale României, căci rămânea echipa de bază condusă de Elena Lupescu, in mâinile căreia Regele Carol devenise o jucărie.
Această echipă mai avea avantajul că actiona din incinta Palatului, dela picioarele Tronului, un loc înconjurat de veneratia si dragostea întregului popor.
Cine putea bănui pe Suveran că ar fi o unealtă a comunismului?
Dimpotrivă, Rusia câstiga prin eliminarea lui Titulescu si, probabil, că îndepărtarea lui a fost hotărită in cele mai înalte sfere ale comunismului mondial, iar conflictul cu Regele a fost folosit numai ca un pretext.
Intr'adevăr, Titulescu, in 1936, era un om uzat si compromis.
Fusese stors ca o lămâie in fel de fel de întreprinderi dictate de interesele Rusiei Sovietice.
Era rău văzut la Roma si Berlin, trezea suspiciuni chiar la Londra, unde guvernul de atunci căuta o întelegere cu Germania si Italia, provocase cercurile nationaliste din Franta si făcuse si imprudenta ca din primul moment să-si afirme simpatia si sprijinul pentru guvernul republican al Spaniei.
In tară era tinta unor aspre atacuri, nu numai din partea miscării legionare, ci si a altor partide de opozitie. Orice ar fi întreprins deacum înainte, ar fi purtat pecetea «omul Moscovei» si ar fi stârnit o furtună de proteste in tară si in străinătate
Ori, Internationala Comunistă nu avea interes ca in 1936 să provouce războiul si nici să descopere echipa de bază care actiona in Romania, formata din Rege, Elena Lupescu si anturajul lor.
Romania era sacrificată, va trece la momentul oportun de partea Rusiei, dar până atunci trebuia să ducă o politica de împăciuire fată de Berlin, pentru a nu trezi suspiciuni grave si a provoca mania lui Hitler.
Iată dece trebuia să plece Titulescu: pentru a preda politica externă a României in mâini mai sigure, care, fără a schimba o iotă din cursul anterior, să o exercite cu mai mare flexibilitate.
Din primii ani de domnie ai Regelui Carol al II-lea se poate observa cum acesta cârmuia tara după conceptii străine de interesele neamului:
A. a combătut Miscarea Legionară si a urmărit decapitarea ei când situatia specifică a României, amenintata direct de comunism, ar fi reclamat o ocrotire a Legiunii.

     Tronul nu ar fi putut iesi decât întărit din această colaborare;
B. a urmărit cu o perseverentă diabolică sfărâmarea marilor partide, pentru a nu mai exista in tară nici o fortă capabilă să se opună planurilor lui scelerate. Aceste partide mai puteau fi un obstacol in politica lui de apropiere de Rusia, dacă s'ar fi trezit la realitate atunci când s'ar fi aflat in fata unui pericol iminent;
C. a lasat armata in aceeasi stare jalnică in care o aflase, neînarmată si nepregătită.
Oculta se gândea si la ipoteza că nu ar putea impune tării alianta cu Rusia. Pentru această eventualitate, capacitatea combativă a armatei trebuia mentinută la cel mai jos nivel, pentru a nu constitui un obstacol pentru năvălitorii din Răsărit dacă va primi ordin să apere tara.
După concedierea lui Titulescu, Regele isi asumă răspunderea directă a politicei externe. Ministri erau alesi numai din personalul politic sau diplomatic care împărtăsea aceleasi convingeri cu Regele. Directivele lăsate de Titulescu au rămas perfect valabile, adică rezervă fata de initiativele Axei si sprijin diplomatiei sovietice pe continent.
Bine înteles că Puterile Axei întărindu-se, iesiri a la Titulescu in forurile internationale, contra Germaniei si Italiei, ar fi fost contraproducătoare. Regele Carol ducea aceeasi politică de încercuire a Germaniei, dar cu mai multă precautiune, într'un stil mult mai nuantat, mergând până a face Berlinului importante concesii de ordin economic.
Dar telul final al politicei lui fată de Puterile Axei nu se modificase: el pândea momentul prielnic ca să iasă din acest joc in zig-zag si să se alăture aliantei franco-bolsevice, asvârlind tara in războiu contra Germaniei.
     Dacă oculta Palatului nu si-a putut îndeplini in întregime programul fixat de Internationala Comunistă - a manevra in asa fel ansamblul politicei interne si externe românesti încât in final tara noastră să ajungă alături de Soviete- asta se datoreste iutelii cu care s'au desfăsurat evenimentele.
Plasa in care prinseseră ei tara s'a rupt din cauza repeziciunii cu care Germania a condus războiul.
In Septembrie 1939, Armand Călinescu a făcut sfortări desperate ca să convingă Consiliul de Coroană, convocat pentru a examina situatia creată in urma izbucnirii ostilitatilor germano-polone, de urgenta necesitate a intrării Romaniei in războiu pentru a ajuta Polonia, dar s'a izbit de sovăiala celorlalti membri ai Consiliului, îngrijorati de ritmul in care se desfăsurau operatiile armatei germane.

     In primăvara anului următor, 1940, camarila si-a pus nădejdile într'o blocare a ofensivei germane, fie in fata liniei Maginot fie undeva mai in interiorul Frantei. Regele si anturajul său asteptau o reeditare a miracolului de pe Marna. Nici aceasta dorintă nu le-a fost îndeplinită.
Franta a capitulat in sase săptămâni, după inutile încercări de a opri coloanele de tancuri germane.
La începutul verii anului 1940, politica externă a României sărise si ea in aer. Nu mai aveam niciun punct de sprijin in Europa. Nici real si nici cel putin fictiv. Marii nostrii aliati dispăruseră depe continent: Franta nu mai exista, iar Anglia tremura de teama unei invazii germane.
Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica se pulverizaseră, iar Liga Natiunilor răposase si ea mai demult.
In schimb, eram înconjurati numai de dusmani. Din Răsărit ne pândea fiara bolsevică si se pregătea să-si intindă ghiara asupra Basarabiei; la Vest Ungurii nu-si ascundeau satisfactia de a sti că s'a apropiat momentul revansei; iar la Sud Bulgarii se preguteu si ei să-si prezinte revendicarile asupra Dobrogei meridionale.
Politica partidelor, politica lui Titulescu si politica lui Carol ne-au adus in acest impas.
Germania si Italia si-au intors fata dela noi, după ce au făcut zadarnice eforturi, începănd din 1934, să ne câstige prietenia. In lipsa României, care le-a întors spatele, preferând să devină o anexă a diplomatiei sovietice, aceste puteri si-au căutat alte prietene pe care trebuia să le onoreze acum. Basarabia era sacrificată prin pactul secret Ribbentrop-Molotov; Ungurilor si Bulgarilor le promiseseră Roma si Berlinul satisfacerea revendicarilor lor, in schimbul aliantei la care se angajaseră.
Aceste erori si aceasta politică de permanentă ignorare a intereselor reale ale Tării veniseră la scadentă.
Bine înteles că dacă ar fi existat la Rege si la consilierii lui un ultim sentiment de demnitate omenească si de răspundere fată de taxă, cel putin in acest moment de supremă primejdie s'ar fi produs o radicală schimbare in constiinta lor, recunoscându-si drumul gresit si înaugurând o nouă politică in conformitate cu aspiratiile natiunii.
Dar Regele căzuse in asa hal de degenerare morală încât soarta tării nu-l mai interesa. Singurul lucru ce-l preocupa era cum să se strecoare el si anturajul lui prin aceste evenimente teribile care dărâmau edificiul României Mari.
Oculta si-a făcut următorul calcul. Problema tării e secundară. Esential este să fie salvat Regele, căci râmânând Regele pe tron, rămâne si Elena Lupescu si, odată cu ea, toată gruparea constitutivă a ocultei. Cu orice pret trebuia păstrată puterea in mâinile acelora care o exercitau. Nu-i interesau amploarea concesiunilor. Odată Regele salvat, e salvată oculta, e salvată conspiratia comunistă care actiona chiar din incinta Palatului.
Pentru moment nu există altă solutie decât o apropiere de Germania.
Trecerea României in lagărul moscovit nu era posibilă in acel moment nici din cauze interne - nu numai legionarii, dar însesi partidele politice s'ar fi opus, preferând o întelegere cu Germania ci si din cauze externe, pactul de neagresiune germano-sovietic constituind un impediment la ruperea echilibrului din Sud-Estul european.
Mergem cu Germania acum, spunea oculta, dar pândim momentul prielnic ca să ne desprindem de ea, revenind «la locul unde au fost jurămintele», adică in tabăra bolsevismului.
Toată politica Regelui din vara anului 1940 nu a avut nicio referintă cu drama tării. Era perfect adevărat ceeace născocise imaginatia Bucurestenilor pe atunci că Regele prefera să ramână cu «Ducatul de Ilfov» decât să părăsească tronul. Odată cu el rămânea intactă conspiratia comunistă dela Palat, păstrându-si libere toate posibilitătile si oportunitătile ca să schimbe cursul politicei românesti când se va debilita pozitia germană pe continent.
Din această perspectivă trebuie apreciată politica internă si externă a Regelui, in vara anului 1940. Surprinsi de evenimente, raufăcatorii svârleau lest peste bord pentru a se salva dela prăbusire, fără să se mai uite si la frânturile de tară pe care le sacrificau.
O solutie mai usoară pentru ei ar fi fost să plece din tară, când s'a apropiat uraganul, dar interesele conspiratiei comuniste reclamau ca ei să rămână, salvând acest punct operativ care hotăra de soarta întregului Sud-Est european.
Si asa, lumea a asistat uimită la destindere si apoi la întelegerea cu legionarii, la denuntarea aliantelor si pactelor precedente, la căderea guvernului Tătărescu, la intrarea legionarilor in guvern, la servilismul cu care s'au acceptat toate revendicările teritoriale patronate de Berlin, Moscova si Roma, la umilitoarea postură a Regeloi Carol care îsi întindea mâinile in toate părtile ca să-si găsească colaboratori dispusi să-i acopere politica lui nefastă si să împărtească răspunderea dezastrului cu el.
Tara putea să piară pentru Regele Carol, putea să sufere orice înfrângeri, orice umilinte, dacă cu acest pret putea să capteze bunăvointa Puterilor Axei si să rămână pe tron.
Ce va fi mai departe, se va vedea.
Deocamdată dictatura regală si rotitele ei invizibile să nu sufere nicio dislocare sau nici cel putin o alterare.

     Un pumn de oameni, ajutati de Providenta Divină, au alungat depe tron pe Regele ucigas si au schimbat cursul istoriei românesti.
Nu putem întra aici in amănuntele revolutiei dela 6 Septembrie, căci nu este acesta rostul articolului de fată. Ceeace ne interesează in acest spatiu, este să stabilim ce consecinte a avut actul răsturnării Regelui Carol pentru politica externă si internă a României.
Rezultatul cel mai important al abdicării a fost scoaterea Statului român de sub influenta ocultei. Odată cu Regele dispăreau Elena Lupescu si intreg clanul de conspiratori de tendintă marxistă care dirijaseră până atunci destinele natiunii. Oculta mare si mică fusese eliminată.
Politica României nu o mai dicta Moscova, ci poporul român reprezentat in Statul national-legionar prin Miscarea Legionară.
Natiunea devenise stăpână pe viata ei.
Cea mai mare nenorocire pentru un neam nu e aceea de a suferi privatiuni, de a purta războaie sau de a fi victima unor calamităti, ci de a nu dispune de resursele ei morale si materiale.
Aceasta era situatia sub Regele Carol, când tot ce producea natiunea era scos la licitatie in profitul unor cete de streini si exploatatori, iar pe deasupra mai era si împinsă ca vitele la tăiere, spre abatorul lui Stalin.
Colaborarea cu Generalul Antonescu se prezenta in primele luni sub cele mai favorabile auspicii. Se uniseră fortele principale ale tarii, Armata si Legiunea, iar noul Rege îsi dăduse consimtământul la această formulă de guvernare. Nimeni in tară nu mai putea să conteste noului regim forta si autoritatea.
Cel mai puternic partid politic, de când a existat România modernă, îsi dădea mâna cu glorioasa armată a tării, ca să făurească instrumentul de guvernare capabil să repare nedreptătile trecutului si rănile recent primite.
Perspectiva era grandioasă. Un popor întreg, însufletit de idealurile Legiunii, pătruns de sacrificiul Căpitanului si hotărît de luptă, stătea in spatele Conducătorului pentru a participa la măreata epopee a renasterii nationale si a recuceririi teritoriilor pierdute. O sansă unică in istorie, cu care cine stie dacă ne vom mai întâlni vreodată.
Momentul dela 6 Septembrie 1940, ca semnificatie profundă a istoriei, nu poate fi comparat decât cu alegerea Domnitorului Cuza pe tronul ambelor tări românesti.
Si atunci, miscarea natională, începută sub Tudor Vladimirescu si trecută prin nenumărate încercări, suferinte si deceptii, îsi găsise împlinirea supremă in actul Unirii.
Acum aceeasi miscare, reactivată de Corneliu Codreanu, după imense sacrificii, îsi aflase realizarea in actul dela 6 Septembrie. Si atunci, ca si acum, era in fond poporul român care biruia contra unor stăpâniri care se suprapuneau peste destinul lui. Multimile îsi cântau bucuria izbăvirii prin căntece si manifestatii si salutau pe Conducător cu un entuziasm delirant...
Dar ce folos de toate aceste uriase dăruiri ale unui neam întreg când acel ce trebuia să-i interpreteze dorintele si să-i ducă la împlinire aspiratiile nu era decăt o nefericită aparitie a desertăciunii omenesti, care nu vedea in Miscare decât un concurent al gloriei care i se cuvenea numai lui.
Bucuria neamului a fost de scurtă durată, retezată de acela care se ridicase la locul de Conducător pe mormintele legionarilor cari au luptat la 3 Septembrie.
     Asezându-ne in locul dusmanilor infrânti la 6 Septembrie, trebue să ne dăm seama că dupăce s'au desmeticit de lovitura primită, si-au pus toate resursele la contributie ca să vadă cum pot să recâstige puterea in Stat.
Un complot sau o actiune directă nu ar fi avut nicio sansă de reusită. Trebuia găsită o cale ocolită, o posibilitate de dinamitare a coalitiei din interior, o provocare a unei rupturi între cei doi factori ai ei, care să o spargă si să o reducă la neputintă.
Analizând mai departe care din cei doi factori ar fi putut fi asmutit contra celuilalt, dusmanii s'au oprit asupra lui Antonescu. Miscarea nu putea fi manevrată, atât prin masivitatea ei cât si prin constiinta conducătorilor ei.
Antonescu nu avea partid, nu avea organizatie si nu avea fortă decât atâta vreme cât se afla in fruntea Statului si a armatei. Deposedat de aceste functiuni, nu mai reprezenta nimic. Era mult mai usor pentru fostii adversari să-si distileze veninul pe canalul unui singur om decât să deruteze o miscare.
Generalul Antonescu mai prezenta un avantaj. Cu el se mai făcuse o experientă de acelasi gen si experienta reusise. Antonescu era un ambitios fără margini si dacă i se satisfăcea această ambitie, oricine putea să-l exploateze.
Raporturile dintre Antonescu si Palat nu erau bune, erau chiar incordate, dar când Regele Carol i-a oferit Ministerul Armatei, a acceptat să intre in guvernul Goga si mai târziu in guvernul dictaturii regale, fiind unul dintre stâlpii noului regim.

     In noua lui functiune, de Ministru de Armatei, Generalul Antonescu a jucat un rol decisiv la inscăunarea noului regim, ordonând prefectilor militari să scoată 200% in plebiscitul pentru noua Constitutie. Tot Antonescu a amenintat pe Corneliu Codreanu să nu facă manifestatia proectată contra noii Constitutii (era vorba de o manifestatie făcută in Capitală, împreună cu Iuliu Maniu), căci «armata trage», adică el va da ordin armatei să tragă.
La Predeal, înainte vreme, avusese lungi conversatii cu Căpitanul asupra necesitătii de însănătosire a vietii publice românesti.
Acelasi om, dupăce i s'a satisfăcut setea de putere, era gata să tragă in acei care luptau tocmai pentru insănătosirea vietii publice.
Având in vedere acest antecedent, nu era exclus, îsi ziceau elementele scăpate din naufragiul dela 6 Septembrie, ca aceeasi tactică să ducă la acelasi rezultat. Aceste cercuri stiau că Antonescu râvnea să aibă toată puterea pentru el, să nu mai sufere limitările pe care i le impunea colaborarea cu Miscarea.
Dacă această dorintă latentă va fi redesteptată si cultivată, Generalul ar putea fi amăgit să se intoarcă împotriva Miscării, exact ca in 1938: stima ce i-o arăta lui Corneliu Codreanu suferise o eclipsă când i s'a arătat fotoliul ministerial.
Intr'una din ultimele conversatii cu el, i-am adus aminte de ceeace imi spunea despre perioada de colaborare cu Regele Carol: «Domnule Sima, am fost inselat de Rege». Si i-am zis in continuare: «Domnule General, vă rog fiti atent ca să nu cădeti iarăsi sub influenta acelorasi forte si să loviti in Miscare». Bine inteles el mi-a dat un răspuns aspru, asigurându-mă că «niciodată Generalul Antonescu nu va lovi in Miscare».
Prelucrarea Generalului Antonescu de către fortele oculte a fost posibilă si din cauza altor imprejurări cari îi puteau mări ambitia lui nemăsurată: era un om bolnav de o boală care nu-l impiedica să muncească, dar care fiind într'o fază inaintată, îi provoca crize.
Această boală se manifesta printr'un desechilibru de umor si atitudini: putea trece dela o zi la alta sau chiar in câteva ore sau chiar in câteva clipe dela bunătate, prietenie si chiar dragoste, la brutalitate si ferocitate. In astfel de momente, nu-si controla cuvintele, gesturile si, ceeace era mai grav, dispozitiile luate. Ofensa pe oricine, tratându-l ca pe o slugă nemernică.
Putini l-au cunoscut pe Generalul Antonescu mai bine ca mine. Ceilalti l-au cunoscut asa zicând prin vitrină, când primea audiente, când apărea la paradă sau la manifestatii. Eu însă am lucrat zi de zi cu ei si numai gratie unui tact deosebit si unei simpatii ce i-o inspiram, am putut duce această lungă tovărăsie. Niciodată nu m'a jignit, dar colaboratorii mei ieseau dela el amărîti.
Antonescu nu era un om politic. El isi imagina Statul ca o vastă cazarmă. Credea că totul se rezolvă prin ordine.
De aceea in decursul dictaturii lui, destul de lungă, nu a izbutit să-si creeze un cerc de prieteni, o grupare, o fortă politică, un sistem de amicitii si oameni devotati. El nu vedea decât oarneni care primesc ordine si le execută, fără, să se intereseze cine sunt acesti oameni si pentru ce îl ascultă cu atâta servilism.
Sistemul cazon al lui Antonescu de a guverna Statul a înlesnit considerabil fostilor dusmani (care in fond erau si dusmanii lui) să-i excite patima de dominatie si mai târziu să se strecoare până in cele mai înalte posturi de conducere ale tării.
Avea un anturaj de proastă extractie, format din indivizi care se gândeau la toate, afară de interesele tării. Afaceristi, arivisti feroci si intriganti fără margini.
Antonescu avea o slăbiciune deosebită fată de aceste persoane. Le făcea toate voile si le asculta toate păsurile. Acestia au fost aliatii cei mai pretiosi ai elementelor cari lucrau din umbră la separarea Generalului de Miscare.
Intre figurile din anturajul Generalului Antonescu care, au jucat un rol mai nefast in această perioadă a fost D-na Goga. Această femeie, nelipsită din casa lui Antonescu, lucra pe două tablouri: pe deoparte batjocorea Miscarea pe la oficialitătile germane, când le întâlnea pe la receptii sau la mesele ce le dădea in somptuoasa ei casă. Pe de altă parte, îi băga in cap Generalului fel de fel de conspiratii pe care le-ar pune la cale legionari ca să-l omoare.
Odată m'a chemat Generalul si foarte enervat m'a întrebat dacă stiu ceva că «D-na Sturdza a organizat o echipă ca să-l omoare». Aceeasi D-na Goga, cunoscând toate deciziile războiului, le transmitea apoi Aliatilor prin TFF, cari, la rândul lor, bine înteles, că le retransmiteau Rusilor.
Nu numai că D-na Goga nu a împărtăsit soarta D-nei Antonescu sub comunisti, ci a fost lăsată să locuiască in castelul dela Ciucea, oferindu-i-se si o pensie.
Pentru a se ajunge la o ruptură, evident se găseau suficiente pretexte.

     Cum noi ne-am comportat tot timpul corect si loial fată de el, Generalul specula inerente frictiuni care se produc in Stat pana ce se asează o revolutie in albia lui. Aceste incidente constituiau materia predilectă, a acelora care conspirau din umbră la răsturnarea regimului.
Inainte de a fi informati oficial, răsunau telefoanele la presidentie pentru a-i comunica Generalului o «nouă ispravă a cămăsilor verzi». Această tensiune a mers crescând până ce Generalul, impins din spate de toti nemultumitii, a trecut la actiune. După înlăturarea lui Sturdza dela Externe, a demis pe ministrul de interne, Generalul Petrovicescu si, odată cu el, pe toti prefectii si chestorii legionari de politie, substituindu-i cu militari.
Evident, Miscarea se afla in fata unei lovituri de Stat si a reactionat. Antonescu a fost surprins de masivitatea acestei reactiuni, care-l asvârlise in defensivă. Atunci a cerut ajutorul lui Hitler si numai gratie ordinului dat de acesta diviziilor germane din Romania de a interveni in favoarea lui, a castigat partida.