Vavivov

Antropozofie - Partea I

de Rudolf Steiner

publicat la 10.10.2009

Cine sunt eu?

�� Dac� privim ast�zi spre acei oameni care se ridic� deasupra aspectelor superficiale ale vietii, atunci vedem c� sentimentele care str�bat timpurile fiec�rui suflet omenesc s-au re�mprosp�tat. Vedem c� ast�zi oamenii �si pun diferite �ntreb�ri �n subconstientul lor, �ntreb�ri care nu pot fi transformate niciodat� �n g�nduri clare, cu at�t mai putin prin ceea ce exist� �n lumea civilizat�. Dar aceste �ntreb�ri exist�. Si acestea sunt ad�nc �nr�d�cinate la un num�r mare de oameni. Ele sunt, de fapt, prezente la toti oamenii cu adev�rat g�nditori ai zilelor noastre. Dar dac� aceste �ntreb�ri se exprim� prin cuvinte, atunci ele lumineaz� ca si cum ar fi aduse de departe, c�nd ele sunt totusi at�t de aproape. Ele se afl� �n vecin�tatea nemijlocit� a sufletului omului g�nditor.

�� Dou� �ntreb�ri, din �ntreaga sfer� a enigmelor care fr�m�nt� ast�zi oamenii, se pot pune, mai �nt�i. O �ntrebare ia nastere atunci c�nd sufletul omenesc priveste la existenta uman� proprie si la ambianta lumii.
Sufletul uman �l vede pe om intr�nd prin nastere �n existenta p�m�nteasc�. El vede aceast� viat� desf�sur�ndu-se cu vietuirile ei interioare si exterioare cele mai diverse. Sufletul uman vede, de asemenea, �n afar�, natura, toat� abundenta de impresii care ajung p�n� la om si care treptat umplu sufletul.

�� Acest suflet uman existent �n corpul omenesc contempl� unitatea tuturor lucrurilor.
Natura asimileaz� de fapt tot ceea ce sufletul uman vede �n existenta p�m�nteasc�.
C�nd omul a trecut prin poarta mortii, natura preia �n fortele sale, printr-un element oarecare � dac� este incinerat sau �nmorm�ntat nu are o important� prea mare �, natura asimileaz� printr-un element oarecare corpul fizic omenesc.
Dar ce face natura cu acest corp fizic?
�l distruge.
De obicei, sufletul uman nu priveste �n urm� la calea pe care o apuc� fiecare substant� a acestui corp omenesc; dar dac� medit�m mai mult, atunci se ad�nceste aceast� privire asupra a ceea ce face natura cu ce are omul fizic-senzorial, dup� ce acesta a trecut prin poarta mortii.
Exist� cavouri �n care se p�streaz� cadavrele umane. Dup� c�tva timp, �n locul acestor cadavre r�m�ne doar forma uman� distorsionat�, const�nd din carbonat de calciu. Si dac� acest carbonat de calciu, care imit� forma uman� �n distorsionare, este miscat, el se transform� �n pulbere.
Aceasta ofer� o impresie profund� a ceea ce n�p�deste sufletul, dac� el priveste ulterior ce se �nt�mpl� cu trupul prin care este �nf�ptuit totul, �ntre nastere si moarte, de c�tre om.
Si omul priveste apoi spre natura care �i ofer� cunoasterea, din care el extrage tot ce numeste �ntelegere, si spune: Aceast� natur�, care �ng�duie s� apar� din s�nul ei cristalizarea cea mai minunat�, aceast� natur�, care �n fiecare prim�var� scoate la iveal� din sine, ca prin farmec, plantele care �ncoltesc, l�st�resc, aceast� natur�, care timp de zeci de ani tine copacii �nzestrati cu scoart�, aceast� natur� care umple P�m�ntul cu regnurile animale ale celor mai diverse specii, de la animalele cele mai mari p�n� la bacilii cei mai minusculi, aceast� natur�, care trimite spre nori ceea ce detine �n ea ca ap�, aceast� natur�, care radiaz� �n jos ceea ce se revars� de la stele �ntr-o anumit� necunoastere, aceast� natur� se opreste la ceea ce �l distruge pe om, aduc�ndu-l p�n� la pulberea cea mai fin�.
Pentru oameni, natura cu legile ei este distrug�toare.

�� Ne afl�m �n fata formei umane; aceast� form� uman� care se prezint� ochilor cu toat� frumusetea pe care o poart� cu sine � si ea poart� frumusetea cu sine, c�ci este mai des�v�rsit� dec�t toate celelalte forme care exist� pe P�m�nt � aceast� form� uman� exist� aici.
Pe de alt� parte, exist� natura cu pietrele ei, cu plantele ei, cu animalele ei, cu norii ei, cu r�uri si munti, cu toate cele ce lumineaz� �n jos din oceanul de stele, cu ceea ce se revars� ca lumin� si c�ldur� de la Soare pe P�m�nt, si aceast� natur� nu suport� �n propria-i legitate forma uman�.
Ceea ce exist� ca om, c�nd este predat naturii, este pulverizat. Aceasta vede omul. El nu-si formeaz� idei asupra acestui lucru, dar ea exist� ad�nc �n inima sa.
De fiecare dat� c�nd omul are �n fat� imaginea mortii, aceasta se imprim� ad�nc �n interiorul inimii sale. C�ci nu dintr-un simplu sentiment egoist, nu dintr-o simpl� sperant� superficial� de a tr�i �n continuare dup� moarte se naste iar�si ad�nc �n inim�, �n subconstient, o �ntrebare care este extrem de important�, care �nseamn� fericire si nefericire pentru suflet, chiar dac� ea nu este formulat�.
Si tot ceea ce vrea s� �nsemne fericire si nefericire pentru constienta obisnuit�, conform destinului omului pe P�m�nt, este de mic� important� fat� de nesiguranta simtirii ce se formuleaz� din privelistea mortii.

�� Acum intrebarea se pune astfel: De unde vine aceast� form� uman�?
Privesc la cristalul cu forme minunate, la formele plantelor, privesc cum se rostogolesc , v�d tot ceea ce se transmite din nori, tot ceea ce se transmite �n jos din stele.
Eu v�d toate acestea... (astfel �si spune omul). Forma uman� nu poate proveni din toate acestea, pentru c� ele contin numai forte de distrugere, forte de pulverizare pentru ea.
Si acum apare, �naintea simtirii umane, �naintea inimii umane, intrebarea �ngrijor�toare: Unde este lumea din care provine forma uman�? Unde este ea, aceast� lume?
Si din privelistea mortii avanseaz� �ntrebarea �ngrijor�toare: Unde este lumea, aceast� alt� lume din care provine forma uman�?
S� nu spuneti, dragii mei prieteni, c� �nc� nu ati auzit aceast� �ntrebare formulat� astfel. Dac� cineva ascult� ceea ce oamenii, din mintea lor, �ncredinteaz� vorbirii, atunci nu aude formulat� aceast� �ntrebare.
Daca oamenii isi expun pl�ngerile inimii, ei fac aceasta pentru c� percep un am�nunt oarecare al vietii si se angajeaz� �n tot felul de reflectii asupra acestuia, pe care �l �ncadreaz� �n �ntrebarea lor de destin � cine �ntelege aceast� vorbire a inimii, acela aude inima gr�ind din necunoscut: Unde este lumea, aceast� cealalt� lume din care provine forma uman�?

�� Si astfel se �nf�tiseaz� �naintea omului lumea pe care el o vede, o contempl�, o percepe, cu privire la care el �si formeaz� stiinta sa, care-i ofer� baza pentru actiunile artei sale si pentru veneratia sa religioas�, astfel se �nf�tiseaz� aceast� lume, si omul exist� pe P�m�nt si are �n ad�ncul simtirii sale sentimentul: Eu nu apartin acestei lumi; trebuie s� existe o alta care, �n forma pe care o am, m-a scos la iveal� ca prin farmec din s�nul s�u.
C�rei lumi apartin eu? Astfel gr�ieste inima omului actual.
Aceasta este �ntrebarea fundamental� care se pune.
Si dac� oamenii sunt nesatisf�cuti cu cele ce le ofer� stiintele moderne, atunci acesta este motivul pentru care ei pun o asemenea �ntrebare �n ad�ncul simtirii lor, si stiintele sunt �ndep�rtate de la a atinge m�car �ntr-un fel �ntrebarea: Care este lumea c�reia �i apartine, de fapt, omul?
C�ci lumea pe care o v�d este cealalt� lume.

�� Astfel, omul se afl�, mai �nt�i, �naintea marelui necunoscut. Dar el se afl� �naintea acestui necunoscut prin faptul c� trebuie s� se contemple pe sine ca un element al acestui necunoscut.
Aceasta �nseamn�, cu alte cuvinte: referitor la tot ceea ce omul nu este, exist� �n jurul lui, �n plan spiritual, lumin�; �n momentul �n care el priveste c�tre sine �nsusi se �ntunec� �ntreaga lume, se face �ntuneric, si omul b�jb�ie �n �ntuneric, el poart� prin �ntuneric enigma propriei fiinte.
Si este asa, dac� omul se contempl� din afar�, dac� el se afl� �n interiorul naturii ca o fiint� exterioar�. El nu se poate apropia ca om de aceast� lume.

�� Contempl�ndu-si existenta sa fizic�, care este instrumentul s�u �ntre nastere si moarte, omul stie: f�r� aceast� lume fizic� eu nu pot str�bate existenta dintre nastere si moarte, c�ci trebuie s� faca mereu �mprumuturi de la aceast� existent� din lumea vizibil�.
Fiecare buc�tic� pe care o iau �n gur�, fiecare sorbitur� de ap� este din aceast� lume vizibil�, c�reia eu nu-i apartin �n nici un fel. Dac� tocmai am �nghitit o bucata care apartine acestei lumi vizibile si trec, imediat, prin poarta mortii, �n momentul acela ceea ce se afl� �n mine apartine fortelor de distrugere ale acestei lumi vizibile.
Pentru ca aceasta s� nu apartin�, �n mine �nsumi, fortelor de distrugere, fiinta mea proprie trebuie s-o apere de aceasta!
Dar nic�ieri, afar�, �n lumea vizibil�, nu este de g�sit aceast� fiint� proprie.
Ce fac eu, deci, prin fiinta mea proprie, cu buc�tica pe care o iau �n gur�, ce fac cu sorbitura de ap� pe care o �nghit?
Cine sunt eu deci, cel ce primeste si asimileaz� substantele naturii? Cine sunt eu deci?
Aceasta este a doua �ntrebare, �ntrebare secundar� ce rezult� din prima.
Eu nu trec doar prin �ntuneric, �n timp ce m� aflu �n leg�tur� cu lumea vizibil� eu actionez �n �ntuneric f�r� a sti cine face aceasta, f�r� a sti cine este fiinta pe care o desemnez ca eu al meu. Eu sunt complet d�ruit lumii vizibile, dar nu-i apartin.
Aceasta �l scoate pe om afar� din lumea vizibil�. Aceasta �i �ng�duie lui �nsusi s� apar� ca cet�tean al unei cu totul alte lumi. Si aici se afl� �ngrijor�toarea, marea �ndoial�: Unde se afl� lumea c�reia �i apartin?
Si cu c�t civilizatia uman� a avansat, cu c�t oamenii au �nv�tat s� g�ndeasc� mai intens, cu at�t mai mult a devenit aceast� �ntrebare Si ea se afl� ast�zi �n ad�ncul simtirii.

�� Oamenii se �mpart, �n m�sura �n care apartin lumii civilizate, de fapt, �n dou� categorii, �n ceea ce priveste �ntelegerea acestei �ntreb�ri
. Unii o �mping �n jos, o g�tuie, nu o duc la claritate, dar sufer� prin aceasta, ca de un dor teribil de a rezolva aceast� enigm� uman�
Ceilalti devin insensibili fat� de aceast� �ntrebare, �si spun tot felul de lucruri din existenta exterioar�, pentru a deveni insensibili.
�n felul acesta, ei anuleaz� �n ei �nsisi sentimentul consistent al propriei fiinte. Desert�ciunea le cuprinde sufletul. Si acest sentiment al desert�ciunii exist� ast�zi �n subconstientul multor oameni.
Acesta este un aspect, o mare problem� �n leg�tur� cu �ntrebarea fundamental� mentionat�. Ea germineaz� dac� omul se contempl� din afar� si, de asemenea, el percepe subconstient doar foarte slab relatia sa cu lumea, ca om aflat �ntre nastere si moarte.

�� Alt� �ntrebare ia �ns� nastere, dac� omul priveste �n interiorul s�u propriu.
Aici se afl� cel�lalt pol al existentei umane. Aici, �n�untru, exist� g�ndurile.
Ele reproduc natura exterioar�. Prin g�ndurile sale omul reprezint� natura exterioar�.
Omul cultiv� senzatii, sentimente fat� de natura exterioara, prin vointa sa, asupra naturii exterioare.
Omul priveste mai �nt�i spre interiorul s�u propriu. G�ndirea unduitoare, simtirea si vointa se afl� �naintea sufletului s�u. Astfel se situeaz� el, cu sufletul s�u, �n interiorul actualit�tii.
La aceasta se adaug� amintirile tr�irilor anterioare, amintirile lucrurilor pe care le-a v�zut cu mult� vreme �n urm� �n existenta p�m�nteasc�. Toate acestea umplu sufletul.
Ce se �nt�mpl�? Acum omul nu-si formeaz� idei clare despre ceea ce retine de fapt �n sine; subconstientul pl�smuieste aceste idei.

�� O singur� migren� care alung� g�ndurile preg�teste asadar interiorul omului pentru o �ntrebare-enigm�.
Si fiecare stare de somn �l preg�teste pentru o �ntrebare-enigm�, dac� omul zace nemiscat si �i lipseste posibilitatea de a se afla, prin intermediul simturilor sale, �n corespondent� cu lumea exterioar�.

�� Omul simte c� trupul s�u fizic trebuie s� fie activ.
Apoi, �n sufletul s�u apar g�ndurile, sentimentele, impulsurile de voint�.
Dar piatra pe care tocmai am contemplat-o, care, poate, are o form� sau alta de cristal... eu o abandonez; dup� c�tva timp, m� interesez din nou de ea...; ea a r�mas asa cum este.
G�ndul meu, urc�, se �nf�tiseaz� ca imagine �n suflet.
El este perceput ca av�nd aceeasi valoare ca si muschii, ca si oasele pe care omul le are.
Dar aceasta este o simpl� imagine, este mai putin dec�t un tablou pe care l-am ag�tat pe perete; c�ci tabloul pe care l-am ag�tat pe perete d�inuie un timp, p�n� se descompune substanta lui.
G�ndul trece �n zbor. G�ndul este si dispare ne�ncetat, o imagine fluctuant�, care vine si pleac�, o imagine care are modestia e �n existenta sa de imagine.
Si cu toate acestea, dac� omul priveste �n interiorul sulfetului s�u, el nu vede altceva dec�t aceast� imagine de reprezentare.
El nu poate spune altceva dec�t c� sufletescul s�u const� din aceste imagini de reprezentare.

�� Privesc �nc� o dat� piatra. Ea este aici, afar�, �n spatiu. Ea d�inuie. Mi-o reprezint acum, mi-o reprezint peste o or�, mi-o reprezint peste dou� ore.
G�ndul se �ntrerupe mereu, el trebuie s� fie re�nnoit. Piatra d�inuie.
Ce mentine piatra de la or� la or�?
Ce permite g�ndului s� fluctueze de la or� la or�?
Ce mentine si conserv� piatra de la or� la or�? Ce distruge g�ndul mereu astfel �nc�t el trebuie s� fie stimulat din nou la privirea exterioar�?

Ce mentine piatra? Se spune: Ea este. Existenta i se cuvine.
G�ndului nu i se cuvine existenta. G�ndul poate cuprinde forma pietrei dar nu poate �n�elege cum se conserv� piatra. Aceasta d�inuie �n afar�. Numai imaginea ei intr� �n suflet.
Si astfel se �nt�mpl� cu oricare lucru al naturii exterioare �n relatie cu sufletul uman.
Omul poate privi c�tre acest suflet ca spre interiorul s�u propriu.

�� Natura �ntreag� se oglindeste �n sufletul uman. Dar sufletul are numai imagini fluctuante, care se ridic� oarecum la suprafata lucrurilor, �ns� interiorul lucrurilor nu p�trunde �n aceste imagini. � Eu trec prin lume cu reprezent�rile mele. M� ridic mereu la suprafata lucrurilor. Dar lucrurile r�m�n afar�.
�mi port sufletul prin aceast� lume care m� �nconjoar�. Dar aceast� lume r�m�ne afar�.
Si la ceea ce este �n�untru nu ajunge lumea exterioar� cu existenta sa proprie.
Dac� omul se prezint� astfel, �naintea lumii care-l �nconjoar�, �n momentul mortii, el trebuie s� spun�: Eu nu apartin acestei lumi, c�ci nu pot p�trunde �n aceast� lume, fiinta mea apartine unei alte lumi; de aceast� lume eu nu m� pot apropia c�t timp tr�iesc �n corpul meu fizic.

C�nd corpul meu se apropie de aceast� lume exterioar�, dup� moartea mea, el nu se poate apropia oricum, deoarece fiecare pas pe care �l face �nseamn� pentru el distrugere.
Aici, afar�, este lumea.
Dac� omul p�trunde �n ea, aceasta �l distruge, nu-l suport� �n sine cu fiintialitatea lui.
Dac� �ns� lumea exterioar� vrea s� p�trund� �n sufletul uman, nici ea nu poate face aceasta.
G�ndurile sunt imagini care se afl� �n afara esentei, a fiintei lucrurilor.
Fiinta pietrelor, fiinta plantelor, fiinta animalelor, fiinta stelelor, a norilor nu p�trunde �n sufletul uman. Pe om �l �nconjoar� o lume care nu se poate apropia de sufletul s�u, care r�m�ne afar�.

�� Pe de o parte r�m�ne omul � lui �i devine clar aceasta �n momentul mortii � �n afara naturii. Pe de alt� parte r�m�ne natura �n afara sufletului s�u.
Omul se contempl� ca ceva exterior. Lui trebuie s� i se pun� �ntrebarea �ngrijor�toare despre o alt� lume. Omul priveste c�tre ceea ce lui �i este cel mai apropiat, cel mai de �ncredere, �n interiorul s�u propriu. Omul priveste c�tre fiecare g�nd, c�tre fiecare reprezentare, c�tre fiecare impuls de voint�.
Natura �n care tr�ieste el nu o detine.
Aici este granita sever� dintre om si natur�. Omul nu se poate apropia de natur� f�r� s� fie distrus. Natura nu poate p�trunde �n interiorul omului f�r� s� devin� aparent�.
Omul nu detine, �n timp ce priveste �n sine si se �ntreab�: cum se afl� natura �n sufletul meu, nimic altceva dec�t aparenta imaginar� despre natur�.

�� Dar, �n timp ce omul poart� �n sine aceast� aparent� despre minerale, plante, animale, stele, Soare, nori, munti, r�uri, si �n timp ce el poart� �n sine aparenta �n amintirea despre toate vieturile prin care a trecut �mpreun� cu aceste regnuri ale naturii exterioare, el detine, �n timp ce vietuieste toate acestea drept interiorul s�u t�l�zuitor, sentimentul fiintei sale proprii ridic�ndu-se cu aceste valuri.
Ce se �nt�mpl� acum? Cum vietuieste omul acest sentiment al fiintei?
Acesta poate fi, evental, exprimat printr-o imagine. Se priveste spre o mare �ntins�. Valurile urmeaz� unul dup� altul. Aici un val, acolo un val, pretutindeni valuri care agit� apa.
Privirea este captivat� de un val deosebit. Acest val ne spune c� �n el tr�ieste ceva, c� nu este vorba de o simpl� mare agitat�, c� �n aceast� mare tr�ieste ceva.
�ns� apa �nv�luie din toate p�rtile aceast� fiint� vie. Se stie numai c� tr�ieste ceva �n acest val, dar nu se vede nimic altceva dec�t aceast� viat� �nv�luit� de ap�.
Valul seam�n� cu toate celelalte valuri. Numai v�z�nd forta cu care actioneaz� avem sentimentul c� tr�ieste ceva deosebit �n el. El dispare. �ntr-un alt loc apare din nou; apa valului ascunde iar�si ceva care �l anim� interior.

�� Asa stau lucrurile cu viata sufleteasc� a omului. Aici unduiesc reprezent�ri, g�nduri, aici unduiesc sentimente, aici unduiesc impulsuri de voint�; pretutindeni valuri.
Unul dintre valuri izbucneste �ntr-un g�nd, �ntr-o hot�r�re de voint�, �ntr-un sentiment. Exist� eu, aici �n�untru, dar g�ndurile sau sentimentele sau impulsurile de voint� ascund viul precum valul de ap�. Ele ascund ceea ce exist� �n�untru drept eu.
Iar omul nu stie ce este el �nsusi. C�ci tot ceea ce i se arat�, despre care el stie numai: aici unduieste sinea mea, aici unduieste propria mea fiint� , tot ceea ce i se arat� lui este numai aparent�.
Aparenta din suflet ascunde fiinta care este cu sigurant� aici, care umple omul, care tr�ieste �n�untru. Dar aparenta din suflet �l am�geste la fel cum apa valului am�geste o vietate care se ridic� din ad�ncurile m�rii.
Si omul simte fiinta sa real�, proprie, ca �nv�luie cu structura aparentei propriul s�u suflet.
Este ca si cum omul ar vrea s� se agate mereu de fiinta sa, ca si cum ar vrea s-o prind� cumva.
El stie c� ea este aici. Dar �n momentul c�nd vrea s-o prind� ea �i scap�, fuge de el.
Omul nu este �n stare s� prind� �n unduirea sufletului s�u o fiint� real�.
Si dac�, dup� aceea, omul intelege ca aceeasi viata unduitoare a sufletului are de-a face cu acea alt� lume care p�seste �naintea reprezent�rii dac� el priveste afar�, �n natur�, atunci apare cu at�t mai mult o enigm� �ngrozitoare.
Enigma naturii se g�seste �n tr�ire.
Enigma sufletului propriu nu se g�seste �n tr�ire, deoarece enigma �ns�si tr�ieste, deoarece ea este o enigm� vie, deoarece ea, la �ntrebarea perpetu� a omului: Ce sunt eu - asaz� �n fata sa ceea ce este simpl� aparent�.

�� n timp ce omul priveste �n interiorul propriu, observ� c� acest interior �i d� mereu r�spunsul: Eu �ti ar�t numai o aparent� despre tine �nsuti; tu provii dintr-o existent� spiritual�, dar eu �ti prezint doar o aparent� despre aceast� existent� Si astfel se apropie ast�zi de viata omului, din dou� directii, �ntreb�rile care-l pun la �ncercare.
Una din �ntreb�ri ia nastere din aceea c� omul observ�:
1. Exist� o natur�, dar omul se poate apropia de aceast� natur� numai prin faptul c� el se las� distrus de ea.
2. Exist� un suflet al omului, dar natura se poate numai apropia de acest suflet uman �n timp ce ea devine o formatiune aparent�.

�� Aceste dou� cunoasteri tr�iesc �n subconstientul omului de ast�zi.
Omul se �ntreab� ce tr�ieste aici, fiind transpus din vremuri vechi �n prezentul nostru.
Aici se afl� natura necunoscut� care este distrug�toare pentru om; acolo se g�seste structura de aparent� a sufletului uman, de care aceasta nu se poate apropia dec�t dac� omul, �ntr-adev�r, �si poate perfectiona existenta fizic� prin �mprumut de la natur�.
�n acest caz omul se afl� �ntr-un dublu �ntuneric.
Si se iveste brusc �ntrebarea: unde este cealalt� lume, c�reia �i apartin?
�� Si apare stiint� care vorbea despre aceast� lume necunoscut�.
Ne �ntoarcem �napoi, c�tre vremurile vechi. C�p�t�m o mare veneratie fat� de ce voiau s� exprime stiintific vremurile vechi despre aceast� lume care exist� pretutindeni �n natur�.
Dac� stim s� trat�m natura �ntr-un mod corect, atunci aceast� alt� lume se dezv�luie �naintea privirii umane.
�ns� constienta mai nou� a l�sat s� adoarm� aceast� veche stiint�. Ea nu mai este valabil�. Ea este transmis� prin traditie, dar nu mai este valabil�.
Omul nu mai poate avea �n vedere c�, din ceea ce odat� oamenii dintr-o vreme veche au aflat �n mod stiintific despre lume, ast�zi, la �ntrebarea sa �ngrijor�toare care �ncolteste din stiente i se d� r�spuns.
�� Aici se face cunoscut al doilea aspect: arta.
�ns�, din vechile timpuri, se apropie de noi m�nuirea artei, spiritualizarea substantelor fizice.
Omul poate primi prin traditie, uneori, ceea ce a r�mas conservat din vechea spiritualizare artistic�. Dar tocmai pentru c� �n subconstientul s�u se afl� o natur� autentic� de artist, omul se simte ast�zi nemultumit, pentru c� el nu mai poate m�nui ceea ce Rafael �nsusi a mai scos ca prin farmec din �nf�tisarea p�m�nteasc� omeneasc�, drept reflex al unei alte lumi de care omul, cu fiinta sa proprie, apartine de fapt.
Unde este deci ast�zi artistul care stie, cu pricepere, s� m�nuiasc� substanta fizic-p�m�nteasc� �ntr-un asemenea mod, �nc�t aceast� substant� s� redea reflexul acelei alte lumi de care apartine omul de fapt!
�� Din vechile vremuri r�m�ne conservat� �n mod traditional religia, ca al treilea aspect. Ea �ndrum� evlavia uman� c�tre acea alt� lume.
C�ndva, aceast� religie a luat nastere prin faptul c� omul a primit revelatiile naturii, care se afl�, de fapt, departe de el.
Si dac� noi trimitem �napoi cu aproximativ un mileniu privirea spiritual�, atunci d�m de oamenii care au simtit, de asemenea, c� exist� o natur�, �ns� omul se poate apropia de aceasta numai �n timp ce se las� distrus de ea.
Da, si oamenii de acum un mileniu au simtit aceasta �n ad�ncurile sufletului lor; dar ei au privit � la egipteni �nc� �nt�lnim aceasta � c�tre cadavru, care, oarecum ca un fel de monstru universal, intr� �n natura exterioar� si este distrus.
Ei vedeau cum pe aceeasi poart�, �n spatele c�reia este distrus cadavrul omenesc, trece si sufletul omenesc.
Niciodat� egiptenii nu ar fi realizat mumiile, dac� omul nu ar fi v�zut cum prin aceeasi poart� prin care trece cadavrul trece si sufletul.
Dar sufletul merge mai departe.
Oamenii vechilor vremuri simteau cum sufletul se ridic� �n Cosmos.
Vedeau ceea ce a disp�rut �n�untrul P�m�ntului, ceea ce a disp�rut �n�untrul elementelor, ei vedeau ceea ce se �ntoarce din dep�rt�rile Cosmosului, din stele; ei vedeau, la moarte, sufletul uman disp�r�nd, mai �nt�i �n�untru, �n spatele portii mortuare, apoi cum se �ndreapt� acest suflet uman pe drumul c�tre cealalt� lume, si ei �l vedeau iar�si �ntorc�ndu-se din stele.
Aceasta era vechea religie: revelatia Cosmosului din ora nasterii. Cuvintele s-au p�strat. Credinta s-a p�strat.
Dar ceea ce contine ea mai are vreo leg�tur� cu lumea?
Acel continut este p�strat �n literatura �nstr�inat� de lume, �n literatura religioas� �nstr�inat� de lume, �n traditia religoas� �nstr�inat� de lume. Acel continut se afl� departe de lumea �ns�si.
Si omul civilizatiei actuale nu mai poate �ntrez�ri nici o relatie �ntre ceea ce �i este transmis din punct de vedere religios si �ntrebarea �ngrijor�toare care se pune acum.
C�ci el priveste afar�, �n natur�, si vede trec�nd corpul fizic omenesc prin poarta mortii, care dincolo de moarte este sortit distrugerii.
Apoi el vede forma uman�, venind Si trebuie s� se �ntrebe: de unde vine forma uman�.
Pretutindeni, �ncotro privesc, nu z�resc de unde provine. � C�ci el nu o mai vede sosind din stele, dup� cum nu mai dispune de capacitatea de a o zari prin poarta mortii..
Si religia a devenit un cuv�nt lipsit de con�inut. Omul are de jur �mprejurul s�u, �n civilizatie, ceea ce au posedat vechile timpuri ca stiint�, ca art�, ca religie. �ns� stiinta veche a fost l�sat� s� dispar�. Arta veche nu mai este simtit� �n interioritatea ei, si ceea ce i se opune drept �nlocuitor este ceea ce omul nu poate �n�lta din substanta fizic� p�n� la str�lucirea spiritului.
Si religiosul a r�mas din vechile timpuri. Dar religiosul nu s-a referit nic�ieri la lume. �n ciuda religiosului, lumea �n relatie cu omul r�m�ne o enigm�.
�� Apoi omul priveste �n interiorul s�u. El aude vorbind glasul constiintei.
�n vechile timpuri, glasul constiintei era glasul zeului care conducea sufletul peste acele regiuni �n care este distrus cadavrul, care conducea sufletul si-i d�dea structura necesar� pentru viata p�m�nteasc�; era acelasi zeu care vorbea apoi �n suflet, ca glas al constiintei.
Acum, si vocea constiintei a devenit exterioar�. Legile morale nu se mai deduc din impulsurile divine. Omul priveste mai �nt�i c�tre ceea ce i-a r�mas din vechile vremuri. El poate avea doar ideea vag�: str�mosii au perceput am�ndou� �ntreb�rile asupra existentei �n alt mod dec�t le percepi tu ast�zi; de aceea ei au putut da un anumit r�spuns. Tu nu-ti mai poti tta �ntr-un mod distrug�tor pentru tine, fiindc� ea �ti prezint� numai distrugerea ta dup� moarte, �ti arat� numai aparenta sufletului t�u din timpul vietii.
�� Astfel se situeaz� omul ast�zi �naintea lumii. Si din acest sentiment iau nastere acele �ntreb�ri la care urmeaz� s� r�spund� antroposofia. Inimile vorbesc liber, din aceste dou� sentimente. Si inimile se �ntreab�: Unde afl�m cunoasterea lumii, cunoastere care devine just� pentru aceste sentimente?
Aceast� cunoastere a lumii ar dori s� fie antroposofia. Si ea ar vrea s� vorbeasc� astfel despre lume si om, �nc�t s� poat� exista din nou ceva care s� fie �nteles cu constienta modern�, la fel cum au fost �ntelese vechea stiint�, vechea art�, vechea religie, prin intermediul vechii constiente.
Antroposofia are o m�reat� misiune, prin �nsusi glasul inimilor omenesti.
Ea nu este altceva dec�t dorul omului actual. Ea va trebui s� tr�iasc�, fiindc� este dorul omului actual. Aceasta vrea s� fie antroposofia. Ea corespunde celor ce-si doreste omul cel mai fierbinte pentru existenta sa exterioar�, pentru existenta sa interioar�.
Si atunci ia nastere �ntrebarea: poate de aceea este necesar� o asemenea conceptie despre lume?
Societatea antroposofic� are de dat lumii r�spuns la aceast� �ntrebare. Societatea antroposofic� trebuie s� afle calea de a l�sa s� vorbeasc� inimile oamenilor, din dorul lor cel mai profund. Atunci, aceste inimi umane vor simti chiar si dorul cel mai ad�nc dup� r�spunsuri.