Antropozofie - Partea I de Rudolf Steiner publicat la 10.10.2009
Cine sunt eu?
Daca privim astazi spre acei oameni care se ridica deasupra aspectelor superficiale ale vietii, atunci vedem ca sentimentele care strabat timpurile fiecarui suflet omenesc s-au reimprospatat. Vedem ca astazi oamenii isi pun diferite intrebari in subconstientul lor, intrebari care nu pot fi transformate niciodata in gânduri clare, cu atât mai putin prin ceea ce exista in lumea civilizata. Dar aceste intrebari exista. Si acestea sunt adânc inradacinate la un numar mare de oameni. Ele sunt, de fapt, prezente la toti oamenii cu adevarat gânditori ai zilelor noastre. Dar daca aceste intrebari se exprima prin cuvinte, atunci ele lumineaza ca si cum ar fi aduse de departe, când ele sunt totusi atât de aproape. Ele se afla in vecinâtatea nemijlocita a sufletului omului gânditor.
Doua intrebari, din intreaga sfera a enigmelor care framânta astazi oamenii, se pot pune, mai intâi. O intrebare ia nastere atunci când sufletul omenesc priveste la existenta umana proprie si la ambianta lumii.
Sufletul uman il vede pe om intrind prin nastere in existenta pamânteasca. El vede aceasta viata desfasurându-se cu vietuirile ei interioare si exterioare cele mai diverse. Sufletul uman vede, de asemenea, in afara, natura, toata abundenta de impresii care ajung pâna la om si care treptat umplu sufletul.
Acest suflet uman existent in corpul omenesc contempla unitatea tuturor lucrurilor.
Natura asimileaza de fapt tot ceea ce sufletul uman vede in existenta pamânteasca.
Când omul a trecut prin poarta mortii, natura preia in fortele sale, printr-un element oarecare - daca este incinerat sau inmormântat nu are o importanta prea mare - natura asimileaza printr-un element oarecare corpul fizic omenesc.
Dar ce face natura cu acest corp fizic?
Il distruge.
De obicei, sufletul uman nu priveste in urma la calea pe care o apuca fiecare substanta a acestui corp omenesc; dar daca meditam mai mult, atunci se adânceste aceasta privire asupra a ceea ce face natura cu ce are omul fizic-senzorial, dupa ce acesta a trecut prin poarta mortii.
Exista cavouri in care se pâstreaza cadavrele umane. Dupa câtva timp, in locul acestor cadavre ramâne doar forma umana distorsionata, constând din carbonat de calciu. Si daca acest carbonat de calciu, care imita forma umana in distorsionare, este miscat, el se transforma in pulbere.
Aceasta ofera o impresie profunda a ceea ce napadeste sufletul, daca el priveste ulterior ce se intâmpla cu trupul prin care este infaptuit totul, intre nastere si moarte, de catre om.
Si omul priveste apoi spre natura care ii ofera cunoasterea, din care el extrage tot ce numeste intelegere, si spune: Aceasta natura, care ingaduie sa apara din sânul ei cristalizarea cea mai minunata, aceasta natura, care in fiecare primavara scoate la iveala din sine, ca prin farmec, plantele care incoltesc, lastaresc, aceasta natura, care timp de zeci de ani tine copacii inzestrati cu scoarta, aceasta natura care umple Pamântul cu regnurile animale ale celor mai diverse specii, de la animalele cele mai mari pâna la bacilii cei mai minusculi, aceasta natura, care trimite spre nori ceea ce detine in ea ca apa, aceasta natura, care radiaza in jos ceea ce se revarsa de la stele intr-o anumita necunoastere, aceasta natura se opreste la ceea ce il distruge pe om, aducându-l pâna la pulberea cea mai fina.
Pentru oameni, natura cu legile ei este distrugatoare.

Ne aflam in fata formei umane; aceasta forma umana care se prezinta ochilor cu toata frumusetea pe care o poarta cu sine si ea poarta frumusetea cu sine, caci este mai desavârsita decât toate celelalte forme care exista pe Pamânt, aceasta forma umana exista aici.
Pe de alt� parte, exist� natura cu pietrele ei, cu plantele ei, cu animalele ei, cu norii ei, cu r�uri si munti, cu toate cele ce lumineaz� �n jos din oceanul de stele, cu ceea ce se revars� ca lumin� si c�ldur� de la Soare pe P�m�nt, si aceast� natur� nu suport� �n propria-i legitate forma uman�.
Ceea ce exist� ca om, c�nd este predat naturii, este pulverizat. Aceasta vede omul. El nu-si formeaz� idei asupra acestui lucru, dar ea exist� ad�nc �n inima sa.
De fiecare dat� c�nd omul are �n fat� imaginea mortii, aceasta se imprim� ad�nc �n interiorul inimii sale. C�ci nu dintr-un simplu sentiment egoist, nu dintr-o simpl� sperant� superficial� de a tr�i �n continuare dup� moarte se naste iar�si ad�nc �n inim�, �n subconstient, o �ntrebare care este extrem de important�, care �nseamn� fericire si nefericire pentru suflet, chiar dac� ea nu este formulat�.
Si tot ceea ce vrea s� �nsemne fericire si nefericire pentru constienta obisnuit�, conform destinului omului pe P�m�nt, este de mic� important� fat� de nesiguranta simtirii ce se formuleaz� din privelistea mortii.
���� Acum intrebarea se pune astfel: De unde vine aceast� form� uman�?
Privesc la cristalul cu forme minunate, la formele plantelor, privesc cum se rostogolesc , v�d tot ceea ce se transmite din nori, tot ceea ce se transmite �n jos din stele.
Eu v�d toate acestea... (astfel �si spune omul). Forma uman� nu poate proveni din toate acestea, pentru c� ele contin numai forte de distrugere, forte de pulverizare pentru ea.
Si acum apare, �naintea simtirii umane, �naintea inimii umane, intrebarea �ngrijor�toare: Unde este lumea din care provine forma uman�? Unde este ea, aceast� lume?
Si din privelistea mortii avanseaz� �ntrebarea �ngrijor�toare: Unde este lumea, aceast� alt� lume din care provine forma uman�?
S� nu spuneti, dragii mei prieteni, c� �nc� nu ati auzit aceast� �ntrebare formulat� astfel. Dac� cineva ascult� ceea ce oamenii, din mintea lor, �ncredinteaz� vorbirii, atunci nu aude formulat� aceast� �ntrebare.
Daca oamenii isi expun pl�ngerile inimii, ei fac aceasta pentru c� percep un am�nunt oarecare al vietii si se angajeaz� �n tot felul de reflectii asupra acestuia, pe care �l �ncadreaz� �n �ntrebarea lor de destin � cine �ntelege aceast� vorbire a inimii, acela aude inima gr�ind din necunoscut: Unde este lumea, aceast� cealalt� lume din care provine forma uman�?
���� Si astfel se �nf�tiseaz� �naintea omului lumea pe care el o vede, o contempl�, o percepe, cu privire la care el �si formeaz� stiinta sa, care-i ofer� baza pentru actiunile artei sale si pentru veneratia sa religioas�, astfel se �nf�tiseaz� aceast� lume, si omul exist� pe P�m�nt si are �n ad�ncul simtirii sale sentimentul: Eu nu apartin acestei lumi; trebuie s� existe o alta care, �n forma pe care o am, m-a scos la iveal� ca prin farmec din s�nul s�u.
C�rei lumi apartin eu? Astfel gr�ieste inima omului actual.
Aceasta este �ntrebarea fundamental� care se pune.
Si dac� oamenii sunt nesatisf�cuti cu cele ce le ofer� stiintele moderne, atunci acesta este motivul pentru care ei pun o asemenea �ntrebare �n ad�ncul simtirii lor, si stiintele sunt �ndep�rtate de la a atinge m�car �ntr-un fel �ntrebarea: Care este lumea c�reia �i apartine, de fapt, omul?
C�ci lumea pe care o v�d este cealalt� lume.
���� Astfel, omul se afl�, mai �nt�i, �naintea marelui necunoscut. Dar el se afl� �naintea acestui necunoscut prin faptul c� trebuie s� se contemple pe sine ca un element al acestui necunoscut.
Aceasta �nseamn�, cu alte cuvinte: referitor la tot ceea ce omul nu este, exist� �n jurul lui, �n plan spiritual, lumin�; �n momentul �n care el priveste c�tre sine �nsusi se �ntunec� �ntreaga lume, se face �ntuneric, si omul b�jb�ie �n �ntuneric, el poart� prin �ntuneric enigma propriei fiinte.
Si este asa, dac� omul se contempl� din afar�, dac� el se afl� �n interiorul naturii ca o fiint� exterioar�. El nu se poate apropia ca om de aceast� lume.

���� Contempl�ndu-si existenta sa fizic�, care este instrumentul s�u �ntre nastere si moarte, omul stie: f�r� aceast� lume fizic� eu nu pot str�bate existenta dintre nastere si moarte, c�ci trebuie s� faca mereu �mprumuturi de la aceast� existent� din lumea vizibil�.
Fiecare buc�tic� pe care o iau �n gur�, fiecare sorbitur� de ap� este din aceast� lume vizibil�, c�reia eu nu-i apartin �n nici un fel. Dac� tocmai am �nghitit o bucata care apartine acestei lumi vizibile si trec, imediat, prin poarta mortii, �n momentul acela ceea ce se afl� �n mine apartine fortelor de distrugere ale acestei lumi vizibile.
Pentru ca aceasta s� nu apartin�, �n mine �nsumi, fortelor de distrugere, fiinta mea proprie trebuie s-o apere de aceasta!
Dar nic�ieri, afar�, �n lumea vizibil�, nu este de g�sit aceast� fiint� proprie.
Ce fac eu, deci, prin fiinta mea proprie, cu buc�tica pe care o iau �n gur�, ce fac cu sorbitura de ap� pe care o �nghit?
Cine sunt eu deci, cel ce primeste si asimileaz� substantele naturii? Cine sunt eu deci?
Aceasta este a doua �ntrebare, �ntrebare secundar� ce rezult� din prima.
Eu nu trec doar prin �ntuneric, �n timp ce m� aflu �n leg�tur� cu lumea vizibil� eu actionez �n �ntuneric f�r� a sti cine face aceasta, f�r� a sti cine este fiinta pe care o desemnez ca eu al meu. Eu sunt complet d�ruit lumii vizibile, dar nu-i apartin.
Aceasta �l scoate pe om afar� din lumea vizibil�. Aceasta �i �ng�duie lui �nsusi s� apar� ca cet�tean al unei cu totul alte lumi. Si aici se afl� �ngrijor�toarea, marea �ndoial�: Unde se afl� lumea c�reia �i apartin?
Si cu c�t civilizatia uman� a avansat, cu c�t oamenii au �nv�tat s� g�ndeasc� mai intens, cu at�t mai mult a devenit aceast� �ntrebare Si ea se afl� ast�zi �n ad�ncul simtirii.
���� Oamenii se �mpart, �n m�sura �n care apartin lumii civilizate, de fapt, �n dou� categorii, �n ceea ce priveste �ntelegerea acestei �ntreb�ri
. Unii o �mping �n jos, o g�tuie, nu o duc la claritate, dar sufer� prin aceasta, ca de un dor teribil de a rezolva aceast� enigm� uman�
Ceilalti devin insensibili fat� de aceast� �ntrebare, �si spun tot felul de lucruri din existenta exterioar�, pentru a deveni insensibili.
�n felul acesta, ei anuleaz� �n ei �nsisi sentimentul consistent al propriei fiinte. Desert�ciunea le cuprinde sufletul. Si acest sentiment al desert�ciunii exist� ast�zi �n subconstientul multor oameni.
Acesta este un aspect, o mare problem� �n leg�tur� cu �ntrebarea fundamental� mentionat�. Ea germineaz� dac� omul se contempl� din afar� si, de asemenea, el percepe subconstient doar foarte slab relatia sa cu lumea, ca om aflat �ntre nastere si moarte.
���� Alt� �ntrebare ia �ns� nastere, dac� omul priveste �n interiorul s�u propriu.
Aici se afl� cel�lalt pol al existentei umane. Aici, �n�untru, exist� g�ndurile.
Ele reproduc natura exterioar�. Prin g�ndurile sale omul reprezint� natura exterioar�.
Omul cultiv� senzatii, sentimente fat� de natura exterioara, prin vointa sa, asupra naturii exterioare.
Omul priveste mai �nt�i spre interiorul s�u propriu. G�ndirea unduitoare, simtirea si vointa se afl� �naintea sufletului s�u. Astfel se situeaz� el, cu sufletul s�u, �n interiorul actualit�tii.
La aceasta se adaug� amintirile tr�irilor anterioare, amintirile lucrurilor pe care le-a v�zut cu mult� vreme �n urm� �n existenta p�m�nteasc�. Toate acestea umplu sufletul.
Ce se �nt�mpl�? Acum omul nu-si formeaz� idei clare despre ceea ce retine de fapt �n sine; subconstientul pl�smuieste aceste idei.
���� O singur� migren� care alung� g�ndurile preg�teste asadar interiorul omului pentru o �ntrebare-enigm�.
Si fiecare stare de somn �l preg�teste pentru o �ntrebare-enigm�, dac� omul zace nemiscat si �i lipseste posibilitatea de a se afla, prin intermediul simturilor sale, �n corespondent� cu lumea exterioar�.

���� Omul simte c� trupul s�u fizic trebuie s� fie activ.
Apoi, �n sufletul s�u apar g�ndurile, sentimentele, impulsurile de voint�.
Dar piatra pe care tocmai am contemplat-o, care, poate, are o form� sau alta de cristal... eu o abandonez; dup� c�tva timp, m� interesez din nou de ea...; ea a r�mas asa cum este.
G�ndul meu, urc�, se �nf�tiseaz� ca imagine �n suflet.
El este perceput ca av�nd aceeasi valoare ca si muschii, ca si oasele pe care omul le are.
Dar aceasta este o simpl� imagine, este mai putin dec�t un tablou pe care l-am ag�tat pe perete; c�ci tabloul pe care l-am ag�tat pe perete d�inuie un timp, p�n� se descompune substanta lui.
G�ndul trece �n zbor. G�ndul este si dispare ne�ncetat, o imagine fluctuant�, care vine si pleac�, o imagine care are modestia e �n existenta sa de imagine.
Si cu toate acestea, dac� omul priveste �n interiorul sulfetului s�u, el nu vede altceva dec�t aceast� imagine de reprezentare.
El nu poate spune altceva dec�t c� sufletescul s�u const� din aceste imagini de reprezentare.

���� Privesc �nc� o dat� piatra. Ea este aici, afar�, �n spatiu. Ea d�inuie. Mi-o reprezint acum, mi-o reprezint peste o or�, mi-o reprezint peste dou� ore.
G�ndul se �ntrerupe mereu, el trebuie s� fie re�nnoit. Piatra d�inuie.
Ce mentine piatra de la or� la or�?
Ce permite g�ndului s� fluctueze de la or� la or�?
Ce mentine si conserv� piatra de la or� la or�? Ce distruge g�ndul mereu astfel �nc�t el trebuie s� fie stimulat din nou la privirea exterioar�?
Ce mentine piatra? Se spune: Ea este. Existenta i se cuvine.
G�ndului nu i se cuvine existenta. G�ndul poate cuprinde forma pietrei dar nu poate �n�elege cum se conserv� piatra. Aceasta d�inuie �n afar�. Numai imaginea ei intr� �n suflet.
Si astfel se �nt�mpl� cu oricare lucru al naturii exterioare �n relatie cu sufletul uman.
Omul poate privi c�tre acest suflet ca spre interiorul s�u propriu.
���� Natura �ntreag� se oglindeste �n sufletul uman. Dar sufletul are numai imagini fluctuante, care se ridic� oarecum la suprafata lucrurilor, �ns� interiorul lucrurilor nu p�trunde �n aceste imagini. � Eu trec prin lume cu reprezent�rile mele. M� ridic mereu la suprafata lucrurilor. Dar lucrurile r�m�n afar�.
�mi port sufletul prin aceast� lume care m� �nconjoar�. Dar aceast� lume r�m�ne afar�.
Si la ceea ce este �n�untru nu ajunge lumea exterioar� cu existenta sa proprie.
Dac� omul se prezint� astfel, �naintea lumii care-l �nconjoar�, �n momentul mortii, el trebuie s� spun�: Eu nu apartin acestei lumi, c�ci nu pot p�trunde �n aceast� lume, fiinta mea apartine unei alte lumi; de aceast� lume eu nu m� pot apropia c�t timp tr�iesc �n corpul meu fizic.

C�nd corpul meu se apropie de aceast� lume exterioar�, dup� moartea mea, el nu se poate apropia oricum, deoarece fiecare pas pe care �l face �nseamn� pentru el distrugere.
Aici, afar�, este lumea.
Dac� omul p�trunde �n ea, aceasta �l distruge, nu-l suport� �n sine cu fiintialitatea lui.
Dac� �ns� lumea exterioar� vrea s� p�trund� �n sufletul uman, nici ea nu poate face aceasta.
G�ndurile sunt imagini care se afl� �n afara esentei, a fiintei lucrurilor.
Fiinta pietrelor, fiinta plantelor, fiinta animalelor, fiinta stelelor, a norilor nu p�trunde �n sufletul uman. Pe om �l �nconjoar� o lume care nu se poate apropia de sufletul s�u, care r�m�ne afar�.
���� Pe de o parte r�m�ne omul � lui �i devine clar aceasta �n momentul mortii � �n afara naturii. Pe de alt� parte r�m�ne natura �n afara sufletului s�u.
Omul se contempl� ca ceva exterior. Lui trebuie s� i se pun� �ntrebarea �ngrijor�toare despre o alt� lume. Omul priveste c�tre ceea ce lui �i este cel mai apropiat, cel mai de �ncredere, �n interiorul s�u propriu. Omul priveste c�tre fiecare g�nd, c�tre fiecare reprezentare, c�tre fiecare impuls de voint�.
Natura �n care tr�ieste el nu o detine.
Aici este granita sever� dintre om si natur�. Omul nu se poate apropia de natur� f�r� s� fie distrus. Natura nu poate p�trunde �n interiorul omului f�r� s� devin� aparent�.
Omul nu detine, �n timp ce priveste �n sine si se �ntreab�: cum se afl� natura �n sufletul meu, nimic altceva dec�t aparenta imaginar� despre natur�.
���� Dar, �n timp ce omul poart� �n sine aceast� aparent� despre minerale, plante, animale, stele, Soare, nori, munti, r�uri, si �n timp ce el poart� �n sine aparenta �n amintirea despre toate vieturile prin care a trecut �mpreun� cu aceste regnuri ale naturii exterioare, el detine, �n timp ce vietuieste toate acestea drept interiorul s�u t�l�zuitor, sentimentul fiintei sale proprii ridic�ndu-se cu aceste valuri.
Ce se �nt�mpl� acum? Cum vietuieste omul acest sentiment al fiintei?
Acesta poate fi, evental, exprimat printr-o imagine. Se priveste spre o mare �ntins�. Valurile urmeaz� unul dup� altul. Aici un val, acolo un val, pretutindeni valuri care agit� apa.
Privirea este captivat� de un val deosebit. Acest val ne spune c� �n el tr�ieste ceva, c� nu este vorba de o simpl� mare agitat�, c� �n aceast� mare tr�ieste ceva.
�ns� apa �nv�luie din toate p�rtile aceast� fiint� vie. Se stie numai c� tr�ieste ceva �n acest val, dar nu se vede nimic altceva dec�t aceast� viat� �nv�luit� de ap�.
Valul seam�n� cu toate celelalte valuri. Numai v�z�nd forta cu care actioneaz� avem sentimentul c� tr�ieste ceva deosebit �n el. El dispare. �ntr-un alt loc apare din nou; apa valului ascunde iar�si ceva care �l anim� interior.

���� Asa stau lucrurile cu viata sufleteasc� a omului. Aici unduiesc reprezent�ri, g�nduri, aici unduiesc sentimente, aici unduiesc impulsuri de voint�; pretutindeni valuri.
Unul dintre valuri izbucneste �ntr-un g�nd, �ntr-o hot�r�re de voint�, �ntr-un sentiment. Exist� eu, aici �n�untru, dar g�ndurile sau sentimentele sau impulsurile de voint� ascund viul precum valul de ap�. Ele ascund ceea ce exist� �n�untru drept eu.
Iar omul nu stie ce este el �nsusi. C�ci tot ceea ce i se arat�, despre care el stie numai: aici unduieste sinea mea, aici unduieste propria mea fiint� , tot ceea ce i se arat� lui este numai aparent�.
Aparenta din suflet ascunde fiinta care este cu sigurant� aici, care umple omul, care tr�ieste �n�untru. Dar aparenta din suflet �l am�geste la fel cum apa valului am�geste o vietate care se ridic� din ad�ncurile m�rii.
Si omul simte fiinta sa real�, proprie, ca �nv�luie cu structura aparentei propriul s�u suflet.
Este ca si cum omul ar vrea s� se agate mereu de fiinta sa, ca si cum ar vrea s-o prind� cumva.
El stie c� ea este aici. Dar �n momentul c�nd vrea s-o prind� ea �i scap�, fuge de el.
Omul nu este �n stare s� prind� �n unduirea sufletului s�u o fiint� real�.
Si dac�, dup� aceea, omul intelege ca aceeasi viata unduitoare a sufletului are de-a face cu acea alt� lume care p�seste �naintea reprezent�rii dac� el priveste afar�, �n natur�, atunci apare cu at�t mai mult o enigm� �ngrozitoare.
Enigma naturii se g�seste �n tr�ire.
Enigma sufletului propriu nu se g�seste �n tr�ire, deoarece enigma �ns�si tr�ieste, deoarece ea este o enigm� vie, deoarece ea, la �ntrebarea perpetu� a omului: Ce sunt eu - asaz� �n fata sa ceea ce este simpl� aparent�.
���� �n timp ce omul priveste �n interiorul propriu, observ� c� acest interior �i d� mereu r�spunsul: Eu �ti ar�t numai o aparent� despre tine �nsuti; tu provii dintr-o existent� spiritual�, dar eu �ti prezint doar o aparent� despre aceast� existent� Si astfel se apropie ast�zi de viata omului, din dou� directii, �ntreb�rile care-l pun la �ncercare.
Una din �ntreb�ri ia nastere din aceea c� omul observ�:
1. Exist� o natur�, dar omul se poate apropia de aceast� natur� numai prin faptul c� el se las� distrus de ea.
2. Exist� un suflet al omului, dar natura se poate numai apropia de acest suflet uman �n timp ce ea devine o formatiune aparent�.

���� Aceste dou� cunoasteri tr�iesc �n subconstientul omului de ast�zi.
Omul se �ntreab� ce tr�ieste aici, fiind transpus din vremuri vechi �n prezentul nostru.
Aici se afl� natura necunoscut� care este distrug�toare pentru om; acolo se g�seste structura de aparent� a sufletului uman, de care aceasta nu se poate apropia dec�t dac� omul, �ntr-adev�r, �si poate perfectiona existenta fizic� prin �mprumut de la natur�.
�n acest caz omul se afl� �ntr-un dublu �ntuneric.
Si se iveste brusc �ntrebarea: unde este cealalt� lume, c�reia �i apartin?
���� Si apare stiint� care vorbea despre aceast� lume necunoscut�.
Ne �ntoarcem �napoi, c�tre vremurile vechi. C�p�t�m o mare veneratie fat� de ce voiau s� exprime stiintific vremurile vechi despre aceast� lume care exist� pretutindeni �n natur�.
Dac� stim s� trat�m natura �ntr-un mod corect, atunci aceast� alt� lume se dezv�luie �naintea privirii umane.
�ns� constienta mai nou� a l�sat s� adoarm� aceast� veche stiint�. Ea nu mai este valabil�. Ea este transmis� prin traditie, dar nu mai este valabil�.
Omul nu mai poate avea �n vedere c�, din ceea ce odat� oamenii dintr-o vreme veche au aflat �n mod stiintific despre lume, ast�zi, la �ntrebarea sa �ngrijor�toare care �ncolteste din stiente i se d� r�spuns.
���� Aici se face cunoscut al doilea aspect: arta.
�ns�, din vechile timpuri, se apropie de noi m�nuirea artei, spiritualizarea substantelor fizice.
Omul poate primi prin traditie, uneori, ceea ce a r�mas conservat din vechea spiritualizare artistic�. Dar tocmai pentru c� �n subconstientul s�u se afl� o natur� autentic� de artist, omul se simte ast�zi nemultumit, pentru c� el nu mai poate m�nui ceea ce Rafael �nsusi a mai scos ca prin farmec din �nf�tisarea p�m�nteasc� omeneasc�, drept reflex al unei alte lumi de care omul, cu fiinta sa proprie, apartine de fapt.
Unde este deci ast�zi artistul care stie, cu pricepere, s� m�nuiasc� substanta fizic-p�m�nteasc� �ntr-un asemenea mod, �nc�t aceast� substant� s� redea reflexul acelei alte lumi de care apartine omul de fapt!
���� Din vechile vremuri r�m�ne conservat� �n mod traditional religia, ca al treilea aspect. Ea �ndrum� evlavia uman� c�tre acea alt� lume.
C�ndva, aceast� religie a luat nastere prin faptul c� omul a primit revelatiile naturii, care se afl�, de fapt, departe de el.
Si dac� noi trimitem �napoi cu aproximativ un mileniu privirea spiritual�, atunci d�m de oamenii care au simtit, de asemenea, c� exist� o natur�, �ns� omul se poate apropia de aceasta numai �n timp ce se las� distrus de ea.
Da, si oamenii de acum un mileniu au simtit aceasta �n ad�ncurile sufletului lor; dar ei au privit � la egipteni �nc� �nt�lnim aceasta � c�tre cadavru, care, oarecum ca un fel de monstru universal, intr� �n natura exterioar� si este distrus.
Ei vedeau cum pe aceeasi poart�, �n spatele c�reia este distrus cadavrul omenesc, trece si sufletul omenesc.
Niciodat� egiptenii nu ar fi realizat mumiile, dac� omul nu ar fi v�zut cum prin aceeasi poart� prin care trece cadavrul trece si sufletul.
Dar sufletul merge mai departe.
Oamenii vechilor vremuri simteau cum sufletul se ridic� �n Cosmos.
Vedeau ceea ce a disp�rut �n�untrul P�m�ntului, ceea ce a disp�rut �n�untrul elementelor, ei vedeau ceea ce se �ntoarce din dep�rt�rile Cosmosului, din stele; ei vedeau, la moarte, sufletul uman disp�r�nd, mai �nt�i �n�untru, �n spatele portii mortuare, apoi cum se �ndreapt� acest suflet uman pe drumul c�tre cealalt� lume, si ei �l vedeau iar�si �ntorc�ndu-se din stele.
Aceasta era vechea religie: revelatia Cosmosului din ora nasterii. Cuvintele s-au p�strat. Credinta s-a p�strat.
Dar ceea ce contine ea mai are vreo leg�tur� cu lumea?
Acel continut este p�strat �n literatura �nstr�inat� de lume, �n literatura religioas� �nstr�inat� de lume, �n traditia religoas� �nstr�inat� de lume. Acel continut se afl� departe de lumea �ns�si.
Si omul civilizatiei actuale nu mai poate �ntrez�ri nici o relatie �ntre ceea ce �i este transmis din punct de vedere religios si �ntrebarea �ngrijor�toare care se pune acum.
C�ci el priveste afar�, �n natur�, si vede trec�nd corpul fizic omenesc prin poarta mortii, care dincolo de moarte este sortit distrugerii.
Apoi el vede forma uman�, venind Si trebuie s� se �ntrebe: de unde vine forma uman�.
Pretutindeni, �ncotro privesc, nu z�resc de unde provine. � C�ci el nu o mai vede sosind din stele, dup� cum nu mai dispune de capacitatea de a o zari prin poarta mortii..
Si religia a devenit un cuv�nt lipsit de con�inut. Omul are de jur �mprejurul s�u, �n civilizatie, ceea ce au posedat vechile timpuri ca stiint�, ca art�, ca religie. �ns� stiinta veche a fost l�sat� s� dispar�. Arta veche nu mai este simtit� �n interioritatea ei, si ceea ce i se opune drept �nlocuitor este ceea ce omul nu poate �n�lta din substanta fizic� p�n� la str�lucirea spiritului.
Si religiosul a r�mas din vechile timpuri. Dar religiosul nu s-a referit nic�ieri la lume. �n ciuda religiosului, lumea �n relatie cu omul r�m�ne o enigm�.
���� Apoi omul priveste �n interiorul s�u. El aude vorbind glasul constiintei.
�n vechile timpuri, glasul constiintei era glasul zeului care conducea sufletul peste acele regiuni �n care este distrus cadavrul, care conducea sufletul si-i d�dea structura necesar� pentru viata p�m�nteasc�; era acelasi zeu care vorbea apoi �n suflet, ca glas al constiintei.
Acum, si vocea constiintei a devenit exterioar�. Legile morale nu se mai deduc din impulsurile divine. Omul priveste mai �nt�i c�tre ceea ce i-a r�mas din vechile vremuri. El poate avea doar ideea vag�: str�mosii au perceput am�ndou� �ntreb�rile asupra existentei �n alt mod dec�t le percepi tu ast�zi; de aceea ei au putut da un anumit r�spuns. Tu nu-ti mai poti tta �ntr-un mod distrug�tor pentru tine, fiindc� ea �ti prezint� numai distrugerea ta dup� moarte, �ti arat� numai aparenta sufletului t�u din timpul vietii.
���� Astfel se situeaz� omul ast�zi �naintea lumii. Si din acest sentiment iau nastere acele �ntreb�ri la care urmeaz� s� r�spund� antroposofia. Inimile vorbesc liber, din aceste dou� sentimente. Si inimile se �ntreab�: Unde afl�m cunoasterea lumii, cunoastere care devine just� pentru aceste sentimente?
Aceast� cunoastere a lumii ar dori s� fie antroposofia. Si ea ar vrea s� vorbeasc� astfel despre lume si om, �nc�t s� poat� exista din nou ceva care s� fie �nteles cu constienta modern�, la fel cum au fost �ntelese vechea stiint�, vechea art�, vechea religie, prin intermediul vechii constiente.
Antroposofia are o m�reat� misiune, prin �nsusi glasul inimilor omenesti.
Ea nu este altceva dec�t dorul omului actual. Ea va trebui s� tr�iasc�, fiindc� este dorul omului actual. Aceasta vrea s� fie antroposofia. Ea corespunde celor ce-si doreste omul cel mai fierbinte pentru existenta sa exterioar�, pentru existenta sa interioar�.
Si atunci ia nastere �ntrebarea: poate de aceea este necesar� o asemenea conceptie despre lume?
Societatea antroposofic� are de dat lumii r�spuns la aceast� �ntrebare. Societatea antroposofic� trebuie s� afle calea de a l�sa s� vorbeasc� inimile oamenilor, din dorul lor cel mai profund. Atunci, aceste inimi umane vor simti chiar si dorul cel mai ad�nc dup� r�spunsuri.