Antropozofie - Partea II de Rudolf Steiner publicat la 11.10.2009
Cine sunt eu? - continuare
Vedem corpul fizic omenesc. Il numim corp fizic deoarece el se afla in fata simturilor noastre fizice la fel cum sta inaintea noastra lumea fizica exterioara. Insa trebuie sa ne gândim totodata tocmai la deosebirea enorma a acestui corp fizic omenesc fata de lumea in momentul in care omul a trecut prin poarta mortii corpul fizic trebuie predat elementelor lumii fizice exterioare, ca in acel moment corpul fizic este distrus de catre natura exterioara. Natura exterioara, de asemenea, nu are in fortele ei de constructie, ci in fortele ei de distrugere elemetele cu care trateaza corpul fizic omenesc.
Noi trebuie sa cautam, asadar, total in afara lumii exterioare ceea ce da corpului fizic omenesc structura sa din momentul nasterii sau din momentul conceptiei, pâna lintâi, despre o alta lume care construieste acest corp fizic omenesc, caci natura fizica exterioara nu-l poate construi, il poate doar distruge.
Pe de alta parte, sunt doua lucruri aici care aduc corpul fizic omenesc intr-o relatie foarte apropiata cu natura.
Pe de o parte, acest corp omenesc necesita substante pentru construirea sa, ca materiale de constructie ale sale, desi acest lucru este spus intr-un sens impropriu; el necesita substante ale naturii exterioare, sau cel putin putem afirma ca el necesita primirea substantelor din natura exterioara.
Si daca noi contemplam ceea ce reveleaza acest corp fizic inspre afara, fie in eliminarile care se produc, fie prin faptul ca intreg corpul fizic al omului ne intâmpina drept cadavru dupa moarte, atunci acestea sunt iarasi substante ale lumii fizice exterioare; caci oriunde contemplam acest corp fizic, fie eliminarile sale izolate, fie separarea intregului corp fizic dupa moarte, el ni se infatiseaza ca dezvaluind aceleasi substante pe care le gasim si in lumea fizica exterioara.
Indiferent ce se petrece in aceasta fiinta a omului, inceput sau sfârsit al proceselor interioare, ale fenomenelor interioare, sunt procese asemanatoare lumii fizice exterioare.
Insa stiinta materialista trage, din faptul amintit, o concluzie care nicidecum nu poate fi trasa. Daca vedem, pe de o parte, ca fiinta omului asimileaza in sine substantele lumii fizice exterioare, prin mâncare sau bautura sau prin respiratie, ca cedeaza aceste substante iarasi lumii exterioare prin expiratie, excretie sau atunci când moare, ca substante care corespund cu cele ale lumii exterioare, putem sa spunem doar ca avem de-a face aici cu un inceput si cu un sfârsit.
Ce se intâmpla in corpul fizic omenesc intre cele doua etape, acest lucru nu este lamurit.
Se vorbeste cu usurinta despre sângele pe care-l poarta omul in sine. Dar a analizat vreodata un om acest sânge din organismul uman viu?
Acest lucru nu este posibil cu mijloace fizice. Prin urmare, fara multa vorba, nu poate fi trasa concluzia materialista: ceea ce intra in corp si ceea ce iese din el, aceasta se gaseste de asemenea si inauntrul organismului omenesc.
In orice caz, vedem, daca preluarea substantelor fizice exterioare incepe, sa zicem, de exemplu, in gura, ca intervine o transformare. Este suficient sa luam in gura un graunte de sare; acesta trebuie sa se dizolve imediat. Intervine deci o transformare.
Corpul fizic omenesc, in interiorul sau, nu este asemanator naturii exterioare. El transforma ceea ce preia, si le retransforma apoi. Astfel incât noi avem de cautat in organismul fizic omenesc ceva ce este asemanator naturii exterioare la inceput, o data cu preluarea substantelor fizice, ceea ce este asemanator naturii exterioare la sfârsit, la eliminarea substantelor fizice.
Intre cele doua insa se situeaza ceea ce tocmai trebuie sa fie cunoscut mai intâi in fiinta omului.
Reprezentati-va schematic ce am spus eu. Noi avem, de o parte, ceea ce preia organismul fizic omenesc, si, de alta parte, ceea ce elimina el si ca intreg corpul sau.
Intre aceste doua etape se situeaza procesele care se petrec in organismul omenesc, intre primire si eliminare.
El descompune ce primeste de la natura exterioara.
Deci, daca pornim de la acele organe prin care fizicul omenesc asimileaza, noi nu ajungem la relatia cu natura exterioara, deoarece ele distrug natura exterioara.
Ajungem la o relatie a omului cu natura exterioara numai daca privim catre ceea ce elimina acesta. Referitor la forma pe care omul o introduce in viata fizica, natura este distrugatoare; in ce priveste ceea ce elimina el, natura primeste ceea ce ofera organismul omenesc. Astfel incât organismul fizic omenesc devine la sfârsitul vietii total diferit de ce era el insusi, dar foarte asemanator naturii exterioare.
Organismul fizic omenesc devine asemanator naturii exterioare abia in timp ce el elimina.

Daca reflectati la aceasta, atunci veti spune: Afara, in natura, se afla substantele diferitelor regnuri ale naturii. Ele au astazi o anumita forma, insa nu au fost intotdeauna asa, fara indoiala. Aceasta o recunoaste, desigur, stiinta fizica insasi; daca se merge inapoi pe firul vremurilor si se ajunge la vechile stari ale pamântescului, se constata ca aceste substante erau cu totul altfel decât astazi.
Si daca se priveste corpul fizic omenesc, atunci trebuie sa se spuna: Corpul fizic omenesc distruge ce preia, mai intâi "transforma" in sine - noi intelegem deja ca el, in realitate, distruge, dar sa spunem mai intâi transforma -, in orice caz, el trebuie sa aduca intr-o anumita stare ceea ce preia, stare din care poate apoi conduce ceea ce a preluat, pâna la natura fizica actuala.
Aceasta inseamna ca, daca dumneavoastra va inchipuiti, pe de o parte, un inceput undeva in organismul omenesc, de unde substantele incep sa dezvolte pâna la eliminare, si daca va inchipuiti Pamântul, atunci acesta trebuie sa revina cumva, intr-un timp indepartat, la o stare in care se afla o data si in care se afla astazi interiorul organismului fizic uman.
Dumneavoastra trebuie sa spuneti: Cândva, in trecut, intregul Pamânt trebuie sa fi fost intr-o stare in care se afla astazi ceva din interiorul omului. Si in intervalul scurt de timp in care in organismul omenesc ceva ce este integrat organic in el se transforma in excretii, in acest scurt rastimp, procesele interioare ale organismului omenesc repeta ceea ce a infaptuit in decursul unor lungi perioade de timp Pamântul insusi.

Noi privim, asadar, natura exterioara si spunem: Ceea ce este astazi natura exterioara a fost cândva cu totul altfel. Dar, daca privim catre starea in care a fost cândva aceasta natura exterioara si vrem sa gasim ceva asemanator, atunci trebuie sa privim catre propriul nostru organism.
Aici se mai afla in interior inceputul Pamântului. De fiecare data când mâncam, elementele componente ale mâncarii ajung in interior, prin transformarea prin care trec, intr-o stare asemanatoare celei in care a fost Pamântul cândva.
Iar Pamântul a evoluat in decursul indelungatelor perioade de timp si a ajuns ce este astazi. Ceea ce exista in om este o stare a alimentelor digerate, care evolueaza pâna la excretie. In aceasta evolutie a unui interval scurt de timp se afla, repetat pe scurt, intregul proces al Pamântului.
Vedeti dumneavoastra, putem privi la punctul vernal in care rasare anual Soarele primavara. El se deplaseaza, inainteaza. In vechile vremuri - sa spunem in epoca egipteana -, punctul vernal era in constelatia Taurului. El a avansat prin constelatia Taurului, a Berbecului, aflându-se astazi in constelatia Pestilor. Iar acest punct vernal se deplaseaza mai departe si mai departe. El se misca in jurul unui cerc si trebuie sa revina dupa câtva timp.
Punctul in care Soarele rasare parcurge circuitul ceresc in 25 920 de ani. Soarele parcurge acest circuit in fiecare zi. El rasare, apune si strabate aceeasi traiectorie pe care o parcurge punctul vernal. Noi consideram perioada lunga de timp de 25 920 de ani drept timpul de revolutie a punctului vernal.
Privim catre intervalul scurt de timp de la un rasarit si un apus de Soare, pâna la revenirea in punctul de rasarit - intr-un interval de douazeci si patru de ore. In acest caz, Soarele parcurge acelasi circuit intr-un timp scurt.
Astfel stau lucrurile si cu organismul fizic omenesc.
In decursul mai multor ani, Pamântul a fost constituit din substante care sunt asemanatoare acelora pe care le purtam in noi, daca am atins un anumit grad de digestie, exact punctul intermediar dintre preluare si eliminare, atunci când preluarea se transforma in eliminare; in acest caz, purtam in noi inceputul Pamântului.
Intr-un timp scurt ducem aceasta pâna la eliminare. In acest moment, suntem asemanatori Pamântului. Acum materiile sunt cedate Pamântului, in forma in care exista ele astazi.
Noi facem cu procesul de hranire in corpul fizic ceva asemanator cu ceea ce face Soarele in rotatia sa fata de punctul vernal. Putem sa privim, asadar, globul pamântesc fizic si sa spunem: Astazi, acest glob pamântesc fizic a ajuns la legile care descompun structura organismului nostru fizic.
Insa acest Pamânt trebuie sa fi fost cândva intr-o stare In care asupra sa actionau legile care duc astazi organismul nostru fizic acolo unde sunt substantele nutritive când se afla intre preluare si eliminare.
Aceasta inseamna ca purtam in noi legile genezei Pamântului. Repetam ceea ce a fost cândva aici pe Pamânt.

Acum putem spune: Daca privim organismul nostru fizic drept cel care preia materiile exterioare si le elimina iarasi in forma materiilor exterioare, atunci acest organism fizic este organizat in vederea preluarii si eliminarii substantelor actuale; dar el poarta in sine ceva ce era existent la inceputul Pamântului, ceva ce astazi Pamântul nu mai detine, ceea ce a disparut din el, caci Pamântul detine produsele finale, insa nu produsele initiale.
Noi purtam asadar in noi ceva ce trebuie sa cautam in vremuri foarte, foarte vechi in interiorul constitutiei Pamântului. Si ceea ce purtam in noi, ceea ce Pamântul ca intreg nu detine, ceea ce purtam astfel in noi este ceea ce omul scoate in evidenta deasupra existentei fizice pamântesti. Aceasta este ceea ce omul izbuteste, zicându-si: Eu am pastrat in mine geneza Pamântului. In timp ce, prin nastere, intru in existenta fizica, eu port in mine ceva ce Pamântul nu detine, dar a detinut in urma cu milioane de ani.
Vedeti astfel ca noi, daca numim omul o mica lume, nu putem lua in considerare numai cum este astazi lumea din jurul nostru, ci, referitor la starea actuala, trebuie sa intram, dincolo de aceasta stare, in perioadele de evolutie, ca noi, pentru a intelege omul, trebuie sa luam in considerare starile foarte vechi ale Pamântului.

Ceea ce exista in om, ceea ce nu mai detine Pamântul poate sa apara insa in procesul examinarii umane. Si aceasta se petrece pentru ca omul recurge la ceea ce se poate numi a medita.
Omul obisnuieste sa lase sa ia nastere, pur si simplu, in sine, reprezentarile prin care se percepe lumea exterioara, sa reproduca lumea exterioara prin aceste reprezentari.
Iar in ultimele secole omul s-a obisnuit asa de mult sa reproduca numai lumea exterioara, incât el nu mai ajunge sa fie constient ca poate construi in sine insusi in mod liber, de asemenea, reprezentarile insele.
A realiza in mod liber, din interior spre exterior, astfel de reprezentari inseamna a medita: a ne patrunde constienta cu reprezentari care nu vin din natura exterioara, cu reprezentari care sunt scoase din interior, iar noi suntem atenti in special la acea forta care scoate in afara reprezentarile.
Iar meditarea are efect, daca omul poate spune, in cele din urma: Eu sunt complet pasiv in gândirea mea obisnuita. Eu las sa se intâmple ceva cu mine. Ma las indopat cu gânduri, de la natura.
Dar nu mai vreau sa ma las in continuare indopat cu gânduri, ci transfer in constienta mea acele gânduri pe care vreau sa le am, si trec de la un gând la altul numai prin forta acestei gândiri interioare.
Atunci gândirea devine tot mai puternica, la fel cum forta musculara devine mai tare, când omul foloseste bratul. Omul observa, in cele din urma, ca aceasta gândire este ca o tensionare, ca o pipaire, ca o vietuire interioara, la fel ca vietuirea fortei musculare.
Daca omul s-a vietuit interior astfel incât simte in sine gândirea sa, la fel cum simte de obicei numai forta musculara, atunci apare imediat inaintea constientei sale ceea ce el poarta in sine, mai intâi, drept repetarea unei vechi stari a Pamântului.
El invata sa cunoasca acea forta care transforma, in corpul fizic, alimentele consumate de el si apoi le retransforma. Si in timp ce ajunge sa vietuiasca in sine acest om superior care este asa de real cum numai omul fizic este, el ajunge totodata sa contemple acum lucrurile exterioare ale lumii si cu aceasta gândire fortificata.
Asadar, dragii mei prieteni, dumneavoastra meditati: cu o astfel de gândire fortificata eu privesc o piatra, fie un cub de sare, fie un cristal de cuart. Privesc cu aceasta fortificare interioara catre o piatra. In acest caz, aceasta ma intâmpina ca si când intâlnesc un om: l-am mai vazut cândva? Imi amintesc ca l-am mai vazut in trairea pe care am avut-o impreuna cu el, cu 10, 20 de ani in urma. Intre timp, el a fost poate in Australia sau in alta parte. Ceea ce acum, ca om, se apropie de mine face sa apara ca prin farmec trairea pe care am avut-o cu el inainte cu 10 sau 20 de ani.
Daca contemplu un cub de sare, un cristal de cuart, cu gândirea fortificata, atunci in fata mea se afla acest cub de sare, acest cristal de cuart cum au fost cândva, ca si când s-ar releva amintirea unei stari primordiale a Pamântului. Atunci insa acest cristal de cuart nu era hexagonal, deci nu avea sase fete, ci totul era intr-un ocean universal de piatra unduitoare, miscatoare.
Starea primordiala a Pamântului se inalta in amintire asa cum se inalta in amintire obiectele actuale.
Apoi privesc in urma omului si exact aceeasi impresie pe care, de obicei, v-am spus ca o am despre starea primordiala a Pamântului mi se infatiseaza in cel de-al doilea om pe care il poarta in sine omul.
Exact aceeasi impresie o am când nu contemplu pietre, ci când contemplu plante. Si ajung sa vorbesc, pe drept cuvânt, despre un corp eteric alaturi de corpul fizic.
Pamântul a fost eter, cândva. El s-a transformat din eter in ceea ce este astazi, in obiectele sale anorganice, in obiectele sale neinsufletite. Planta poarta inca in sine ceea ce era o straveche stare a Pamântului. Iar eu insumi, de asemenea: un al doilea om, corpul eteric al omului.
Tot ceea ce va descriu poate deveni obiect de observare pentru gândirea fortificata, astfel incât putem spune: Daca omul isi da osteneala sa aiba gândirea fortificata, atunci el priveste la sine, la planta si in timp ce vede mineralele el vede in amintire vremuri stravechi, amintire pe care o trezesc mineralele, si vede etericul in afara fizicului.
Insa ce se stie despre ceea ce intâmpina o observare superioara?
Prin aceasta se stie ca Pamântul a fost cândva intr-o stare eterica, se stie ca eterul a ramas, ca el impregneaza si astazi plantele; impregneaza animalele, caci si la ele este perceput; impregneaza omul.
Sa mergem mai departe. Noi vedem mineralele lipsite de eter. Vedem plantele inzestrate cu eter. insa invatam, in acelasi timp, sa vedem eterul pretutindeni. El este inca aici astazi. El umple spatiul cosmic. El nu ia parte numai la natura minerala exterioara. El este prezent pretutindeni. Iar daca eu doar ridic creta, atunci observ ca in eter se intâmpla multe. O, acesta este un proces complicat, un fenomen complicat.
Creta o ridica bratul meu si mâna mea. Ceea ce face aici mâna mea semnifica desfasurarea unei forte in mine. Aceasta forta exista in mine in timpul starii de veghe; in timpul starii de somn ea nu exista.
Daca urmaresc ceea ce face eterul, transformarea substantelor nutritive, vad ca aceasta se petrece neântrerupt, in timpul starii de veghe si in timpul starii de somn.
Ne-am putea indoi de aceasta in cazul omului, desigur, daca am fi superficiali, dar nu si in cazul serpilor, deoarece ei dorm pentru a digera hrana.
Insa ceea ce se intâmpla când ridic bratul, aceasta se poate petrece numai in stare de veghe.
Corpul eteric nu ma ajuta in acest caz. Cu toate acestea, daca eu ridic creta trebuie sa inving fortele eterice, trebuie sa actionez in interiorul eterului. Insa corpul eteric propriu nu poate face aceasta.
Eu trebuie deci sa port in mine un al treilea om.
Acest al treilea om eu nu-l gasesc in ceva asemanator afara, in natura. Pe acest om care poate ridica lucrurile, care poate misca membrele nu-l gasesc in natura exterioara.
Insa natura exterioara, in care eterul exista pretutindeni, intra in relatie cu acest - sa zicem - om al fortelor, in care omul insusi toarna fortele vointei sale.
Omul poate percepe, mai intâi, aceasta desfasurare de forte interioare numai in sine insusi, printr-o traire interioara. Daca insa omul continua cu meditarea, daca nu face aceasta doar in interior, ca sa creeze reprezentari ca atare, ca sa treaca de la o reprezentare la alta, pentru a fortifica astfel gândirea, si daca, dupa ce si-a construit o asemenea gândire viguroasa, el o inlatura din nou din sine, isi goleste complet constienta, atunci reuseste ceva deosebit.
Daca omul dezvolta fortele prin care vede etericul, atunci el poseda un om intarit interior. Omul simte fortele de gândire asa cum simte de obicei fortele musculare.
Daca omul indeparteaza prin sugestie din nou acest om intarit, atunci el nu adoarme, ci expune lumii constienta sa golita. Atunci in el patrunde in mod obiectiv ceea ce simte omul in timp ce isi ridica bratul, in timp ce merge, in timp ce isi desfasoara vointa.
In lumea spatiului nu este nicaieri de gasit ceea ce actioneaza aici ca forte in om. Dar acestea intra in spatiu, daca omul creeaza constienta golita, in felul in care l-am descris. Atunci, omul descopera, de asemenea, in mod obiectiv, acest al treilea om din el. Daca omul priveste apoi din nou afara, in natura exterioara, atunci observa, fireste, ca el are un corp eteric, ca animalele au un corp eteric, plantele au un corp eteric.
Mineralele nu au. Ele amintesc numai de eterul pamântesc primordial.
Insa pretutindeni exista eter. Oriunde privim, oriunde mergem, pretutindeni exista eter. Dar el se dezminte. De ce? Pentru ca nu se arata ca eter.
Vedeti dumneavoastra, daca va apropiati de plante cu constienta meditativa, asa cum am descris eu mai inainte, aveti o imagine a eterului. Daca va apropiati de om, aveti o imagine a eterului.
Daca insa va apropiati de eterul general din lume, atunci sunteti ca si când ati inota in mare. Pretutindeni este numai eter. El nu ofera nici o imagine; dar in momentul in care eu ridic creta atunci apare in eteric o imagine in care al treilea om din mine isi desfasoara fortele.

Reprezentati-va urmatoarea imagine: creta se afla aici, mâna mea o apuca, o ridica. Eu pot reproduce intregul, in ceea ce ma priveste, in momentul perceperii. Ceea ce se desfasoara aici are o contraimagine in eter. Insa aceasta contraimagine din eter este vazuta prima data in momentul in care eu pot percepe prin intermediul constientei goale pe cel de-al treilea om, nu pe cel de-al doilea om eteric, ci pe cel de-al treilea.
Aceasta inseamna ca eterul general al lumii nu actioneaza ca eter, ci ca al treilea om.
Si atunci pot spune: Eu detin mai intâi corpul fizic, apoi corpul eteric pe care il percep prin intermediul constientei meditative, apoi pe cel de-al treilea om pe care il numesc omul astral.
Pretutindeni am insa ceea ce aici era al doilea in lume, eterul lumii. Acest eter este ca o mare eterica nedefinita.
Asadar, in momentul in care eu radiez in acest eter ceva ce vine de la al treilea om, el imi raspunde ca si cvnd ar fi asemenea celui de-al treilea om al meu, nu-mi raspunde eteric, ci imi raspunde astral.
Astfel incât, pretutindeni in intinsa mare eterica, eu descatusez prin activitatea mea ceva ce este asemanator celui de-al treilea om al meu.
Ce este deci ceea ce aici, in eteric, este ca o contraimagine?
Eu ridic creta, mâna mea se deplaseaza de jos in sus. Imaginea eterica se deplaseaza de sus in jos. Ea este contraimaginea justa. Este de fapt o imagine astrala, dar este numai o imagine: o imagine.
Dar cel prin care este provocata aceasta imagine este omul real actual. Daca invat, asadar, prin ceea ce am spus mai inainte, sa privesc inapoi in evolutia Pamântului, daca eu invat sa utilizez din marea evolutie ceea ce este repetat pe scurt in felul in care am descris, atunci am dovada a ceea ce urmeaza.

Eu detin starea pamânteasca actuala. Merg inapoi catre un Pamânt eteric. In el nu aflu inca ceea ce aici este descatusat prin mine in eterul inconjurator. Trebuie sa merg inapoi mai mult, si ajung la o stare si mai timpurie a Pamântului, in care acesta era asemenea corpului meu astral, in care Pamântul era astral, in care Pamântul era o fiinta asa cum este cel de-al treilea om al meu.
Iar aceasta fiinta eu trebuie sa o caut in vremuri foarte indepartate, in vremuri mult mai indepartate decât cele in care Pamântul era un Pamânt eteric.
Insa, daca eu merg inapoi, departe, in evolutia Pamântului, aceasta nu inseamna nimic altceva decât ca eu vad in spatiu un obiect indepartat, de exemplu, o lumina care strabate pâna aici. Ea este acolo, lumineaza pâna aici, desfasoara imagini, ajunge pâna aici. Aici, eu am parasit-o; aici, detin pentru spatiu numai timpul.
Ceea ce este asemanator corpului meu astral exista in vremurile stravechi; timpul nu a incetat sa existe, el este inca aici. Si, asa cum lumina strabate in spatiu pâna aici, tot astfel actioneaza in vremurile actuale ceea ce se afla intr-o vreme demult trecuta.
intreaga evolutie a timpului este in esenta inca aici. Ceea ce a fost cândva aici nu a disparut, daca este ceva asemanator corpului meu astral din eterul exterior.
Ajung, asadar, la ceva ce exista in spirit si transforma timpul in spatiu. Si aceasta se aseamana cu situatia in care, de exemplu, eu corespondez, prin intermediul unui telegraf; eu corespondez astfel, in timp ce ridic creta si produc o imagine in eter, cu ceea ce, pentru privirea exterioara a trecut demult.
Noi vedem cum omul este situat in lume intr-un cu totul alt mod decât aparea la inceput. Insa intelegem si de ce enigmele lumii se releva brusc pentru om. Omul simte in sine, daca el nu-si clarifica lucrurile - si astazi stiinta nu clarifica aceasta -, omul simte in sine ca detine un eteric care asimileaza alimentele si apoi le transforma. El nu afla aceasta in pietre; pietrele existau inca in vremurile stravechi, ca eter general. Insa in acest eter general este activ ceea ce se afla si in trecut. Omul poarta deci in sine, in doua feluri, un trecut stravechi, dupa cum vedem, un trecut indepartat in corpul sau eteric si un trecut si mai indepartat in corpul sau astral.
Daca omul se confrunta astazi cu natura, el priveste de fapt, in mod obisnuit, numai ne-viul. El priveste viul din plante numai prin aceea ca substantele si legile din substante pe care le-a aflat in laborator le-a aplicat plantelor. El omite cresterea, nu se intereseaza de crestere, de viata din plante. Stiinta actuala priveste plantele laâna si contempla formele literelor dar nu citeste. Astfel priveste stiinta actuala toate lucrurile lumii, ca acela care numai contempla formele literelor si nu citeste.
De fapt, când deschide o carte si nu stie sa citeasca formele trebuie sa-i apara foarte enigmatice. El nu poate pricepe de ce o forma arata asa: c, apoi n, apoi d. Ce fac aceste forme, una lânga alta? Este ceva enigmatic. Este o enigma a lumii.
Ceea ce v-am prezentat drept mod de a contempla inseamna a invata sa citim in lume si in om. Iar invatând sa citim ajungem, treptat, aproape de dezlegarea enigmelor.
As vrea sa va descriu numai mersul general al mintii omenesti, prin care omul poate iesi din starea plina de descurajare in care se afla pe care v-am descris-o la inceput. Noi vom privi felul cum se poate patrunde in mod ascendent, mereu mai departe, in descifrarea aspectelor exterioare ale lumii si a aspectelor din om.
Cu aceasta insa se trece prin succesiuni de gânduri care sunt complet neobisnuite omului actual.
Si ce se intâmpla in mod obisnuit?
In mod obisnuit, oamenii spun: Eu nu inteleg aceasta.
Dar ce inseamna: eu nu "nteleg"? Nu inseamna nimic altceva decât neconcordanta cu ceea ce mi-a fost prezentat la scoala, iar eu am fost obisnuit sa gândesc asa cum am fost instruit la scoala.
Insa scoala se bazeaza pe stiinta corecta! Da, dar ce inseamna stiinta corecta!
Dragii mei prieteni, pentru a da numai un exemplu despre ce inseamna stiinta corecta va voi spune ca cine a ajuns putin mai in vârsta, asa ca mine, a trait unele lucruri in aceasta privinta.
Se simtea, de exemplu, ca, pentru un proces la care m-am referit si astazi, preluarea hranei, transformarea acesteia in organismul uman, sunt necesare diferite substante: albumine, zahar, amidon, grasimi, apa si saruri, acestea sunt necesare pentru om. Apoi se experimenteaza.
Inainte cu aproximativ douazeci de ani, experimentele au demonstrat faptul ca omul ar trebui sa asimileze cel putin 120 de grame de proteine zilnic, altfel nu ar putea trai.
Aceasta era stiinta in urma cu 20 de ani.
Ce inseamna astazi stiinta? Azi este stiinta afirmatia ca sunt suficiente 20-50 de grame. Aceasta este astazi stiinta.
Inainte era stiinta afirmatia ca, daca omul nu asimileaza 120 de grame, se imbolnaveste, devine subnutrit. Azi este stiinta afirmatia ca nu este necesar sa asimilam mai mult de 50 de grame, sunt suficiente si 20 de grame.
Din intestin se formeaza substante care produc in corp un fel de autointoxicare. Este deci daunator a asimila mai mult de 50 de grame de proteine. Aceasta este astazi stiinta!
Dar aceasta nu este numai stiinta, este, in acelasi timp, viata. Gânditi-va numai ca, in urma cu 20 de ani, când era stiintifica afirmatia ca omul trebuie sa asimileze cel putin 120 de grame de proteine, oamenilor li se spunea: trebuie sa asimilati astfel de alimente, incât sa primiti 120 de grame de proteine. Ar trebui, de asemenea, sa se presupuna ca omul putea plati toate acestea. Aceasta intra in economia nationala. S-a descris atunci cum este imposibil sa se asimileze cele 120 de grame de proteine, de exemplu prin alimentatie vegetariana.
Astazi se stie ca, la fiecare masa, omul asimileaza cantitatea necesara de proteine daca manânca intr-o cantitate suficienta cartofi (nu are nevoie sa consume mult), daca manânca cartofi cu unt, aceasta ii ofera cantitatea necesara de proteine.
Este, desigur, demonstrat absolut stiintific ca este asa. Daca omul asimileaza 120 de grame de proteine, atunci apetitul sau devine extrem de precar. Daca el insa consuma la o masa doar 20 de grame de proteine sau mai putin de 20 de grame, el va deveni subnutrit. Exista, fireste, multi oameni subnutriti. Aceasta se datoreaza nu numai proteinelor insuficiente, ci si altor cauze. Dar exista, desigur, si oameni, care, din cauza ca se supraalimenteaza cu proteina trec prin autointoxicatii si diverse alte necazuri.
Nu vreau sa vorbesc acum despre natura bolilor infectioase, dar omul contracteaza cu usurinta unele infectii daca asimileaza 120 de grame de proteine. El se poate imbolnavi de difterie sau chiar de varioinsa numai 20 de grame, nu se infecteaza foarte grav
Inainte era, asadar, stiintific sa se spuna ca omul are nevoie de multe proteine pentru a nu se imbolnavi. Aceasta era stiinta in urma cu 20 de ani!
Daca se analizeaza ce era stiintific in urma cu foarte mult timp si ce este stiintific astazi, se ajunge la o zdruncinare a notiunii de stiintific.
Daca apare acum ceva ca antroposofia, care duce gândirea, intreaga inteligenta a omului, intreaga constitutie sufleteasca intr-o alta directie decât cea obisnuita pâna acum, acest fapt trebuie primit si ca un sentiment. Eu am vrut numai sa va indic ceva ce apare ca un indrumator, care orienteaza catre o alta directie si o alta gândire.