Poeziile unui Anonim de Mariana Gurza publicat la 21.10.2009
Poeziile unui Anonim
     Doar eu...

     Doar eu, în tacere,
Veghez a mea durere;
Si nu pot spune nimanui:
Sunt prietena cuvântului.
Doar eu, cu lacrima pe geana,
Sufar, si mi-e teama.
Ce va fi, când voi pleca?
Si de va fi sa mor,
Voi merge pe pridvor,
Acolo, printre munti,
Unde sunt ai mei mosi.
Si voi sta în poala lor,
Leganata visator,
Si voi cânta din nai,
Ca pe la noi pe plai.
Si inul înflorit îmi va sopti,
Ce fac ai mei copii,
Ce face dragul meu iubit,
În noptiile târzii...
     Ma tem de ce va fi odata

     Trezeste-te,
vulcanul erupe,
focul mistuie,
pamântul tremura.
Îmbraca armura,
tu, sodatul razboaielor
din noi si dinafara noastra
Prinde mâna, ranit de tradarea lumii,
ca sa ne putem salva într-o viata viitoare.
     Zbucium mult

     Ca sa ma pacaleasa,
Doamna cea Neagra, s-a îmbracat în mireasa. Nuntea laolalta cu primavara, cu vântul cel nestapânit, nuntea cu dragoatea mea de viata. Mi-am dat seama ca nu e ea aleasa, când i-am dat valul alb la o parte si prin fereastra sufletului ei, a iesit un porumbel negru, în cioc cu siragul meu de lacrimi fierbinti, ca lava unui vulcan. Mi-a fost teama atunci sa nu ard cu ele tot ce aveam mai drag.
     Trece timpul....

     Tu si timpul ati trecut unul pe lânga altul, nestiindu-va. Pâna-ntr-o zi… când el s-a numit altfel decât timp, s-a facut culegator de stele, inima, trandafir, scoica… Si zbuciumul inimii si chinul trupului palmuit, avea urme de sfâsiere…
        Ma uit spre cer

     Nascându-ma din nou, Iata-ma! Am trecut prin furcile unui vis urât. Nestiuta de nimeni, m-am împresurat în suferinta-mi muta, Dar acum, Doamne, ma desfat cu darul tau de viata noua, sa pot râde, sa pot plânge, sa pot lupta, sa traiesc, precum în neclintirea lor stâncile.
Totul este o sarada

Voi veni pentru voi într-o trasura de seara. Altadata va voi bate-n geam cu un vers sau cu un poem. Mult mai tânara decât ma stiati, când astrul noptii, când steaua diminetii, când roua, ori floare de lamâita, ori o crenguta de iorgovan, voi veni de ma veti chema.
   Spune-mi cine sunt

     Am crezut ca stii cine sunt. Eu ma credeam, deopotriva ca sunt si umbra si fiinta. Pâna când mi-am dat seama ca-n oglinda timpului nu eram mai mult decât un strigat, un hohot de râs, o rochie alba, o flacara de lumânare, un ou rosu, o bucatica de prescura, un ochi de lumina.
     Capitalism rebel

     Ne înfricoseaza somajul, disponibilizarea, nu cunoastem înca pretul unui capitalism; e dura viata; ne-am obisnuit cu libertatea, dar teama ni-i de sclavagism. N-am fost nascuti pentru trudit ca robi în alta parte, vrem sansa noastra de muncit aici, nu prin strainatate. E prea manos pamântul, Azi, prea însingurat; taranul si-a samanat ogorul, dar apele l-au luat. Ni-i teama seara sa iesim, bântuti de fel de fel... nu stim nicicând ce-ntâlnim, capitalism rebel...
     Samânta de stele

     Suntem neputinciosi pentru ca dorim sa fim asa; suntem înfricosati pentru ca suntem slabi. Teama s-a strecurat din tunel, de unde asteptam, lumina... Lumina o vom regasi în noi, daca vom sti ca prin noi, prin mâinile si cuvintele noastre putem samana samânta de stele…
     Politicus

     Ne-am îmbolnavit de mizerii, de prea multa politica; medicamentele nu ajung pentru a trata toate bolile. Cei mai fericiti sunt cei din ospicii, care traiesc fara framântari, dar si ei în spitale zgribuliti de frig cersesc o coaja de pâine la asistente. Ne-am îmbolnavit cu totii de,,politicus”, o boala fara leac acum când în spitale nu mai sunt algocalmine, nu mai sunt leacuri pentru somn. Suntem sortiti sa ramânem treji sperând ca odata cu o noua zi durerile vor înceta...
     Somerul singuratic

     E frig în casa, în trupu-i ger, golit de vise si sperante, pierdut se plimba un somer cu lacrimile înghetate. E greu sa mearga mai departe, când buzunarul îi lipseste urzeste iar minciuni frumose gândindu-se la ce-o sa puna iar pe masa copiilor neîntelegatori. Si iar privind cerul rugator cersind din mila cea crestina ar vrea un trai mai bun, un ban cinstit nu sa mai cerseasca în bisericile pline. Iar nu i-a venit somajul, vârsta nu-i permite sa munceasca, caci vezi doamne, daca nu esti tânar nu mai ai azi nici o sansa. Din când în când un trecator la fel de trist îi pune un banut în mâna Sarac somer, umil începi sa plângi si fugi speriat s-aprinzi o lumânare; caci Doamne, bine-i printre sfinti doar ei stiu ce doare!...
N.N. fotografiile apartin site-ului - http://badorgood.com