Un nou Ev Mediu - Partea II.1 de Nicolai Berdiaev publicat la 20.11.2009
Sfarsitul Renasterii - continuare
Procesul sfârsitului si disparitiei Renasterii, divizarea si distrugerea imaginii divine în om se pot observa în poezia lui Andrei Bielv, unul dintre cei mai remarcabili artisti ai timpului nostru. Andrei Bielv are înrudire cu futurismul, dar el întrece cu câteva palme pe futuristi. Arta sa trece dincolo de orice frontiera naturala, de orice forma statica a creatiei, omul si cosmosul se contopesc în miscari fara frâu. Nu s-ar putea regasi în asemenea arta imaginea omului care nu se distinge în ea de abajurul unei lampi sau de bulevardele unui mare oras; ci ea se naruie într-un infinit cosmic.
     Iata marea semnificatie a acestei epoci. Din aceasta a rezultat triumful istoric al stiintei naturale, care a preparat formidabilele descoperiri tehnice ale secolului al XlX-lea si a sfârsit prin dominatia masinii asupra vietii omenesti.
Din aceasta se vede ca sfârsitul istoric al Renasterii nu mai corespunde cu începuturile ei. Primele raporturi cu natura s-au transformat în constiinta unei inevitabile lupte cu ea prin mijlocirea mecanizarii vietii.
Epoca noastra nu mai imita formele naturii, nu mai cauta în ea izvoarele perfectiunii - cum facea aceasta Renasterea; ea declara razboi naturii pentru ca i-a devenit sufleteste straina; ea o considera ca un mecanism mort; între ea si om aseaza masina.
Raportul omului modem - al omului civilizat - cu natura indica lamurit sfârsitul Renasterii. Dialectica imanenta a relatiilor, pe care Renasterea le-a contractat cu natura, duc la negatia acestora. Sfârsitul Renasterii omoara natura, asa cum ea omoara pe om; este tragedia Istoriei noi prin care trebuie sa trecem. Masina elaborata de Renastere a omorât-o pe aceasta, i-a distrus frumusetea vietii care nastea si bogatia creatoare a puterilor omenesti.
Arta moderna este din ce în ce mai angajata în sfârsitul acesta al Renasterii, în crepusculul acesta al formelor omului si naturii, în navala de forme barbare, de sunete barbare, de miscari barbare. Dinamismul acestei arte a pierdut ritmul cosmic.
Pozitivismul secolului al XlX-lea era deja preludiul neîndoios al sfârsitului Renasterii. Pozitivismul era nascut din spiritul Renasterii, dar nu manifesta decât epuizarea acestui spirit. Pozitivismul nu mai este exces de creatie în ordinea cunoasterii; se vede disparând frumoasa încântare a cunoasterii îndreptata spre descoperirea misterelor naturii. Pozitivismul este deja constiinta limitei fortelor omenesti, este oboseala puterii de cunoastere. Pozitivismul vede misterele naturii reînchizându-se
In epoca Renasterii cunoasterea naturii era rezultatul unei operatii fericite. Un tip al Renasterii este Pico dela Mirandola, antipodul exact al oricarui pozitivism. Pateticul lui Leonardo da Vinci este, desigur, contrariul pozitivismului si, totusi, cuprinde în sine germenul pozitivismului. în orice domeniu, Renasterea purta samânta propriei sale ruine si a unui rezultat final cu totul contrar intentiilor sale, atât în ordinea cunoasterii, cât si în celelalte.
Pozitivismul lui Auguste Comte provine din doua principii opuse care, din doua parti, ruineaza spiritul Renasterii: rationalismul „luminilor" si reactia spirituala contra revolutiei franceze. Auguste Comte era un catolic pervertit, un catolic pe dos. Si, fara îndoiala, în el sunt multe elemente medievale; se produce în el o întoarcere la ierarhia medievala, la autoritate si organizare. Din nou vrea el sa subordoneze cunostinta si viata omeneasca unui centru spiritual si sa puna sfârsit anarhiei intelectuale a Istoriei moderne
Nu este fara rost ca Auguste Comte pune pe Joseph de Maistre asa de sus: primise atâta de la el! Dar principiile medievale si religioase ale pozitivimului lui Auguste Comte, desi într-o forma pervertita, nu au prevalat în dezvoltarea ulterioara a pozitivismului. In orice caz, elementele cele mai pozitive ale pozitivismului prezinta deja o reactie contra spiritului Renasterii. Pozitivismul a ajuns repede la epuizarea principiilor creatoare ale Renasterii.
Astazi nu se mai poate vorbi serios de pozitivism în filosofia europeana, criticismul kantian este cel care domneste de multa vreme. Filosofia criticista poate fi privita ca una din fazele tardive ale Reformei. In gnoseologia germana contemporana Reforma îsi da ultimele sale fructe spirituale si rafinate.
     Daca la începutul istoriei moderne, la izvoarele Reformei, se gaseste revolta omului si proclamarea drepturilor sale de a se defini, la sfârsitul istoriei modeme, în urmarile intelectuale ale Reformei, este omul care vrea, oarecum, sa se debaraseze, sa se ridice deasupra oricarui antropologism. Filosofia germana contemporana duce, înainte de orice, lupta contra antropologismului, în persoana lui Cohen, a lui Husserl si atâtia altii. Ea suspecteaza pe om, îl vede drept cauza a relativitatii si nesigurantei cunostintei. Ea tinde spre un act de cunostinta neumana.

     In gnoseologia critica este ceva care te face sa te gândesti la cubism. Si ea descompune structura cunoasterii omenesti în categorii, dupa cum Picasso si altii descompusera corpul omenesc în cuburi. Astfel se manifesta procesul de farâmitare analitica si de dezmembrare a integritatii organice.
Imaginea omului piere în gnoseologia critica. Si ea marcheaza sfârsitul Renasterii; în ea se epuizeaza si mor spiritul si bogatia creatoare a Renasterii.
Astfel, în chiar cunoasterea însasi, în masura în care omul si-a cautat autodefinitia si autoafîrmatia, el a ajuns la negatia si distrugerea de sine.
Pierzându-si centrul spiritual, tradând sursa spirituala a fiintei sale, se pierde si pe sine însusi si imaginea sa eterna. El se lasa în voia unei puteri neumane. Cât de usor se regaseste omul în scolastica medievala, fata de aceasta noua scolastica gnoseologica! Gnoseologia contemporana este urmarea decaderii spirituale.
Pretudindeni întâlnim acelasi procedeu de distrugere a omului prin sine însusi, datorat încrederii sale în propriile-i forte.
In teosofie, unitatea imaginii omului se destrama, se naruie si devine prada vârtejurilor astrale. Teosofia contemporana este dusmana omului si a puterilor sale creatoare, în ea nu este nimic care sa semene a Renastere. Teosofia distruge principiul personalitatii ca si pozitivismul si critismul gnoseologic. Ea nu mai crede în realitatea personalitatii omenesti, cum crede si cel mai grosolan naturalism materialist . Ea este materialismul distrugator al omului, transplantat însa în lumea spirituala. Teosofi din epoca Renasterii, ca Paracelsus, aseaza pe om foarte sus si pun înaintea lui problemele creatiei. Teosofi din epoca noastra, ca Steiner, desi se intituleaza antroposofi, supun pe om, în definitiv, unei evolutii cosmice, al carei sens este neînteles si calea pe care ei o propun pentru desavârsirea omului prin sine însusi nu este o cale creatoare.
Teosofia neaga pe Dumnezeu, antroposofia neaga pe om. El nu este decât un moment trecator al evolutiei cosmice care trebuie depasit.
Curentele teosofice ale timpului nostru exprima epuizarea si stingerea elanului creator al omului. Cu ele, însa, dispare individualitatea omului, înceteaza liberul joc al puterilor sale. Omul si-a pierdut centru interior spiritual; el îl cauta în compunerea si descompunerea fortelor cosmice. Cunostinta teosofica contempla cadavrul naturii si al omului.
Intreaga viata intelectuala care domina epoca noastra se tine sub semnul sfârsitului Renasterii. Chiar în domeniul stiintelor naturale este o rupere cu Renasterea. Stabilitatea punctului de vedere fizico-matematic al lui Newton este zdruncinata de fizica moderna. Descoperirea entropiei, a radioactivitatii si a separarii atomilor materiei, a principiului relativitatii, în fine, nu sunt oare ca un apocalips al fizicii modeme?
     Tendintele socialiste caracterizeaza epoca noastra. Ele impregneaza nu numai viata politica si economica, ci întreaga cultura si morala contemporana; ele reprezinta un fel de sentiment al vietii. Socialismul nu este decât o alta fata a individualismului, rezultatul descompunerii si dezagregarii individualiste.
Pe drumul atomizarii societatii, el este la pânda, ca o fatalitate dialectica interioara; exista o ordine de principii care nu poate duce decât la socialism.
Socialismul si individualismul sunt, deopotriva, dusmani ai unei conceptii organice a lumii.
Socialismul apare astfel ca simptomul stralucit al Renasterii; în el înceteaza liberul joc al puterilor creatoare, ale omului în timpurile modeme. Fortele omenesti sunt legate împreuna si depind, în mod necesar, de un centru; acesta, nemaifiind religios, devine social.
Pateticul individualitatii creatoare este înlocuit prin pateticul muncii colective obligatorii si organizate; individualitatea omului este subordonata colectivitatilor, maselor. Figura omului este eclipsata de fantoma colectivismului.
Bogatia creatoare va face loc, de acum, organizarii. Centrul de gravitatie al vietii se muta în domeniul economic; în ceea ce priveste Stiintele si arta, cultura înalta, creatoare, valorile spirituale, acestea sunt considerate ca un „reflex".
Omul este schimbat în categorie economica.
     Socialismul are o baza si o origine umanista; el este nascut din umanismul timpurilor moderne si nu ar fi fost posibil fara autoafirmarea omului si fara transferul centrului de gravitatie al vietii în bunastarea omeneasca.
Dar, în socialism, umanismul ajunge la propria sa negare. Constiinta clasei proletare este deja o constiinta care nu are nimic umanist; este antiumanista.
Omului, într-adevar, i s-a substituit clasa.
Valoarea omului, a sufletului si a soartei sale individuale este negata.
Omul devine un mijloc pentru colectivitatea sociala si pentru dezvoltarea acesteia.
Umanismul a fost parintele umanitatii, ca dispozitie morala. Aceasta umanitate a însemnat domnia omului mijlociu. O astfel de virtute se transforma în socialismul proletar, socialismul fiind scopul umanitatii, denuntarea iluziilor pe care aceasta virtute le cuprindea.
     Socialismul pune în lumina marile manifestari ale umanismului: stiintele si arta umanista, morala si cultura umanista, întregul edificiu umanist dispare si temelia sa este descoperita.
Aceasta temelie se crede ca este economia, interesele economice de clasa, într-adevar, omul, smulgându-se din centrul spiritual si de la sursele spirituale ale vietii, viata sa nu mai are decât baze materiale; dar culmile acestora sunt minciuni. Natura omului dispare, se transforma în structura claselor.
Intr-un anume sens, Marx avea dreptate cu privire la societatea burgheza a secolului al XLX-lea. „Umanul", pe care Herder îl privea drept scop al istoriei, era supus descompunerii; baza economica a jucat un rol capital în aceasta si întreaga cultura superioara amintea prea mult reflexul ei.
Materialismul economic nu a facut decât sa traduca starea societatii omenesti în epoca aceasta, scaderea ei spirituala, robirea ei partii materiale a vietii.
Este descompunerea materialismului prin sine însusi, sfârsitul Renasterii, ruina acestei domnii iluzorii a umanitatii, demonstrarea imposibilitatii pentru om de a fi creator dupa ce s-a smuls de la Dumnezeu si s-a ridicat contra Lui.
Dupa aceste consecinte, în civilizatie se vede ca socialismul este sfârsitul neîndoielnic al Renasterii. Pentru socialism, viata omeneasca nu mai consta în aceasta arta creatoare a omului, în liberul joc al bogatiei puterilor lui creatoare.
Renasterea era aristocratica. Ea este opera oamenilor care nu erau supusi necesitatilor existentei. Pentru socialism, condamnând la moarte orice fel de aristocratism, viata omului este o functie a unei grele necesitati si a muncii colective. In sistemul socialist nu este nici o bogatie creatoare care sa nu fie supusa unui centru material. Renasterea a proclamat drepturile omului, ale individualitatii omenesti înainte de toate, în stiinte, arte si viata politica.
Socialismul opune drepturilor omului drepturile colectivitatii, care nu este umanitatea, pentru ca în ea se vadesc trasaturi neumane. în colectivismul la care a ajuns umanismul, în dialectica sa istorica, se vad cazând în ruina toate drepturile omului si chiar libertatea gândirii care motivase Renasterea.
Orice forma de gândire dovedeste acum o constrângere, este supusa unei centralizari social-confesionale; adica, odata cu colectivismul, se produce o întoarcere spre Evul Mediu, nu pe o baza religioasa, ci pe baza materialista a antireligiei.
     Sfârsitul Renasterii care arata epuizarea si distrugerea principiului personalitatii în societatile omenesti, a principiului initiativei personal creatoare, a responsabilitatii personale, este triumful principiului colectiv.
Acest sfârsit al Renasterii se remarca nu numai în socialism, dar, mai ales,în anarhism, care nu este mai putin caracteristic epocii noastre.
Istoria moderna, conceputa de Renastere, s-a manifestat printr-o bogata înflorire a statului. In aceasta s-a deosebit de Evul Mediu, care nu avea despre stat decât o constiinta foarte slaba.
     Evul Mediu era internationalist, universalist Timpurile modeme sunt timpurile statelor nationale. La baza noilor state este autoafirmarea omului, mai întai în monarhii, apoi în democratii.
Dar statele nationale caracterizeaza timpurile moderne. Aceste state nationale poarta în ele germenele propriei lor negatii.
Democratia umanista clatina baza religioasa a statului si creeaza conditiile prabusirii sale anarhice. Anarhismul este sfârsitul statului - opera Renasterii.
In anarhism nu se produce numai o autonegare a statului umanist, ci si o autonegare si distrugere a pricipiului personalitatii; este crahul definitiv al individualismului în culmea aparentului sau triumf.
Principiul personalitatii era strâns si indisolubil legat de principiul statului. In anarhism triumfeaza întreaga forta oarba a masei, dusmana a personalitatii si a statului. Spiritul anarhic nu este creator, el poarta în sine o dusmanie înversunata si vindicativa în locul bogatiei creatoare. Este în el o revansa contra minciunii umaniste.
Când societatile omenesti sunt stapânite de setea egalitatii, atunci ia sfârsit orice fel de Renastere, orice abundenta creatoare.
Pasiunea egalitatii este si o pasiune a pismei. Pasiunea egalitatii este o pasiune de neant. Societatile modeme sunt stapânite de o pasiune care consta în a deplasa centrul de gravitate al exitentei, transformându-l într-o dusmanoasa negatie a fiintei altuia. Acestea sunt semnele unei societati caduce.
     Renasterea a început prin afirmarea individualitatii creatoare a omului. Ea s-a terminat prin negatia acestei individualitati.
Omul fara Dumnezeu înceteaza a fi om; acesta este sensul religios al dialecticii interne a istoriei modeme, istoria maririi si decadentei iluziilor umaniste.
Omul, golit de spiritul sau, devine sclav nu al fortelor superioare, supraumane, ci al fortelor inferioare si neumane. Spiritul omenesc se întuneca si spirite neumane îl stapânesc. Elaborarea religiei umaniste, a definitivei divinizari a omului si a umanului, constituie tocmai preludiul sfârsitului umanismului, epuizarea fortelor lui creatoare.
     Inflorirea umanului nu era posibila decât atât cât omul avea în adâncul sau sentimentul si constiinta unor principii mai înalte decât el însusi, atât timp cât el nu s-a desprins complet de radacinile divine.
In timpul Renasterii omul avea înca acest sentiment si constiinta, nu era deci înca pentru el despartirea absoluta.
In lungul întregii istorii modeme europeanul nu a rupt complet cu bazele sale religioase. Gratie acestui fapt numai, umanul era înca posibil sa existe odata cu dezvoltarea individualitatii si activitatea creatoare a omului. Umanismul lui Goethe avea un fundament religios, era legat de credinta în Dumnezeu.
Omul, parasind pe Dumnezeu, se consacra unui element fara înfatisare si fara umanitate, el devine robul necesitatii neumane.
In epoca noastra nu mai exista nimic din liberul joc al puterilor omului, carora se datoreaza aria italiana, ca si Shakespeare si Goethe. In epoca noastra se desfasoara forte neumane al caror spirit, strivind pe om, înjosesc imaginea lui. Omul îsi primise forma si identitatea sub actiunea principiilor si energiilor religioase. Haosul în care pierea imaginea sa nu putea fi întrecut numai de forte umane. Elaborarea unui univers uman era, de asemenea, opera fortelor divine.
Omul Istoriei modeme, desprinzându-se de puterea lui Dumnezeu, spre sfârsitul epocii, si renegându-si reazemul, cade din nou în haos, imaginea sa este compromisa si formele sale se clatina.
Energia creatoare a omului nu se concentreaza, ci se pulverizeaza. Constituirea unui rezervor de energie creatoare presupune pastrarea formelor identitatii umane, presupune limitele care disting pe om de stadiile informe si inferioare.
Acest rezervor s-a spart si energia creatoare s-a împartit. Omul îsi pierde formele, marginile sale; el nu mai este aparat contra raului infinit al lumii haotice.
Daca noi înduram ruina Renasterii în noile curente ale artei, în futurism, în noile curente filosofice, în gnoseologia critica, în miscarile teosofice si ocultiste, în fine în socialism si anarhism - care ocupa un loc preponderent în viata sociala a epocii noastre - o simtim si în curentele vietii religioase si mistice.
In unele din ele se vede umanismul dezagregându-se si acest proces de dezagregare aduce si dezagregarea imaginii omenesti si a formelor umane.
In altele, umanismul este întrecut de principii superioare si omul îsi cere din nou salvarea imaginii sale si a fonnelor sale, izvoarele divine ale vietii.
Dar, si într-un caz si în celalalt, Renasterea istorica ia sfârsit si se produce o întoarcere, la principiile medievale.
Umanismul a însemnat o tradare a realitatii sfinte si omul plateste aceasta cu pretul istoriei sale, el sufera deziluzii peste deziluzii.
Azi începem a asista la barbarizarea lumii europene. Dupa decadenta rafinata care a marcat apogeul culturii europene este rândul invaziei barbariei.
Aici se poate spune ca razboiul mondial va fi avut un rol fatal în soarta Europei.
Europa civilizata, umanista, s-a despuiat si ea este acum fara aparare în fata invaziei barbare, înauntru ca si în afara.
Zgomotele surde ale barbariei subterane se auzeau deja de mult. Societatea burgheza a Europei nu a facut nimic pentru salvarea anticelor si eternelor realitati sfinte ale Europei. Ea traia fara grija contând pe o prosperitate interminabila.
Europa este spre apusul ei. Societatea europeana intra într-o perioada de batrânete si caducitate.
Un nou haos de popoare ar putea surveni.
Feudalizarea Europei ar fi posibila.
In istoria umanitatii nu exista progres în ascensiune rectilinie, progres în care oamenii secolului al XlX-lea credeau asa de tare încât si-au facut din el o religie. în istoria societatii si civilizatiei se remarca procese organice, aducând cu ele perioade de tinerete si maturitate, de înflorire si ruina.
Azi, noi traim nu atât începutul unei lumi noi cât sfârsitul unei lumi vechi.

     Epoca noastra aminteste sfârsitul lumii antice, caderea imperiului roman, epuizarea si secatuirea culturii greco-romane - izvorul etern al oricarei culturi umane. Curentele modeme în arta aduc aminte pierderea formelor antice perfecte si barbarizarea antichitatii.
Procedeele sociale si politice ale timpului nostru amintesc procedeele care dominau în epoca imperiului lui Diocletian, care sechestrau pe om. Cercetarile religioase, filosofic-mistice ale impurilor noastre ne amintesc de sfârsitul filosofiei grecesti, de setea dupa întrupare a unui Dumnezeu-om.
Spiritualiceste, timpul nostru seamana cu universalismul si cu sincretismul epocii elene. O imens nostalgie cuprinde cea mai mare parte a omenirii. Este semnul venirii unei noi epoci religioase.
     Experienta umanista trebuie sa fie epuizata.
Caile umanismului sunt astazi toate parcurse; dar este nevoie sa se mearga mai departe. Dialectica interna si distrugatoare pe care o cuprindea umanismul a adus omului o gigantica materie de experienta. Ori o întoarcere la aceasta stare mai simpla în care se gasea omul european - înaintea erei umaniste a timpurilor modeme - este imposibila.
Timpurile moderne au dedublat si ascutit totul în om. In aceasta sta principala lor semnificatie, mult mai mult decât în cuceriri sau realizari pozitive. Cercetarile timpurilor modeme ne aduc o mare cunostinta prin umanism.
O mare problema a fost pusa. Azi omul a sfârsit cu viata separata de centru sau religios si cautarea unui nou echilibru religios al vietii sale - adica o aprofundare spirituala - este iminenta.
Omul, în toate directiile activitatii sale, nu se mai poate mentine mult la exterior, la suprafata fiintei. El trebuie sa întreprinda o miscare în adâncime ori sa se videze definitiv. Dupa marile încercari si zguduiri ale timpului nostru, o adâncire trebuie sa se produca.
Este în puterea omului european sa se degajeze odata pentru totdeauna de iluzia umanista. Se produce o sciziune între cele doua parti opuse dinafara si dinauntru. Judecând dupa numeroasele simptome, ne apropiem de o noua epoca istorica, de o epoca asemanatoare primului ev mediu, acela înca obscur al secolelor al Vll-lea, al VIII-lea si al IX-lea care au precedat Renasterea medievala. Si multi dintre noi trebuie sa-si simta afinitatea cu ultimii romani.
Acesta este un sentiment nobil. Ceva comparabil nu se trezea oare în noul suflet crestin al Fericitului Augustin, când pericolul ameninta Roma cu navala lumii barbare? Tot astfel, acum, multi dintre noi pot sa se considere ultimii si credinciosii reprezentanti ai vechii culturi crestine- din Europa amenintata de foarte mari pericole externe si interne.
     De-a lungul epocii acesteia de barbarie noua, desi civilizata, pe care o presimtim, va fi nevoie sa purtam lumina nestinsa, cum a fost purtata altadata de Biserica crestina.
Numai în crestinism se releveaza si se pastreaza imaginea omului
Crestinismul a scapat pe om de demonii naturii care îl sfâsiau în universul pagân, adica, vreau sa zic, de demonolatrie. Numai mântuirea crestina a putut da omului puterea de a se ridica si spiritualiceste, de a se tine drept; ea a smuls pe om din puterea fortelor elementare ale naturii, în care omul cazuse si carora se daduse sclav.
Lumea antica a elaborat forma omului. în ea a aparut energia creatoare a omului, dar personalitatea omeneasca nu era înca scapata de dominatia fortelor elementare ale naturii, omul spiritual nu era înca nascut.
A doua nastere a omului, care nu mai e naturala, ci spirituala, are loc în crestinism. Umanismul, el însusi, îsi primeste adevarata sa umanitate de la crestinism. Antichitatea nu era capabila sa i-o dea. Dar umanismul, în dezvoltarea sa, a separat umanitatea de fundamentele sale divine.
Si iata ca atunci când umanismul - la sfârsit - a despartit pe om de divinitate, el s-a întors, în acelasi timp, împotriva omului si s-a pus sa distruga chipul acestuia; pentru ca omul este chipul si asemanarea lui Dumnezeu.
Când omul nu a mai vrut sa fie decât chipul si asemanarea naturii - adica un om natural - el s-a supus, prin aceasta, chiar fortelor elementare inferioare si si-a înstrainat chipul.
Omul este din nou hartuit de demonii în fata carora este neputincios a le rezista si de care nu se poate apara.
Centrul spiritual al personalitatii omenesti s-a pierdut, întoarcerea umanismului contra omului constituie tragedia timpurilor modeme. El este cauza înfrângerii fatale a Renasterii si a ruinii sale inevitabile.
     Oamenii epocii noastre spun bucurosi ca crestinismul nu a reusit, nu si-a tinut fagaduielile sale si conchid la absurditatea unei întoarceri spre el.
Dar faptul ca umanitatea europeana nu a realizat crestinismul, ca l-a desfigurat si l-a tradat chiar, nu poate sa constituie un argument valabil contra adevarului si autenticitatii lui.
Caci Hristos nu a fagaduit împlinirea Domniei Sale aici, pe pamânt, El a spus ca împaratia Sa „nu e din lumea acesta". El a prezis pentru sfârsit bogatia credintei si a dragostei.
Neadevarul umanitatii crestine este un neadevar omenesc, o tradare si o decadere omeneasca; este o slabiciune si o gresala omeneasca si nu un neadevar crestin si divin.
Intreaga indignare pe care a stârnit-o catolicismul n-ar fi fost nedreapta, daca ar fi fost îndreptata numai contra umanitatii catolice si nu contra lucrurilor autentic sfinte ale Bisericii catolice.
Numai ca omul, de la început, a alterat crestinismul, l-a desfigurat prin caderile sale si, la sfârsit, s-a ridicat contra lui facând adevarul crestin responsabil de propriile sale pacate si de propriile sale caderi.
     Viata spirituala creatoare nu este numai treaba lui Dumnezeu, ci este si treaba omului.
Se ofera omului o imensa libertate, care este imensa încercare a fortelor spiritului sau. Dumnezeu, El însusi - daca se poate spune - asteapta de la om o actiune creatoare, un aport creator
Dar, în loc de a-si întoarce spre Dumnezeu chipul sau creator si de a-si consacra lui Dumnezeu libera bogatie a fortelor sale, omul si-a cheltuit si distrus fortele sale creatoare în afirmarea de sine, ramânând numai la suprafata lucrurilor.
Aceasta a produs o mare tristete. Se pare ca se distruge si moare însasi frumusetea, asa ca liberul joc al fortelor creatoare ale omului pare a fi devenit, de acum înainte, ca si imposibil;libera individualitate a omului pare sa fi ajuns la sfârsitul sau.
Totusi, ar fi micime de suflet si lipsa de credinta sa te lasi prada descurajarii. Capacitatea regenerarii naturii omenesti este infinita; dar nu se poate concepe azi o regenerare spirituala a omului si a operelor lui decât printr-o adâncire a crestinismului, printr-o ultima revelare a imaginii lui Hristos în om, prin credinta în revelatia crestina a personalitatii omenesti
In crestinism antropologia nu este înca ispravita. Revelatia, în ceea ce priveste pe om, nu si-a aratat înca toate bogatiile sale. Acesta este sensul problemei antropologice puse de umanismul care a produs timpurile moderne.
Europa contemporana a avansat prea mult în tradarea revelatiei crestine, a personalitatii omenesti si, de aceea, a lasat-o pe aceasta prada vârtejului instinctelor elementare, care se însarcineaza sa o farâmiteze.
Astfel, ea a lasat sa patrunda în sânul civilizatiei sale un principiu haotic care poate sa o arunce într-o perioada de barbarie.
Dar nici un vârtej, nici un instinct elementar nu este capabil sa stinga lumina revelatiei crestine a Dumnezeului-Om. Portile iadului nu o vor putea birui. Iata pentru ce izvorul luminii va subzista, oricât de des ar fi întunericul înconjurator. Si noi trebuie sa ne simtim nu numai ultimii romani credinciosi vesnicului adevar si vesnicei frumuseti, ci si veghetorii întorsi în directia invizibilei zile creatoare a viitorului, când se va ridica soarele noii renasteri crestine.
Poate se va manifesta aceasta renastere în catacombe si nu se va produce decât pentru unii.
Poate ca nu va avea loc decât la sfârsitul vremii. Nu sta în putinta noastra de a sti. Dar ceea ce stim sigur este ca lumina si frumusetea eterna nu pot fi distruse prin nici un întuneric ori haos.
Victoria cantitatii asupra calitatii, a acestei lumi limitate asupra celeilalte lumi, este totdeauna iluzorie. Si iata de ce, fara frica si fara descurajare, trebuie sa trecem din lumina Istoriei moderne spre acest întuneric medieval.
Falsa si mincinoasa lumina sa se retraga.