Pergamentul secret I - Muntele Sureanu de Radu Cinamar publicat la 10.11.2009
Muntele de Aur
     In anii '90 a existat un program arheologic vast in zona muntilor Orastiei, in scopul stabilirii mai precise a identitatii poporului nostru in spatiul carpatic, dar si pentru intelegerea mai buna a sistemului de fortificatii si de trai a populatiei din acea vreme.
Dupa Revolutia din 1989 a existat o anumita deschidere a autoritatilor in acest sens, pâna când a fost obturata de interese ascunse si de ordine politice.
In acea vreme, arheologii au depus o activitate destul de intensa si rezultatele au inceput sa apara, multe dintre ele uimitoare.
Au fost publicate unele lucrari despre descoperirile facute, dar se pare ca a existat un moment când totul a incetat, aproape brusc. Ca de obicei, s-a invocat lipsa fondurilor si a conditiilor necesare pentru efectuarea sapaturilor.
- De fapt, atunci a avut loc acea descoperire formidabila si, fiind un secret de stat la cel mai inalt nivel, a fost sistat totul, mi-a explicat Cezar.
Dar, a mai existat si un alt aspect, despre care nici macar in serviciile noastre secrete nu se vorbeste: acea descoperire i-a speriat foarte tare, au fost efectiv terorizati si, asa cum se intâmpla de obicei in astfel de situatii, au actionat orbeste.
Frica a fost atât de puternica, incât au reusit sa faca o treaba mai buna decât de obicei: au ascuns asa de bine locul, incât el nu a mai putut fi gasit!
La asta a contribuit totusi si o serie de alti factori, care explica intr-o anumita masura situatia survenita. Dar, la acea vreme, a fost o mare nebunie.
Gândeste-te ca se descopera ceva care poate da peste cap nu doar aceasta tara, ci chiar echilibrul socio-politic si economic mondial. Nu este vorba despre relicve sau artefacte, nici macar de structuri impresionante precum cea din Bucegi. Acolo s-a descoperit ceva la care se reduce totul, ceva in genul unei singularitati. Nu au fost capabili sa inteleaga ce au vazut la fata locului si cu atât mai putin sa studieze problema. Culmea ironiei, desi era cea mai importanta descoperire ce fusese facuta vreodata, a fost inchisa cel mai repede. Atât de bine, ca a disparut din nou, cu totul. E un mare regret...

     - Nu a existat acelasi demers ca in Bucegi?-am intrebat mirat. Nu s-au mobilizat aceleasi forte? Cezar a negat, dând din cap. In ceea ce ma priveste, intuiam zbuciumul si activitatea care trebuie sa fi fost in acea perioada pentru a repara greseala imensa ce a fost facuta. Se pare insa ca toate acele eforturi au ramas fara rezultat, iar acum bunul meu prieten afisa resemnarea plina de liniste in fata unui fapt consumat.
- Nu numai ca nu s-a realizat nimic din protocolul obisnuit in astfel de cazuri, dar asa-zisele cercetari initiale, care s-au rezumat la câteva intrebari, au fost realizate doar de structura locala de Politie. Apoi au venit trei agenti ai SRI care au contactat repede Bucurestiul. Reprezentantul trimis a clacat imediat, decizional vorbind. Au fost atât de speriati, incât au considerat ca, pentru o mai mare siguranta, trebuie sa astupe locul pâna la sosirea echipelor de specialisti. Au adus imediat o betoniera si au sigilat chiar ei intrarea, asternând pe deasupra si un strat de pamânt cu vegetatie. Abia au avut timp sa faca niste fotografii; restul dosarului, foarte subtire, il constituie declaratia profesorului.
- Nu se poate sa fi uitat locul, macar ca au revenit destul de repede inapoi, am spus eu.
-Asta nu a mai fost posibil, mi-a raspuns Cezar, privind in departare. Aici este misterul intregii chestiuni, in destinul ei aparte. Pe drumul de intoarcere la Bucuresti, masina cu cei trei a avut un teribil accident, in care au murit toti. Abia s-a putut salva putinul material de dosar, dar si acolo au fost niste probleme. Altfel, chiar ca nu am fi reusit sa stim aproape nimic, decât de la profesor. Eram uluit de felul in care evoluasera lucrurile.
- Bine, dar nu au mai fost martori? Nu a mai stiut nimeni? Nu a mai vazut nimeni locul acela?
- In mod incredibil, nu. Totul s-a petrecut atât de repede si probabil panica a fost atât de mare, incât nu au lasat pe nimeni sa se apropie. De altfel, locul este destul de izolat.
- Dar reprezentantul de la Bucuresti? Doar pâna la urma au fost patru. El a venit separat?
- Nu, a murit in accident. Dar unul dintre agenti murise deja la locul descoperirii. Sau mai bine zis a disparut. Singurul lucru inteligent pe care l-au facut pâna la urma a fost sa completeze un proces-verbal destul de sumar, pâna a venit betoniera. Altfel, nimeni nu ar fi stiut vreodata ce s-a petrecut acolo cu adevarat. Chiar si asa au ramas multe semne de intrebare.
Am ramas consternat. O asa "potrivire" de evenimente nu mai intâlnisem niciodata. O speranta mi-a incoltit, totusi.
- Dar soferul betonierei?
- Evident, a fost prima pista pe care am mers, a raspuns Cezar. Era un om simplu, sarman. A innebunit chiar atunci, la locul descoperirii, si nu ne-am putut intelege cu el.
Agentii au lasat betoniera la o anumita distanta si au adus cu roaba betonul cu care au astupat gura. Se pare ca nu a fost nevoie de o cantitate prea mare. Au muncit din greu câteva ore si au reusit sa ascunda atât de bine locul, incât nu a mai putut fi gasit de nimeni dupa aceea.
- Asa ceva nu am mai pomenit! Dar in fine, se putea cauta sistematic, pentru ca zona era totusi cunoscuta, mai ales ca ai spus ca era chiar in situl arheologic.
- Ei, aici au inceput cu adevarat problemele. Nu, locul nu era chiar in sit, ci se pare ca putin in afara lui. Dar sa zicem ca nu asta era dificultatea. Dupa incident a fost emis un ordin special al CSAT care interzicea orice cautare.

     Era un ordin suprem, de cel mai inalt nivel al secretului de stat. Dintr-un anumit punct de vedere, atunci au lucrat mult mai eficient decât in cazul descoperirii din Bucegi. Au fost foarte directi si au actionat repede, fara sovaire.
- Si tu ce crezi despre asta? am intrebat curios sa vad reactia lui Cezar.
El a ramas tacut o vreme, reflectând serios asupra raspunsului.
- Sincer vorbind, oricât de greu imi vine sa o recunosc, cred ca au luat singura decizie corecta. Daca nu ar fi fost asa, nu mai sunt deloc sigur ca astazi am fi discutat relaxati aici, pentru ca, cel mai probabil, situatia politica, economica si militara a tarii noastre si a altor tari s-ar fi modificat radical. Sau cel putin ar fi fost o marja ridicata de probabilitate in acest sens. Crede-ma, nu e deloc deplasat ce iti spun.
- Un ordin poate fi si el depasit in timp, mai ales daca sunt interese, am cautat eu totusi o bresa.
- Dar nu in ceea ce priveste acest ordin. Si nu a fost doar decizia in sine, ci o serie de masuri colaterale pe care le-au luat, tocmai ca sa poata preveni o astfel de eventualitate la care te referi. S-au miscat foarte bine si cel putin din acest punct de vedere lucrurile au fost realizate impecabil. Sansa a fost, daca pot spune astfel, ca martorii au putut fi numarati pe degete si ca au patit ce au patit. Au existat speculatii si in legatura cu accidentul lor de masina, dar s-au facut cercetari laborioase si s-a ajuns la concluzia ca nu a fost nimic aranjat. Cei interesati nu ar fi avut timp pentru asta, chiar sa fi vrut, pentru ca totul s-a petrecut foarte repede si nimeni din celelalte structuri statale nu apucase sa afle ceva clar despre ce era acolo. Si apoi, daca ar fi fost intentia de eliminare a martorilor, cum se explica totusi ca dosarul, atât cât era, a fost totusi gasit in masina zdrobita? In mod normal, era dovada care ar fi trebuit sa dispara si ea imediat, dar nu s-a intâmplat asa. Tentativele in acest sens au existat insa dupa aceea si tocmai din aceasta cauza s-au luat masuri foarte speciale de protectie a informatiei continute in dosar.
- Deci spui ca au interzis cercetarile in zona. Dar ar fi putut sa faca la fel si in Bucegi, si totusi vezi care e situatia acum. Tot secret suprem de stat este. Poti sa ai idee de existenta lui, dar fara date concrete. Stii bine ca in asta consta valoarea secretului, precum si in disimularea zonei.
- Ti-am spus, in cazul despre care iti vorbesc a fost cu totul altceva. Nu ar fi fost posibila nici o intelegere diplomatica, nici o negociere. Ar fi fost pur si simplu o problema de asalt militar imediat, cu escaladare internationala in mai putin de 24 de ore. Scenariile au aratat ca nu ar fi existat nicio alta posibilitate de control; scurgerea inevitabila de informatie ar fi orbit aproape imediat orice ratiune. Din fericire, chiar daca problema era extrem de grava, tocmai prin aceasta gravitate ea a oferit si solutia simpla si eficace de rezolvare. In acel context, ca de altfel si acum, era singura posibilitate. Chiar daca simt o mare parere de rau ca Departamentul nostru nu a reusit sa aiba acces acolo, totusi recunosc ca nu se putea altfel. E greu sa te obisnuiesti cu aceasta idee doar pâna ajungi sa cunosti mai in detaliu lucrurile; apoi intelegi foarte bine de ce a trebuit sa fie asa.
Se inserase si am vazut ca Cezar dadea semne ca ar fi vrut sa ne intoarcem la Baza.
Pentru ca eram foarte interesat de subiect, am mai insistat totusi cu o intrebare:
- Dar nu mi-ai spus nimic despre profesor. Pâna la urma, se pare ca el a ramas singura legatura cu descoperirea.
Cezar m-a privit oarecum trist.
- Profesorul Constantin a fost singura noastra sansa de a mai afla câte ceva. Era un om deosebit, cult si foarte serios. Din pacate, am avut acces la el doar câteva ore. Parea ca vine din alta lume, era aproape total abstras de la realitatea din jurul sau. A fost preluat imediat si i s-a pierdut urma. Au spus ca a fost interes suprem de stat. Nimeni nu a mai auzit de el dupa aceea
. Eu insumi eram foarte nerabdator sa aflu ce se petrecuse acolo, deoarece primisem ordin de la generalul Obadea sa ma ocup exclusiv de acest caz, in cel mai mare secret si urgent. Toate acestea se intâmplau in cea de-a doua noapte dupa descoperire, imediat dupa accidentul mortal al celor trei. A fost mâna providentei ca profesorul nu a fost luat si el in masina atunci, ci lasat la postul de Politie din sat, sub paza, pâna a doua zi. Cred ca a fost singura "greseala" a agentilor, dar o greseala fericita pentru noi, daca ma pot exprima asa. Oricum, prea multe nu am putut sa aflu, sau cel putin nu chiar in amanunt, asa cum sperasem, pentru ca la ora 5 dimineata au venit si l-au ridicat. Nu am putut face nimic, dar stiam ca nu-l voi mai revedea
- De ce nu ai putut afla tot ce doreai?
- Nu vorbea. Sau vorbea foarte rar, cu lungi intreruperi. Ramânea cu privirea in gol si puteam discerne chiar si la el, in anumite momente, o anumita urma de panica. Sarmanul om facea eforturi sa conlucreze, dar se pare ca tensiunea psihica l-a depasit. De la el avem, practic, cea mai mare parte a continutului dosarului in legatura cu acest caz.
Mi-am exprimat o banuiala veche de câteva luni:
- Nu este dosarul din cutia speciala, pe care mi l-ai cerut? Cezar a confirmat imediat.
- Profesorul este cel care a avut prezenta de spirit sa faca cele mai multe fotografii. In total au fost noua. Agentii au facut doar patru, cu un Polaroid, dintre care doua au fost distruse complet in accident. Si, desigur, mai avem declaratia profesorului, pe care am reusit totusi sa o obtin. Foarte greu, dar am reusit. Transcrierea am facut-o in aceeasi dimineata in care l-au ridicat, pâna sa vina ei. Pentru ca nu am mai avut timpul necesar, ultima parte am redactat-o in sinteza, dupa declaratia pe care profesorul o facuse cu câteva minute inainte. Au fost câteva pagini, dar eu le-am furnizat agentilor doar banda inregistrata. Apoi l-am anuntat pe general ca inregistrarea ar putea constitui o problema serioasa pe viitor. In dupa-amiaza aceleiasi zile m-a sunat sa-mi spuna ca a preluat personal banda si ca aceasta a fost distrusa in prezenta lui si a membrilor CSAT, intruniti de urgenta. Atunci au luat si decizia de a opri totul, cât inca mai era in fasa.
- Crezi ca ati fi descoperit pâna la urma locul?-am intrebat eu.
- Aveam jurisdictie asupra cazului. Probabil ar fi intervenit si altii destul de repede, pentru ca pe atunci influenta generalului nu era atât de mare, iar Departamentul avea inca multe de pus la punct. Dar cu interesul pe care il aveam pentru acel caz, mai ales dupa ce am aflat de la profesorul Constantin despre ce era vorba si am vazut fotografiile, da, pot spune ca am fi reusit sa gasim locul, chiar daca asta ar fi implicat foarte multa munca. La inceput semana putin cu a cauta acul in carul cu fân, dar la urma urmei am fi putut declansa o actiune foarte ampla de decopertare a zonei din imprejurimile sitului. Ar fi fost o munca uriasa, dar am fi avut multe sanse sa descoperim astfel locatia. Totusi, e mult mai bine ca s-a sistat totul, in primul rând pentru tara si pentru acest popor.
- Generalul mi-a spus ca ai facut cercetari intensive dupa aceea. Daca spui ca actiunea in acea zona a incetat, ce ai vrut sa afli? Cezar a zâmbit, ridicându-se in picioare si facând câteva miscari de incalzire a corpului.
- A fost mai mult un studiu individual, care m-a ajutat sa structurez o anumita opinie in Departamentul nostru. Imi este de folos si acum, când tratez anumite probleme de etnie si securitate nationala in cadrul serviciilor noastre secrete si de contrainformatii. Profesorul Constantin era un bun istoric si lingvist. Studiase intens trecutul Daciei, desi, la drept vorbind, nu a existat vreodata o tara cu numele acesta. Asa au numit romanii zona respectiva, dupa cucerirea ei: Dacia Felix

     In mod evident, fericiti sau felix erau ei, Jefuitorii. Dar nu avem nicio dovada ca stramosii nostri ar fi numit-o asa. Iti spuneam, deci, ca profesorul Constantin studiase aspectele respective si avea unele teorii importante cu privire la preistoria acestei regiuni. Facuse in plus sapaturi arheologice pe specific si era considerat un arheolog specialist in culturile neolitice. Am coroborat declaratia lui cu cercetarile existente in domeniul culturilor stravechi din spatiul carpatic, deoarece ideea lui principala era ca acest popor este originea oricaror dezvoltari culturale care exista, cel putin in Europa, si ca limba româna este de fapt limba primara, adica limba indo-europeana. Ideea nu ii era proprie, dar el isi propusese sa o faca bine cunoscuta in toate mediile nationale si internationale, bazându-se pe surse si cercetari competente anterioare. Om bun, dar putin naiv, mai ales in contextul actual foarte complicat, in care lupta este foarte strânsa tocmai pentru a distruge orice idee sau dovada in acest sens. Ca de atâtea ori pâna atunci, Cezar reusise sa ma surprinda total. Aveam doar cunostinte generale in legatura cu acest subiect de genul celor predate in scoala. Dar brusc, inima mi-a fost inundata de o mare bucurie, intuind aici un izvor nesecat de informatie foarte valoroasa.
- Am devenit tot mai mult interesat de aceasta problema si am studiat-o chiar in detaliu, a continuat Cezar. Exista unele persoane in tara la noi, a caror eruditie si talent analitic in aceasta directie este genial. Sincer, oamenii ar trebui sa le citeasca macar in sinteza lucrarile, dar problema ramâne mereu cea a manipularii informatiei, a intereselor obscure si mai ales a interventiei unor organisme internationale, care ignora cu buna stiinta informatia si documentatia valoroasa. Dar vom mai vorbi despre toate astea.
     Am revenit la Baza si am petrecut o seara incântatoare. Atmosfera era atât de placuta, incât Cezar a acceptat sa continue discutia intrerupta.
Atunci mi-a descris mai amanuntit felul in care s-au derulat lucrurile cu ocazia descoperirii din muntii Orastiei.
Mi-a spus ca unul dintre siturile arheologice din acea zona abia se infiintase, sapaturile aflându-se la inceput. De obicei, pentru efectuarea muncii erau angajati unii localnici, care munceau cu ziua. Erau muncitori necalificati ori someri.
Problema era ca acestia nu veneau in fiecare zi la lucru, sau ramâneau putin, astfel ca in multe dintre situri munca inainta cu greutate.
In plus, santierele arheologice erau raspândite pe o arie destul de larga in zona muntilor Orastiei, a Devei si a Sarmizegetusei Regia.
Sefii de santier trebuiau sa se ocupe de doua sau chiar trei siruri simultan, deplasându-se de la unul la altul, iar prezenta lor intr-un loc incetinea ritmul muncii in altul.
     In aria de interes a sapaturilor intra si muntele Sureanu, care face parte din gruparea montana a Orastiei. Pe unul dintre versantii lui, intr-un fel de vaioaga, tocmai fusese deschis de câteva zile un astfel de sit arheologic. Se trasase planul sectiunilor de interes, se stabilisera parametrii de lucru si sapaturile demarasera doar de câteva zile atunci când a inceput totul.
Intr-una din dupa-amiezi, muncitorii au plecat mai repede, datorita caldurii excesive care le ingreuna munca.
Acel sit se afla sub directa supraveghere a profesorului Constantin care, cum era si firesc, a ramas ultimul, pentru a face notatiile si pentru a pregati ce era necesar pentru a doua zi.
In afara lui, pe santier se mai afla unul dintre lucratori, care era baiatul gazdei unde locuia profesorul pe perioada sapaturilor arheologice, in satul din apropiere.
Din declaratia profesorului rezulta ca tânarul strânsese uneltele de sapat si le transportase cam la 100 de metri de sit, spre vest, unde se incropise un fel de copertina rudimentara pentru depozitarea acestora pe timp de noapte.
Se pare ca acel depozit era plasat pe o zona mai stâncoasa, desi cumva in mijlocul padurii. Nu a existat insa niciun indiciu clar pentru aceasta afirmatie. De asemenea, nimeni nu stie cu precizie ce l-a determinat pe baiat sa loveasca acea zona cu târnacopul; poate ca din dorinta de a echilibra acoperisul copertinei, intr-un exces de zel a dorit sa niveleze suprafata pe care se afla aceasta. Profesorul a spus doar ca a auzit loviturile de târnacop, l-a vazut pe baiat sapând, dar si-a continuat treaba pe care o facea.
La un moment dat, el a auzit un strigat scurt si un sunet infundat, ca de cadere. S-a deplasat repede la locul cu pricina, ingrijorat de soarta baiatului, pe care nu-l mai vedea. A ajuns acolo dupa mai putin de un minut si l-a gasit pe tânar râzând bucuros de ceea ce descoperise. Loviturile sale puternice de târnacop dislocasera o parte din roca si pamântul pe care se afla copertina; probabil ca una dintre acele lovituri a nimerit chiar intr-o nisa a rocilor si, fiind puternica, a produs caderea lor.
Fapt este ca roca s-a fisurat si s-a prabusit cam la un metru si jumatate in sol, descoperind astfel un loc gol sub suprafata pamântului.
Baiatul nu patise nimic, cu exceptia unor zgârieturi nesemnificative.
Când profesorul a ajuns acolo, a realizat imediat ca era un fel de incapere subterana aproape regulata ca forma, având o lungime cam de cinci metri si o latime de patru. A coborât si el in acea gaura, inspectând-o cu atentie, dar sperantele lui initiale ca ar fi facut o mare descoperire pareau sa se spulbere foarte repede. Desi se putea observa o anumita regularitate a formei incaperii, totusi el si-a dat seama ca aceasta avea o provenienta pur naturala, intr-un proces geologic normal.
Structura rocii pe pereti si aglomeratiile de la marginile incaperii aratau clar ca acolo nu era vorba de o interventie a omului.
In plus, spatiul era complet gol, fara nicio urma a vreunei prezente anterioare acolo.
Dezamagit, profesorul inspecta locul dintr-o rutina profesionala, când remarca intr-unui din colturile micii caverne o fanta ingusta prin care simti un puternic curent de aer. Cu ceva mai multe sperante, el ii indica baiatului sa incerce sa largeasca acea gura de aerisire.
Dupa câteva lovituri puternice, roca din calcar ceda si o noua deschidere aparu, de data aceasta mai ingusta. In timp ce verifica acel mic pasaj de trecere in adâncime, profesorul il trimise pe baiat sa aduca echipamentul de protectie si lanternele.

     Prin fanta astfel creata nu se putea strecura un om, astfel incât a trebuit ca deschizatura sa fie largita mai mult, profesorul muncind si el cot la cot cu tânarul.
Dupa câteva minute au reusit sa disloce o roca mai mare si au luminat spatiul de sub ea, care s-a dovedit a fi o panta lina ce cobora sub bolta formata de solul cavernei in care se aflau ei.
Acea panta ducea si mai mult catre directia vest, indepartându-se de situl arheologic. Incântat de noua descoperire, profesorul Constantin a luat decizia sa exploreze ceea ce parea a fi un inedit sistem carstic.
Desi era un lucru neobisnuit sa-l intâlneasca in acel loc, dar pentru ca nu se arata a fi prea dificil, arheologul a decis sa inceapa chiar atunci explorarea, urmând sa dezvolte cercetarile a doua zi. Insotit de baiat, el a coborât cu atentie prin fanta astfel creata si, aplecându-se foarte mult, a inaintat pe panta lina la vale.
Solul era aproape neted si primul aspect care i-a ridicat anumite intrebari a fost acela ca era acoperit cu un soi de pietris.
La inceput, spatiul era destul de "claustrofobic", dar dupa aproximativ 20 de metri el se largea considerabil; dupa 50 de metri de la patrunderea prin cea de a doua fanta in sol, profesorul Constantin si baiatul puteau pasi lejer in picioare, iar panta cobora mai apoi chiar si mai mult. Marginile laterale ale cavernei nu puteau fi observate, insa profesorul banuia ca acestea erau destul de indepartate, dupa felul in care suna vocea lor in interior.
El a precizat atunci ca incepea sa simta un anumit sentiment de nesiguranta si de usoara teama, dar s-a imbarbatat repede si a mers mai departe. La un moment dat a remarcat faptul ca natura rocilor de pe tavan se modifica brusc si ca in fata lui, la o distanta de vreo opt metri, se profila un perete vertical. Profesorul a remarcat, de asemenea, in umbrele ciudate pe care fasciculul de lumini il arunca pe roca peretilor, ca pe tavan aparusera unele sclipiri foarte frumoase, pe care el le interpreta ca fiind, probabil, mica bazaltica.
Au ajuns la peretele din capat al cavernei cu podea in panta si atunci profesorul a trait o emotie brusca si extrem de puternica: pe solul curat, chiar lânga peretele vertical, exista o deschizatura larga, de forma unui semicerc, prin care se auzea un vuiet imens, desi indepartat, ca un fel de tunet.
Impresia de forta si energie care razbatea de sub deschizatura intunecata era atât de puternica, incât arheologul s-a oprit, indecis daca sa mai continue sau nu investigatia. Se gândea si la tânarul de lânga el, fata de care avea responsabilitatea angajarii lui.
Probabil acela a fost momentul crucial al intregii descoperiri.
Destinul ei ar fi fost cu totul altul daca cei doi ar fi revenit in sat, iar a doua zi ar fi reluat cercetarile cu o echipa, la care in curând s-ar fi alaturat o alta de profesionisti, de arheologi si de personal SRI.
Dar, asa dupa cum spunea si Cezar, unele lucruri sunt orânduite dupa anumite ratiuni care depasesc intelegerea umana. In astfel de situatii, omul este aproape neputincios si el urmeaza un drum prestabilit intr-o proportie covârsitoare.
Exista totusi acel mic punct de inflexiune, in care el poate totusi sa aleaga, in care orice posibilitate i se ofera in toata plenitudinea ei.
Dupa alegere, insa, lucrurile se desfasoara intr-un mod aproape vertiginos.
- Profesorul a decis totusi sa continue investigatia, in ciuda unei presimtiri rele pe care o avea, a continuat Cezar sa-mi descrie sirul acelor evenimente dramatice. Mi-a spus ca a stat in cumpana câteva minute, dar impulsul irezistibil al descoperirii a depasit spiritul de conservare. Se gândea ca, dupa ce avea sa coboare la urmatorul nivel, care se anunta a fi ceva cu mult mai grandios, si-ar fi format o idee mai buna despre felul in care trebuia sa organizeze cautarea a doua zi.
Inca mai era la limita indoielii când, indreptând lanterna spre deschizatura respectiva, a inmarmurit, pentru ca aceasta cobora sub un unghi foarte abrupt, dar de aceasta data solul purta urmele unui fel de trepte.
Cu inima batându-i nebuneste, profesorul Constantin s-a aplecat pentru a studia mai bine structura respectiva; a vazut ca solul cobora sub un unghi de aproximativ 60 de grade, dar intr-un fel de valuri. La inceput si-a imaginat ca, datorita inclinarii, solul devenise terasat, insa a remarcat imediat ca acolo era vorba de roca, peste care era asternut acelasi gen de pietris ciudat, iar roca fusese cioplita in acele forme de trepte.
Probabil era vorba de o perioada imensa de timp, pentru ca existau surpari ale asa-ziselor trepte si multe crapaturi prin ele, dar in mod clar era vorba de interventie artificiala, pentru ca pe anumite portiuni inca se mai puteau observa ciopliturile in piatra.
     Apoi Cezar mi-a relatat ca profesorul si-a amintit brusc de aparatul de fotografiat pe care-l avea la el si a realizat precipitat câteva fotografii. Era un aparat destul de vechi, cu blitz incorporat, insa doar unele fotografii au iesit, celelalte fiind voalate. De exemplu, din cele realizate acolo nu a ramas niciuna.
Tremurând de emotie, cei doi au inceput sa coboare acele scari in haul care parea ca se intinde sub ei, dar curând si-au dat seama ca, in realitate, spatiul in care intrasera era mult mai mic in dimensiuni decât banuisera la inceput.
De fapt, era un culoar lat de aproximativ 10 metri, care apoi se largea din ce in ce mai mult. Coborârea pe acele scari antice nu a depasit 7-8 metri la verticala de referinta.
Profesorul Constantin era intrigat de doua aspecte: in primul rând, de la descinderea in acea structura in subteran, el a remarcat faptul ca solul era foarte curat si regulat. Apoi, spatiile respective de sub pamânt erau complet goale si, intr-un anumit sens, chiar curate. Cercetatorul a declarat ca impresia lui era cea de "netezime", ca si cum cineva ar fi mentinut tot timpul curatenie acolo. Nicio urma, nicio denivelare. Era o senzatie ciudata, dar poate si aceasta avea semnificatia ei, in sensul descoperirii ce avea sa fie facuta.
Odata ce au intrat in deschizatura, profesorul si baiatul au inteles ca acel vuiet imens, ca de tunet indepartat, venea din culoarul care se largea in fata lor.
Se aflau deja cam la 200 de metri distanta de sit, in interiorul muntelui, probabil la vreo 30 de metri adâncime. Daca nu ar fi fost acea senzatie de "curatenie" si chiar pustietate in cavernele prin care intrasera, probabil ca profesorul ar fi renuntat in favoarea cercetarii de a doua zi. Dar, pentru ca inaintarea era foarte usoara si fireasca, mânat de impulsul irezistibil al descoperirii necunoscutului, el a continuat cercetarea prin acel culoar, care avea o usoara panta descendenta.
Din spusele lui rezulta ca au coborât astfel aproape jumatate de kilometru. Culoarul se largea foarte mult, dar tavanul ramânea totusi relativ jos, la o inaltime de 3-4 metri. Chiar daca intunericul din jur era infricosator, senzatia fiind amplificata si de vuietul surd, faptul ca relieful era curat, perfect uscat si fara denivelari ori alte obstacole a facut ca inaintarea celor doi sa decurga intr-un ritm sustinut.
Din mers, profesorul - uimit de acea structura simetrica interioara a muntelui - lumina fugitiv tavanul de roca aproape neteda, având doar anumite santuri adânci incrustate in ea. Putea banui ca, eventual, acel pasaj fusese albia unui râu subteran tumultos, dar pentru a fi sigur de aceasta ar fi trebuit sa faca mai multe verificari, inclusiv sa studieze peretii laterali. Or, acestia erau deja foarte indepartati si la lumina lanternei nu putea deslusi nimic.
Apoi tavanul a inceput sa se inalte, largind si mai mult spatiul interior. Dupa aproape 500 de metri de mers liber la vale, profesorul Constantin a remarcat primele modificari in structura rocilor, care incepeau sa straluceasca palid in lumina lanternei.
Cum tavanul era deja prea sus pentru a realiza o verificare mai buna, el isi continua drumul insotit de baiat.
Pe masura ce inainta, acea stralucire, cumva mata si plina de mister, se intensifica, in sensul ca ocupa o suprafata din ce in ce mai mare pe tavan. Apoi culoarul pe care inaintau a devenit plan si au remarcat ca el se curba spre stânga.
Dupa mai multe astfel de "serpentine", brusc in fata lor a aparut un fel de raspântie: culoarul era despartit in doua de un perete vertical; calea din stânga era mai ingusta, pentru ca acum profesorul putea sa observe peretele din laterala sa, cu ciudata lui stralucire, uneori scânteietoare. Culoarul din dreapta aparea ca fiind mai larg si, logic, s-a gândit ca el se putea deschide intr-o caverna mult mai mare.
Tavanul si peretii reflectau acum mult mai pronuntat lumina intr-o tenta galbena, ceea ce ajuta la orientarea lor in spatiu.
Deoarece culoarul din dreapta aparea mult mai larg, mai luminos si mai primitor, au luat hotarârea sa-si continue investigatia prin el.
- Din ce a declarat profesorul se desprinde ca acela a fost punctul de la care a inceput adevarata descoperire, mi-a spus Cezar. S-a apropiat de peretele lateral din dreapta si l-a luminat mai bine cu lanterna, pentru a vedea care era cauza acelei straluciri mate. S-a tulburat foarte tare, pentru ca a recunoscut minereuri masive de aur, care impânzeau peretele de roca. Acelasi lucru era valabil si pentru tavan, si pentru peretele despartitor.
Am ramas inmarmurit.
- Cum? Peretii acelui coridor subteran erau acoperiti cu aur? Fenomenal. Pare aproape ireal. Mi-am imaginat cum m-as fi simtit eu daca as fi fost in locul profesorului.
- Trebuie sa fi fost foarte frumos, am remarcat. Si ce au facut? Au mers mai departe?
- Da, culoarul cotea lin spre stânga si apoi mergea in linie dreapta inca aproximativ 150 de metri, dupa care el s-a inaltat foarte mult, pâna pe la 20-25 de metri, dar si-a pastrat latimea cam de 10 metri.
In capat au vazut o lumina albastra izvorând parca din sol. Mi-a spus ca ea crea senzatia de valuri si ca lumina discret aproape intreaga portiune finala a culoarului. Baiatul a inceput sa tremure si a intrat in panica.
- Si s-au oprit tocmai atunci? - am intrebat nerabdator.
- Nu, profesorul descoperise ceva colosal. A declarat ca minereul de aur care acoperea pâna atunci peretii laterali si tavanul ce stralucea in acel fel misterios, s-a "strâns" pe peretele din dreapta intr-un fel de "vâna" groasa de aproximativ doi metri, la mijlocul acestuia. Filonul de aur brazda astfel zona pe o distanta de vreo 10 metri, largindu-se apoi ca o pâlnie si inglobând treptat tot peretele. Nu mai era minereu de aur, era aur pur. Fiind in necunostinta de cauza, nu eram foarte impresionat.
- Nu percepi dimensiunile situatiei, mi-a atras atentia Cezar. Asa ceva pur si simplu nu exista nicaieri. Nici o mina pe aceasta planeta nu contine un filon asa gigantic. In general vorbind, in minele de aur se gaseste minereu de o puritate mai mare sau mai mica, ce este mai apoi prelucrat dupa procedee relativ dificile, pentru a extrage cantitati relativ modeste, mergând de la câteva zeci sau sute de kilograme, pâna la tone de aur. Dar asta dupa lungi exploatari ale minei respective si numai daca ea ofera un zacamânt bogat. Oricum, exista reguli de securitate nationala privind astfel de mine; nu se exploateaza niciodata tot aurul din ele si se inchid inainte de epuizarea zacamântului.
Gândeste-te ca, oriunde pe aceasta planeta, aurul reprezinta siguranta, stabilitatea, prosperitatea. Orice economie si-l doreste, orice tara se lupta pentru el. Avantajul in aceasta privinta este ca el apare doar in cantitati mici prin raport la alte metale inferioare. Sau poate tocmai acesta este un mare dezavantaj, facându-l mult râvnit. Apar astfel tot felul de interese. Aceasta stiam prea bine, insa doar din punctul de vedere al contrainformatiilor.
- Am citit dosarul ROSIA MONTANA. Stiu ca e foarte complicat. Dar nu l-am aprofundat economic, am spus eu.
- Ar fi fost bine, pentru ca acum ai fi avut o dimensiune mai clara asupra situatiei. A ramas de notorietate faptul ca romanii au luat in jur de 200 de tone de aur si cam 300 de tone de argint dupa câstigarea razboiului cu dacii, acum aproape 2000 de ani. La Roma s-au dat 4 luni de serbari continue, la care s-a adaugat un an de scutiri de impozite, donatii fata de populatie si construirea acelui complex arhitectural, care implica si Columna, pentru care Traian a dat dispozitie sa fie mutat un deal intreg.
- Cum s-ar zice, au avut continuu cam 120 de duminici, una dupa alta, am calculat eu uluit.
- Da. In care au sarbatorit zi dupa zi, in stil roman. Sa faci asa ceva unui neam, inseamna sa-l nenorocesti. Ii scazi semintia. Il vlaguiesti, ii distrugi valorile morale si pe cele interioare. Poate ca asta a insemnat in mare parte inceputul decaderii Imperiului Roman, pentru ca asa ceva lasa urme serioase.
Si tine cont de faptul ca acela a fost doar aurul pe care dacii deja il aveau, fara sa implice ceea ce romanii au inceput sa extraga mai apoi din Rosia Montana, timp de aproximativ 150 de ani de atunci inainte. Dar chiar si asa, nu a fost vorba de "tezaurul lui Decebal", despre care istoria vorbeste ca fiind o legenda.
- Dar el nu a fost gasit. Stii doar ca avem implicatii si aici, am zis eu.
- Atunci a fost gasit doar in parte, datorita tradarii lui Bicilis. De aici vine si termenul de bicisnic, adica un om blestemat, un om foarte rau, care provoaca multa suferinta.
- Asta a tradat practic un neam, am spus eu cutremurat.
- Da, a fost o cotitura importanta in istoria noastra. Dar tine cont de faptul ca aceeasi cantitate de aur a fost mai apoi preluata de imperiul austro-ungar, e drept insa ca intr-o perioada lunga de timp, de câteva sute de ani, tot prin exploatari miniere.
Apoi nu pierde din vedere cât aur s-a dus la turci, in perioada Evului Mediu si in cea fanariota.
Si, desigur, problema spinoasa cu tezaurul tarii noastre, care a ajuns la rusi. Si nu o data, ci de doua ori, la sfârsitul Primului si celui de-al Doilea Razboi Mondial.
     Incercam pe de o parte sentimente de frustrare, dar pe de alta parte si de admiratie si bucurie ca aceasta tara a avut atât de mult din acest metal pretios.
- Rezerva nationala a României in aur pentru stabilitate economica este in prezent cu putin peste 100 de tone. Numai romanii au luat atunci de aproape doua ori mai mult, fara sa mai vorbim despre cei care au urmat. Sunt date atestate, nimeni nu poate sa zica "nu, nu a fost asa". Au fost niste realitati istorice care s-au consumat. Insa ceea ce vreau sa subliniez este ca toate acestea nu se compara cu ceea ce a descoperit profesorul Constantin in Masivul Sureanu. Este ca si cum ai compara Pamântul cu Soarele. Ce exista acolo depaseste orice imaginatie.
- Dar inteleg ca, pâna la urma, era doar un filon de aur pur, de dimensiuni impresionante.
- Chiar daca ar fi fost si numai atât, ar fi naucit orice geolog si ar fi rezolvat aproape toate problemele economice ale tarii pe un timp foarte indelungat.