Un nou Ev Mediu - Partea III de Nicolai Berdiaev publicat la 22.11.2009
O noua lume
     Tema mea este europeana, nu ruseasca. Rusia a ramas în afara formidabilei miscari umaniste a timpurilor modeme. In ea nu a existat Renasterea, spiritul Renasterii fund strain poporului rus.
In Rusia traieste eminamente orientul, ceea ce este si în zilele noastre. In ea niciodata principiul individualitatii nu s-a dezvoltat complet. O bogata înflorire a individualitatii omenesti creatoare îi ramâne necunoscuta.
Dar rusii si-au însusit ultimele fructe ale umanismului european în epoca dezagregarii acestuia, atunci când se distrugea el însusi si se întorcea împotriva asemanarii omului cu Dumnezeu.
Si nici un popor nu a ajuns în distrugerea imaginii omului, a dreptului omului si a libertatii lui pâna la extremele poporului rus. Nici un popor nu a aratat o dusmanie asa de deschisa contra puterii creatoare, o ura asa de invidioasa contra oricarei dezvoltari a individualitatii omenesti, cum a aratat-o poporul rus.
     Este în aceasta ceva înspaimântator pentru noi rusii. Noi experimentam în forma sa extrema ruina Renasterii.
Netraind însasi Renasterea, neposedând nici o amintire stralucita despre un trecut de bogate creatii, întreaga mare literatura rusa a ramas straina de spiritul Renasterii si în ea nu se simte belsugul de forte, ci un rau al sufletului, torturanta cautare a unui mijloc de a scapa de pierzanie.

     Doar la Puskin se poate distinge ceva asemanator spiritului Renasterii, dar spiritul lui nu a dominat în literatura rusa.
Acum trecem prin futurism, dusmanul Renasterii, fara a fi trait fazele creatoare ale Renasterii; trecem prin socialism si anarhie, dusmanii Renasterii, fara a fi trecut prin libera dezvoltare a unui stat national; trecem prin curentele filosofice si teosofice, dusmanii Renasterii, fara a fi cunoscut farmecul cunostintei.
Nu ne-a fost dat sa traim bucuria unei umanitati libere.
Asa este, în singularitatea sa, destinul amar rusesc. Dar vom resimti nostalgia adâncirii spirituale. Va trebui sa ne informam despre fundamentele divine ale omului si ale artei lui.
O sanctiune religioasa a artei, a creatiei umane este posibila la noi?
Religiozitatea rusa nu a produs-o niciodata si numai de ea este legata posibilitatea unei regenerari spirituale a Rusiei.
Poate ca noi; rusii, nu suntem capabili a lua parte decât le o Renastere crestina? Dar, pentru aceasta, trebuie sa trecem printr-o mare penitenta si puritate trebuie sa distrugem prin foc superstitia si idolatria umanismului mincinos si distrugator, în numele ideii crestine a omului în istorie, ca si în natura, exista un ritm, o succesiune ritmica de epoci si perioade; o alternanta de diferite tipuri de cultura, de flux si reflux, de ridicari si coborâri.
     Periodicitatea si ritmul sunt proprii oricarei vieti. Se poate vorbi de epoci organice si critice, de epoci diurne si nocturne, „sacre" si „seculare".
Ne este dat sa traim istoriceste într-o epoca de tranzitie.
Lumea veche - daca se poate spune asa despre timpurile moderne care, printr-un obicei nu mai putin vechi, sunt înca numite „timpuri moderne" atunci când ele sunt perfect caduce - ajunge la sfârsitul sau si se descompune.
Si iata ca ia nastere o lume noua, o lume necunoscuta. Este curios a constata ca acest sfârsit al unei lumi vechi si aceasta nastere a unei lumi noi apar simultan unora ca o „revolutie", altora ca o „reactie".
Aceasta pentru ca revolutia si reactia asa s-au amestecat încât nu se mai disting bine acesti doi termeni unul de altul.
Sa recunoastem ca epoca noastra este sfârsitul timpurilor modeme si începutul unui nou Ev Mediu.
Desigur, nu înteleg sa prezic mersul exact pe care îl va urma Istoria; as vrea numai sa încerc a indica asaturile si tendintele care vor alcatui aspectul reînnoit al societatii si culturii.

     Se interpreteaza adesea gândirile mele pe dos si se scot din acestea concluziile cele mai eronate. Explicatia este ca gândirea mea este comentata dupa ideile în curs si ca unii vor sa o lege de una sau de alta directiva a gândirii modeme atunci când, de fapt, este vorba în mod esential de altceva.
E în substanta însasi a filosofiei mele ca sa nu aiba nici un raport cu gândirea acestor timpuri moderne, care sunt pentru mine deja trecute.
E gândirea unei alte lumi care începe, a unei alte lumi care va fi un fel de nou Ev Mediu.
Principiile spirituale ale timpurilor moderne sunt uzate; forta lor spirituala epuizata. Ziua rationalista a istoriei este trecuta; steaua ei apune, iata amurgul, ne apropiem de noapte.
Mijloacele de investigatie care conveneau naturii solare a zilei nu ar putea sa ne fie acum de nici o utilitate pentru a descurca evenimentele si fenomenele care se reataseaza acestei ore a serii istorice. Toate semnele, toate dovezile sunt în aceasta si marturisesc ca suntem iesiti dintr-o era diurna pentru a intra într-una nocturna. Oamenii de intuitie au presimtit-o.
Acum, aceasta stare se anunta ca funesta sau, poate, exageram noi prin pesimism?
Iata o chestiune care nu are nici un sens deoarece decurge dintr-un rationalism care se opune adevaratului spirit al istoriei.
Ceea ce este sigur este ca valurile minciunii cad, descoperind simpla goliciune a binelui si raului.

     Noaptea nu este mai putin minunata ca ziua, ea nu este mai putin a lui Dumnezeu. Splendoarea stelelor o lumineaza si noaptea are revelatii pe care ziua le ignora. Noaptea are mai multa familiaritate cu misterele originii decât ziua.
Prapastia - acel „Ungrund" al lui Jakob Bohme - nu se deschide decât noaptea, în timp ce, din contra, ziua întinde asupra ei un val. Tiutchev, marele poet al noptii elementare, ne-a descoperit misterele corelatiei zilei si noptii: Aceasta prapastie lipsita de nume a acoperit-o cu un val de aur înalta vointa a Dumnezeilor. Ziua este acest val stralucitor...
Sa vina noaptea. Ea, venita, despoaie lumea fatala de tesatura binecuvântata, pe care o ia cu sine.
Si prapastia e goala înaintea noastra, în groaza ei si în întunericul ei, fara hotare între noi si ea.
Tiutchev vede în aceasta clipa „ora nostalgiei inexprimabile". Traim ora confuza, ora nostalgica, în timp ce prapastia este descoperita si toate valurile aruncate.
Tiutchev numeste noaptea: „sfânta". Si el zice ca, la ora aceasta a noptii:
Omul, acest orfan fara adapost,
Iata-l neputincios si gol
Cu fata la întuneric si prapastie.
Orice lumina si orice viata
Nu-i mai sunt decât un vis mort si foarte departat
     Noaptea apartine mai mult metafizicii, ontologiei decât ziua.
Valul zilei nu numai în natura, dar înca în istorie nu este fixat. El se da usor în laturi, nu are consistenta.
Intregul sens al epocii noastre, asa de dureros pentru existenta practica a indivizilor, rezida în descoperirea acestei prapastii a fiintei, în aceasta întâlnire în fata cu principiul vietii, în descoperirea „fatalei mosteniri". Si aceasta înseamna intrarea în noapte.
Se considera Tiutchev, de obicei, ca poet al naturii si al puterilor ei nocturne. Versurile pe care le-a consacrat istoriei sunt de un caracter diferit, sunt scrise sub lumina zilei istorice.
Tiutchev este mai profund decât se crede, este un fenomen de prezicere, este precursorul noptii istorice, în care vedem anagajata aceasta epoca al carei profet este.
Alexandru Bloch va apare asemenea, mai târziu, ca un poet al noptii cazatoare: „pasiunile salbatice sunt dezlantuite sub jugul funest al lumii...". Nu sunt „aurore" pe care le vedea cum a presupus, pe nedrept, Andrei Biely, care se înseala deopotriva asupra propiei sale viziuni.
Nici Bloch, nici Biely nu au avut cheia presimtirilor lor si interpretarea pe care au dat-o venirii „revolutiei" este falsa.
Revolutia nu este un rasarit, o aurora, ea nu este începutul unei zile noi; ci un apus, întuneric, declinul suprem al unei zile sfârsite.
Intram într-o perioada dinamica a istoriei atunci când plutim pe prapastia înflacarata înconjurati din toate partile. Fluxul creste si ne atrage spre obscura sa imensitate.
Sa ne aducem aminte de „Noaptea" lui Michelangelo, cum a preamarit-o el.
Se poate ca ziua sa ne însele, ca ordinea zilei sa ne oboseasca, ca energia chiar a vietii sa ajunga sa se epuizeze, ca valurile zilei sa se descompuna.
Atunci acela care a trait la suprafata lucrurilor poate fi prins de nostalgia izvoarelor, a radacinilor fiintei. Procesul chiar al miscarii catre adânc, catre interior evoca o stingere a luminii zilei, seamana unei adânciri în întuneric.
Marele mistic Jean de la Croix vorbeste de „noaptea obscura".
Simbolica trupeasca veche a istoriei se naruie si umanitatea are nevoie de o simbolica noua, care sa stie a exprima ceea ce se petrece în profunzimile spiritului.
Ziua istorica, înainte de a face loc noptii, nu se termina niciodata fara foarte mari rasturnari si catastrofe. Ea nu se retrage pasnic. Apusul soarelui antichitatii a fost întovarasit de rasturnari si catastrofe; impresia pe care a lasat-o este aceea a unei ruini iremediabile.
     Inceputul timpurilor noi are drept marca barbarizarea.
Intreaga ordine istorica pe care o construise antichitatea a fost cotropita de navala fortelor haotice. Aici trebuie sa ne aducem aminte ca cele mai teribile razboaie sau revolutii - naufragiul civilizatiilor, distrugerea imperiilor - nu sunt datorate numai relei vointe a oamenilor, ci sunt, de asemenea, opera Providentei.
Epoca noastra seamana aceleia care a vazut naruirea lumii antice.
Or, arunci era apusul unei culturi incomparabil mai înalte decât cultura zilelor noastre si decât civilizatia secolului al XlX-lea. Si, în acele timpuri, nu se putea întelege chiar ca o minune sublima a culturii elene -ca Platon - sa se fi îndreptat spre noaptea care venea spre a iesi mai curând din ziua elena.
In epoca noastra se gasesc înca istorici - Beloch bunaoara - care sa vada în Platon o reactie contra mersului ascendent al civilizatiei grecesti catre progres si lumina.
O reactie, fie. Dar o reactie destinata sa dureze foarte mult timp - mii de ani. O reactie, dar îndreptata spre ce viitor?
Fara îndoiala, Dostoievski al nostru va fi fost un reactionar de acest fel.
Ei bine, se poate zice despre Evul Mediu ca este noaptea Istoriei universale.
Eu nu iau aceasta în întelesul curent al „întunericului Evului Mediu" inventat de „luminatorii" timpurilor moderne; ci într-un sens altfel profund, altfel ontologic.
Numesc „Ev Mediu" epoca pe care ritmul istoric o substituie celei de ieri si este trecerea rationalismului timpurilor moderne la un rationalism sau, mai degraba, la un suprarationalism al timpurilor medievale.
„Luminile" timpurilor moderne nu au decât sa trateze aceasta drept obscurantism, putin importa. Sunt convins - în ce ma priveste - ca aceste "lumini" sunt persoane excesiv de întârziate, ca starea lor de spirit este din cele mai retrograde si apartin literalmente unei epoci perimate.
Am ferma convingere ca nu mai e posibila o întoarcere la cutare fel de a gândi, nici la cutare conceptie de viata care a precedat razboiul mondial, revolutiile si rasturnarile carora nu numai Rusia, dar chiar Europa si lumea întreaga le-a fost teatru.
Toate aspectele obisnuite ale gândirii si felului de a trai adoptate de oamenii cei mai avansati si cei mai prieteni ai progresului - adica revolutionarii secolelor al XlX-lea si al XX-lea - au îmbatrânit în disperare si au pierdut orice fel de semnificare pentru ora prezenta, cu atât mai mult pentru viitor.
Toti termenii, toate cuvintele, toate notiunile trebuie sa fie luate într-un sens reînnoit, mai profund, mai ontologic.
In curând va fi jenant, imposibil de a recurge la cuvinte carora se va vrea sa li se atribuie vechile calificari de progres sau reactie. Acesti termeni, aceste notiuni sunt pe punctul de a primi sensul lor adevarat, sensul lor ontologic. Vine timpul când pentru toti se va pune chestiunea de a sti daca progresul a fost „un progres" si daca nu a fost, din contra, o destul de sinistra reactie; o reactie contra sensului universului, contra autenticelor baze ale vietii.
Sa ne întelegem asupra cuvintelor pe care le întrebuintam pentru ca sa evitam neîntelegerile absolut ineficace si suparatoare.

     Rusilor le place mult sa discute pentru a sti daca un lucru este „reactionar" sau nu. Nu este o problema grava, care sa nu întâmpine critica lor.
Este un obicei vechi al intelectualilor rusi. Se credea, cu drept cuvânt, ca revolutia îi va elibera de acest rau obicei. Dar nu, înca si azi se întretin la noi discutii interminabile asupra chestiunii reactiei si progresului, ca si cum în lume totul nu a fost rasturnat si ca si cum vechile criterii ale intelectualilor pastreaza înca cea mai usoara semnificatie.
Incercati, deci, de a aplica Istoriei universale criteriile noastre de reactie sau de revolutie, de a situa „dreapta" voastra si „stânga" voastra. Absurditatea aceasta va sari în ochi si multimea categoriilor voastre conceptuale va parea uimitor de înapoiata.
     In timpul caderii lumii antice si al nasterii crestinismului, a fi „reactionar" însemna de fapt a apara principiile civilizatiei si ale culturii antice; dar era în cel mai înalt punct „progresiv", adica revolutionar, acela care apara acele principii spirituale, care, mai târziu, vor fi framântat cultura medievala.
Spre „întunericul" Evului Mediu ducea si revolutia spirituala si activitatea creatoare de atunci. Oamenii adevaratei miscari spirituale si de avangarda nu sunt ultimii cetateni, ultimii scriitori si filosofi ai antichitatii, ci Parintii si învatatii Bisericii care au trait în acele timpuri.
In epoca Renasterii însa - aurora Istoriei moderne -noutatea, miscarea este, din contra, întoarcerea la antichitate si la vechile principii.
Joseph de Maistre, ca si miscarea romantica de la începutul secolului al XIX -lea au fost o reactie contra revolutiei franceze si a „luminilor" secolului al XVIII-lea si, totusi, acestia au avut aceasta activitate premergatoare, care rodeste întreaga gândire a secolului urmator.
Ceea ce se poate defini în mod propriu ca „reactionar" este vointa de a reveni la un trecut foarte apropiat, la starea de spirit si la felul de a trai care dominau pâna în clipa unei foarte recente rasturnari.
Astfel, dupa revolutia franceza, era extrem de reactionar sa fi vrut sa revii la organizarea materiala si spirituala a secolului al XVIII-lea, organizaree care tocmai nascuse revolutia; si nu era considerata deloc ca reactionara vointa de a reveni la principiile medievale, la ceea ce au ele etern; în fine, la ceea ce tercutul comporta ca etern.
Intoarcerea spre trecut, adica spre ceea ce e prea temporar, este imposibila.
     Numai în crestinism se relev eaza si se pastreaza imaginea omului. Crestinismul a scapat pe om de demonii naturii care îl sfâsiau în universul pagân, adica, vreau sa zic, de demonolatrie.
Numai mântuirea crestina a putut da omului puterea de a se ridica si spiritualiceste, de a se tine drept; ea a smuls pe om din puterea fortelor elementare ale naturii, în care omul cazuse si carora se daduse sclav.
Lumea antica a elaborat forma omului. In ea a aparut energia creatoare a omului, dar personalitatea omeneasca nu era înca scapata de dominatia fortelor elementare ale naturii, omul spiritual nu era înca nascut.
A doua nastere a omului, care nu mai e naturala, ci spirituala, are loc în crestinism.
Umanismul, el însusi, îsi primeste adevarata sa umanitate de la crestinism. Antichitatea nu era capabila sa i-o dea. Dar umanismul, în dezvoltarea sa, a separat umanitatea de fundamentele sale divine.
Si iata ca atunci când umanismul - la sfârsit - a despartit pe om de divinitate, el s-a întors, în acelasi timp, împotriva omului si s-a pus sa distruga chipul acestuia; pentru ca omul este chipul si asemanarea lui Dumnezeu.
Când omul nu a mai vrut sa fie decât chipul si asemanarea naturii. Omul este din nou hartuit de demonii în fata carora este neputincios a le rezista si de care nu se poate apara.
Centrul spiritual al personalitatii omenesti s-a pierdut, întoarcerea umanismului contra omului constituie tragedia timpurilor modeme. El este cauza înfrângerii fatale a Renasterii si a ruinii sale inevitabile.
     Oamenii epocii noastre spun bucurosi ca crestinismul nu a reusit, nu si-a tinut fagaduielile sale si conchid la absurditatea unei întoarceri spre el.
Dar faptul ca umanitatea europeana nu a realizat crestinismul, ca l-a desfigurat si l-a tradat chiar, nu poate sa constituie un argument valabil contra adevarului si autenticitatii lui. Caci Hristos nu a fagaduit împlinirea Domniei Sale aici, pe pamânt, El a spus ca împaratia Sa „nu e din lumea acesta". El a prezis pentru sfârsit bogatia credintei si a dragostei
. Neadevarul umanitatii crestine este un neadevar omenesc, o tradare si o decadere omeneasca; este o slabiciune si o gresala omeneasca Si nu un neadevar crestin si divin.
Intreaga indignare pe care a stârnit-o catolicismul n-ar fi fost nedreapta, daca ar fi fost îndreptata numai contra umanitatii catolice si nu contra lucrurilor autentic sfinte ale Bisericii catolice. Numai ca omul, de la început, a alterat crestinismul, l-a desfigurat prin caderile sale si, la sfârsit, s-a ridicat contra lui facând adevarul crestin responsabil de propriile sale pacate si de propriile sale caderi.

     Viata spirituala creatoare nu este numai treaba lui Dumnezeu, ci este si treaba omului. Se ofera omului o imensa libertate, care este imensa încercare a fortelor spiritului sau.
Dumnezeu, El însusi - daca se poate spune - asteapta de la om o actiune creatoare, un aport creator.
Dar, în loc de a-si întoarce spre Dumnezeu chipul sau creator si de a-si consacra lui Dumnezeu libera bogatie a fortelor sale, omul si-a cheltuit si distrus fortele sale creatoare în afirmarea de sine, ramânând numai la suprafata lucrurilor.
Aceasta a produs o mare tristete. Se pare ca se distruge si moare însasi frumusetea, asa ca liberul joc al fortelor creatoare ale omului pare a fi devenit, de acum înainte, ca si imposibil; libera individualitate a omului pare sa fi ajuns la sfârsitul sau.
Totusi, ar fi micime de suflet si lipsa de credinta sa te lasi prada descurajarii. Capacitatea regenerarii naturii omenesti este infinita; dar nu se poate concepe azi o regenerare spirituala a omului si a operelor lui decât printr-o adâncire a crestinismului, printr-o ultima revelare a imaginii lui Hristos în om, prin credinta în revelatia crestina a personalitatii omenesti.
In "crestinism antropologia nu este înca ispravita. Revelatia, în ceea ce priveste pe om, nu si-a aratat înca toate bogatiile sale. Acesta este sensul problemei antropologice puse de umanismul care a produs timpurile moderne.
     Europa contemporana a avansat prea mult în tradarea revelatiei crestine, a personalitatii omenesti si, de aceea, a lasat-o pe aceasta prada vârtejului instinctelor elementare, care se însarcineaza sa o farâmiteze.
Astfel, ea a lasat sa patrunda în sânul civilizatiei sale un principiu haotic care poate sa o arunce într-o perioada de barbarie. Dar nici un vârtej, nici un instinct elementar nu este capabil sa stinga lumina revelatiei crestine a Dumnezeului-Om.
Portile iadului nu o vor putea birui. Iata pentru ce izvorul luminii va subzista, oricât de des ar fi întunericul înconjurator.
Si noi trebuie sa ne simtim nu numai ultimii romani credinciosi vesnicului adevar si vesnicei frumuseti, ci si veghetorii întorsi în directia invizibilei zile creatoare a viitorului, când se va ridica soarele noii renasteri crestine.
Poate se va manifesta aceasta renastere în catacombe si nu se va produce decât pentru unii. Poate ca nu va avea loc decât la sfârsitul vremii. Nu sta în putinta noastra de a sti.
Dar ceea ce stim sigur este ca lumina si frumusetea eterna nu pot fi distruse prin nici un întuneric ori haos. Victoria cantitatii asupra calitatii, a acestei lumi limitate asupra celeilalte lumi, este totdeauna iluzorie.
Si iata de ce, fara frica si fara descurajare, ceea ce, în trecut, este etern. în zilele noastre, ceea ce ar trebui considerat ca reactionar ar fi o reîntoarcere la aceste principii ale timpurilor modeme, care au triumfat definitiv cu societatea secolului al XlX-lea si pe care o vedem descompunându-se azi. A reveni la o cristalizare a principiilor stabilite de timpurile moderne, iata ce este o reactie în sensul cel mai peiorativ al cuvântului si o piedica spre drumurile activitatii creatoare.
Lumea veche, care se distruge si la care nu s-ar mai putea reveni, este pozitiv pentru Istoriea moderna, cu luminile sale rationaliste, cu individualismul si umanismul sau, liberalismul si teoriile sale democratice, cu stralucitele sale monarhii nationale si politica sa imperialista, cu monstruosul sau sistem economic de industrializare si capitalizare, cu aparatele sale de tehnica moderna, cu biruintele sale exterioare si reusitele sale practice, cu lacomia neînfrânata si fara masura a vietii sale publice, cu ateismul sau si dispretul suveran fata de suflet, cu lupta sa brutala de clasa si, pentru a sfârsi, cu socialismul, corolarul întregii istorii contemporane.
A, desigur, am relua cu placere vorbele cântecului revolutionar „sa renegam lumea veche", dar întelegând sub numele de „lume veche" aceasta lume a timpurilor moderne menita distrugerilor.
Când scriu ca o lume istorica oarecare este destinata distrugerii, fireste, nu vreau sa spun ca nimic nu va ramâne din aceasta lume, ca nu se gaseste nimic în ea pentru eternitate. Nu se poate spune aceasta despre nici o epoca istorica. Nu este un efect al întâmplarii daca istoria moderna a avut loc în ea se gasea o mare tensiune a fortelor umane, ea a fost o mare experienta a libertatii.
Noi nu am vrea sa neglijam pe Leonardo, nici pe Michelangelo, Shakespeare sau Goethe, nici pe toti puternicii crainici ai libertatii umane.
Autoafirmarea umanista a fost un moment substantial în destinele spiritului omenesc si experienta traita a acestei autoafirmari nu a fost zadarnica. Ea a îmbogatit pe om.
Erezia umanista, creata de istoria moderna, a pus o mare problema, care continea însa un adevar desfigurat. Noul Ev Mediu va face loc acestei experiente a libertatii, pe care a facut-o lumea moderna, cu toate achizitiile reale, pe care i le datoram în ordinea constiintei si a finetii sufletului, pe care le-a produs.
Experienta timpurilor moderne nu ne permite sa ne reîntoarcem la vechiul Ev Mediu; numai un Ev Mediu nou e posibil. Dupa cum, dupa experienta medievala, o întoarecere la lumea antica nu s-ar mai fi putut efectua, ci numai renasterea care reprezinta o forma complexa de colaborare a elementelor crestine si pagâne.
Leon Bloy zicea: „a suferi trece, a fi suferit nu trece niciodata".
Nici lumea antica nu pierise pent totdeauna, nici lumea medievala, desi si pentru una si pentru alta sosise ora de a fi înlocuite.
Este acelasi lucru azi: lumea moderna traverseaza o gigantica revolutie, nu însa o revolutie comunista care, in fondul ei, este tot ceea ce este mai reactionar - fiind putreziciunea elementelor descompuse ale lumii vechi - ci o adevarata revolutie a spiritului.
     Apelul la un nou Ev Mediu, azi, nu este decât un apel catre aceasta revolutie a spiritului, la o reînnoire totala a constiintei.
Umanismul timpurilor modeme este perimat si, pe toate planurile culturii si vietii sociale, are loc contrariul sau, ducându-ne cu adevarat la negarea imaginii omului.
Ideologia umanista este, în zilele noastre, o ideologie înapoiata si ar fi, cel putin, regresiva.
Totusi, ceea ca se leaga de aceasta miscare sunt deductiile antiumaniste pe cara comunismul a stiut sa le traga din umanism pentru a le adapta epocii noastre.
Ori, epoca în care traim face sa apara lucrurile în goliciunea lor, este o epoca de trezire. Observati ce este - despuiata si fara val - natura umanismului, a acestui umanism care, în alte timpuri, aparea asa nevinovat si curat.
Acolo unde nu este Dumnezeu, nu este deloc nici omul.
Aceasta este descoperirea experimentala a timpurilor noastre. Observatii ce este cu adevarat natura socialismului, acum când întâlniti ultimile lui limite.
Dar, un alt adevar, care nu e mai putin evident, este ca nu exista neutralitate religioasa, absenta de religie. Religiei lui Dumnezeu adevarate i se opune numai religia lui Satan; în fata religiei lui Hristos - religia lui Antihrist.
Regatul neutru al umanismului, care a vrut sa se instaleze într-o ordine intermediara între cer si iad, se naruie si, de aceea, se arata si prapastia de sus si cea de jos.
Contra lui Dumnezeu-Omul se ridica nu omul regatului neutru si intermediar, ci omul-Dumnezeu, omul care s-a asezat el în locul lui Dumnezeu si se manifesta cei doi poli opusi, acel al fiintei si al nefiintei.