Celor doi buni bijutieri vestiti,
Sot si sotie , cam uitati de vreme,
O fata li se naste , dar priviti:
Pe ursitoare au uitat s-o cheme …
Aceasta , navalind ca vijelia,
Spune ca fata vesnic o sa planga,
Si nu va stii ce este bucuria.
Lacrimi amare-n viata o sa stranga …
Noroc ca mai era o ursitoare
Ce-a incercat pedeapsa sa-ndulceasca,
Adaugand ca jalea este mare
Dar lacrimi , chiar din aur au sa creasca …
Se-nalta fata nesfarsit de trista
Stiind ca-n viata asta-i e menirea.
Inca sperau parintii ca exista
Un leac ca sa-i aduca fericirea …
|
Fata citeste intr-o carte veche
C-ar fi , pe un taram strain si rece,
Chiar Pestera Minunilor , straveche,
Si cere voie-ndata ca sa plece …
N-au vrut parintii , dar a trebuit
S-o lase, poate visul se-mplineste,
Iar fata, dupa ce s-a pregatit,
Isi ia “ La revedere “ si porneste …
E drumul greu , e trist , e-ntunecime,
Dar fata face bine-n jurul ei
Si lacrimi daruieste o multime,
De aur , izvorand din ochii grei …
La pestera ajunge-ntr-un tarziu.
Acolo un flacau sta adormit.
Cu lacrimi spala chipul sau pustiu
Si iata ca flacaul s-a trezit.
Ii multumeste fetei si o-nvata
Sa bea dintr-un izvor ce lin curgea.
Pe data, ascultand de-a lui povata
Pe-obrazul fetei, lacrima s-oprea …
Podoabe prinse-n lacrimi vor pieri,
Dar zambetul apare visator.
Un zambet ce pe chip va inflori,
Din aur bun , curat , nepieritor …
|
