Antropozofie - Partea IV de Rudolf Steiner publicat la 14.12.2009
Gandirea fortificata si omul al-2-lea
Urzirea respiratiei si omul al-3-lea
     Am atras atentia asupra faptului ca omului îi creste cerinta interioara a inimii de a gasi sau cel putin de a cauta caile sufletului catre lumea spirituala din doua directii. O directie este aceea care vine de la natura, cealalta este aceea care vine de la experienta interioara de viata, de la vietuirile interioare.
Sa ne îndreptam acum atentia, înca o data, într-un mod foarte elementar, asupra acestor doua parti ale vietii umane, pentru a vedea apoi cum actioneaza efectiv în subconstient impulsurile care îl mâna pe om, de aici, în tot ce, din cerintele vietii sale, el nazuieste în cunoastere, în domeniul artistic si în cel religios etc.
     Puteti foarte simplu sa observati în propria dumneavoastra persoana, în fiecare moment, opozitia la care ma refer aici.
Luati un fapt foarte simplu: Priviti-va o parte oarecare a corpului.

     Priviti-va mâna. Dumneavoastra va îndreptati atentia, în ceea ce priveste mai întâi aspectul, cunoasterea, exact asa cum contemplati un cristal oarecare, o planta oarecare, orice din natura.
În timp ce priviti aceasta parte a omului fizic si mergeti prin viata cu contemplarea, aflati – as dori sa spun – în întreaga vietuire umana, interventia tragica despre care am vorbit.
Aflati ca ceea ce vedeti aici ajunge cadavru, ajunge la ceva despre care trebuie sa se spuna: daca natura exterioara o primeste, atunci tocmai natura exterioara nu are capacitatea, nu are puterea de a face altceva cu ea, decât sa o distruga. În momentul în care omul a devenit cadavrul lumii fizice si este predat elementelor într-o forma oarecare, atunci nu mai este vorba ca forma umana este turnata în toata substantialitatea pe care o puteti privi, ca ea ar putea mentine aceasta structura umana.
Adunati toate fortele naturii, pe care le puteti cuprinde într-o stiinta exterioara oarecare – toate aceste forte ale naturii sunt în stare doar de a distruge omul, niciodata de a-l construi.
Acea privire lipsita de prejudecati, care nu este luata din teorie, ci din experienta vietii, conduce la a spune: Noi privim de jur împrejurul nostru natura pe care o întelegem (nu vrem sa vorbim acum despre ceea ce nu este înteles prin cunoastere exterioara), noi privim natura în masura în care ea este de înteles.
Da, noi ne simtim extraordinar de avansati ca omenire civilizata, pentru ca am învatat sa cunoastem asa de multe legi ale naturii.
Discutia despre progres este pe deplin îndreptatita.
Dar realitatea este ca toate aceste legi ale naturii, în felul lor de a actiona, au numai posibilitatea de a distruge omul, niciodata de a-l plasmui.
Priceperea umana nu da posibilitatea de a primi, prin privirea afara, în lume, altceva decât aceste legi ale naturii, distrugatoare pentru om.
     Sa privim acum în interiorul nostru.
Vietuim ceea ce numim viata noastra sufleteasca: gândirea noastra, care poate sta înaintea sufletului nostru, cu o claritate destul de mare; simtirea noastra, care sta înaintea sufletului nostru, deja mai putin clar, si vointa noastra; aceasta se afla înaintea sufletului, cu o deplina neclaritate.
Caci, mai întâi, nici un om nu poate vorbi cu constienta obisnuita despre faptul ca el are o întelegere a felului cum o intentie oarecare de a apuca un obiect actioneaza în acest organism complicat, cu muschi si nervi, pentru a misca în cele din urma bratele si picioarele.
Ceea ce lucreaza în organismul nostru, pornind de la gând si pâna în momentul când vedem obiectul ridicat, este ascuns în întuneric deplin. Însa în noi se rasfrânge un impuls vag care ne spune: Eu vreau aceasta.
Noi ne atribuim si vointa prin aceasta; si spunem despre viata noastra sufleteasca, daca privim în interiorul nostru: asadar,purtam în noi o gândire, o simtire, o vointa.
     Însa acum apare celalalt aspect, care conduce, într-o anumita privinta, iar la tragic.
Noi vedem ca viata sufleteasca a omului se scufunda în somn si apare proaspata de fiecare data la trezire. Astfel încât, daca vrem sa folosim o comparatie, putem spune foarte bine: Aceasta viata sufleteasca este ca o flacara pe care o aprind si apoi o sting.
Însa noi vedem mai mult. Noi vedem ca o data cu anumite elemente din organismul nostru este distrusa si aceasta viata sufleteasca. În afara de aceasta, noi vedem viata sufleteasca dependenta de dezvoltarea corporala a organismului.
În copilul mic, viata sufleteasca exista ca în vis; ea devine treptat tot mai luminoasa.
Dar aceasta aprindere este în legatura cu dezvoltarea organismului corporal. Iar daca omul ajunge batrân, viata sufleteasca devine mai slaba.
Viata sufleteasca este în legatura cu dezvoltarea si cu decadenta organismului.
Noi stim, de asemenea, în mod sigur: ceea ce detinem noi drept viata sufleteasca are fara îndoiala o viata proprie, o existenta proprie, dar este dependenta în aspectele sale de organismul fizic.
Viata sufleteasca are un caracter care, înainte de toate, trebuie sa fie plin de însemnatate pentru viata omului, caci de acest caracter depinde, de fapt, întregul sau omenesc, demnitatea sa umana. Acesta este caracterul moral.
     Oricât am umbla prin natura, nu putem obtine de aici legi morale.
Legile morale trebuie sa fie vietuite în întregime în interiorul sufletescului.
Însa în interiorul sufletescului ele trebuie sa poata fi si urmarite.
Trebuie sa fie deci o dezbatere doar în interiorul sufletescului. Iar noi trebuie sa consideram ca un fel de ideal al moralei faptul ca putem urma, ca oameni, si principii morale care nu ne sunt impuse.
Atâta timp cât trebuie sa spunem: ceea ce ne impun impulsurile, instinctele, pasiunile, emotiile noastre determina actiunile noastre nu ne aflam înca în domeniul moral.
Dar omul nu poate deveni o fiinta abstracta, care asculta numai de legi. Domeniul moral începe atunci când aceste emotii, impulsuri, instincte, pasiuni, izbucniri temperamentale etc. încep sa fie aduse sub autoritatea a ceea ce corespunde unei dezbateri a sufletescului pur cu legile morale întelese într-un mod spiritual.

     În momentul când ajungem cu adevarat constienti de demnitatea noastra umana, de faptul ca nu putem fi o fiinta care este mânata numai de necesitate, atunci ne înaltam într-adevar într-o lume care este cu totul alta decât lumea naturala.
Iar ceea ce este îngrijorator, ceea ce, de când exista o evolutie umana care întotdeauna l-a facut pe om sa nazuiasca dincolo de viata vizibila nemijlocita, îsi are cauza, oricât ar juca aici un anumit rol niste momente subconstiente si inconstiente, îsi are cauza în aceste legi, în faptul ca noi ne privim pe de o parte ca fiinta corporala, însa aceasta fiinta corporala o vedem ca apartinând unei naturi care poate doar sa o distruga; pe de alta parte, ne aflam înauntru ca o fiinta sufleteasca, însa aceasta fiinta sufleteasca se aprinde, se stinge si este legata cu valoarea noastra cea mai de pret, cu caracterul moral.
     Faptul ca oamenii ignora, daruindu-se unei teribile iluzii, ceea ce exista în aceasta opozitie dintre privirea exteriorului si experienta interiorului poate fi atribuit numai unei profunde incorectitudini a civilizatiei noastre.
Daca ne întelegem, fara a fi stânjeniti de acele fire pe care ni le impune educatia noastra, prin faptul ca aceasta educatie tinde catre un tel foarte precis, daca ne înaltam deasupra acestei constrângeri, atunci ajungem a ne spune: Tu, omule, porti în tine viata ta sufleteasca, gândirea ta, simtirea ta, vointa ta. Aceasta este în legatura cu lumea care trebuie sa-ti fie scumpa, înainte de toate, cu lumea morala, poate cu ceea ce este legata aceasta lume morala, cu sursa religioasa a oricarei fiintialitati.
Însa ceea ce tu detii drept confruntare interioara unde este, în timp ce tu dormi?
Caci din momentul în care adormim si pâna în momentul în care ne trezim pentru noi se scurge un timp.
Daca din starea de veghe privim înapoi spre acel timp, vedem ca tocmai eul nu este acolo ca vietuire interioara. Eul este stins. Iar ceea ce este stins acolo are legatura cu valoarea cea mai mare, cu caracterul moral din viata noastra.

     Astfel încât trebuie sa spunem: Cel despre care suntem convinsi într-un mod brutal ca este aici, corpul nostru, el a rezultat, fara îndoiala, din natura.
Însa natura are numai puterea de a-l distruge, de a-l pulveriza.
Ceea ce noi experimentam, pe de alta parte, viata noastra sufleteasca proprie, aceasta ne scapa în timpul somnului; ea este dependenta de orice ascensiune sau declin al corporalitatii.
De îndata ce ne înaltam putin deasupra situatiei constrângatoare în care este transpus omul civilizatiei actuale prin educatia sa, recunoastem ca oricât de multe elemente subconstiente si inconstiente ar juca în aceasta privinta un rol, orice nazuinta religioasa, artistica, mai ales orice nazuinta superioara a omului, depind de aceste legi prin întreaga evolutie umana.
     Desigur, multe milioane de oameni nu-si lamuresc aceasta.
Dar este necesar ca omul sa-si lamureasca pe deplin ceea ce devine enigma vietii pentru el?
Daca oamenii ar trebui sa traiasca din ceea ce ei îsi lamuresc, ar muri curând.
Partea cea mai mare a vietii se scurge chiar în ceea ce urca din adâncul neclar, subconstient, revarsându-se în dispozitia generala a vietii. Iar noi nu avem voie sa spunem ca percepe enigmele vietii numai acela care le poate formula într-un mod intelectual clar, si le prezinta cuiva pe tava: prima enigma a vietii, a doua enigma a vietii etc. Pe acesti oameni ne putem baza cel mai putin.
Sa luam un om oarecare. El are de spus una-alta, poate ceva foarte banal; însa vorbeste astfel încât, prin vorbirea sa, cautând sa ajunga la ceva concret pentru viata, nu reuseste.
El vrea ceva, dar în acelasi timp nu vrea nimic. El nu ajunge la o decizie.
Nu se simte bine cu ceea ce gândeste el însusi. Dar de unde vine aceasta?
Din faptul ca el nu are siguranta, în adâncul subconstient al fiintei sale, asupra temeliei fiintei umane si a demnitatii umane.
El simte enigmele vietii.
Iar ceea ce simte rezulta tocmai din opozitia polara pe care am caracterizat-o.
Astfel încât, pe de o parte, nu ne putem opri la corporalitate, pe de alta parte, nu ne putem opri la spiritualitate, asa cum le vietuim; caci spiritualitatea ne devine mereu clara ca o aprindere si o stingere, iar corporalitatea ne devine clara ca ceea ce provine din natura, ca ceea ce însa doar de natura poate fi distrusa.
     Si astfel se afla omul aici. Pe de o parte, el vede în afara corpul sau fizic.
Corpul sau fizic îi ofera mereu o enigma.
Pe de alta parte, priveste la sufletese-spiritualul sau, si acest sufletesc-spiritual constituie pentru el mereu o enigma.
Iar cea mai mare enigma este urmatoarea: Daca eu percep acum, într-adevar, un impuls moral si trebuie sa-mi pun picioarele în miscare pentru a face ceva în vederea realizarii acestui impus moral, atunci eu ajung în situatia de a-mi pune în miscare corpul, din impulsul moral.
Eu am un impuls moral, sa zicem un impuls de bunavointa.
Mai întâi, el este vietuit pur sufleteste.
Felul cum acest impuls de bunavointa, care este vietuit pur sufleteste, navaleste în jos în corporalitate este de nepatruns pentru constienta obisnuita. Cum ajunge un impuls moral sa puna în miscare oasele prin intermediul muschilor? Putem percepe o asemenea discutie ca fiind teoretica. Se poate spune: Sa lasam aceasta în seama filosofilor care vor cugeta si asupra acestui lucru.
În mod obisnuit, civilizatia actuala lasa aceasta întrebare pe seama gânditorilor si apoi dispretuieste sau apreciaza foarte putin ceea ce spun acestia.
Asadar, de aceasta devine bucuros numai capul uman, nu si inima umana; inima umana resimte o neliniste nervoasa si nu ajunge la o oarecare bucurie a vietii, siguranta a vietii, temelie a vietii etc.
Din modul de gândire pe care omenirea deja si l-a însusit în prima treime a secolului al XV-lea, care a obtinut rezultate asa de grandioase asupra domeniilor din stiintele naturii exterioare, nu se ajunge nicidecum la faptul de a putea contribui cu ceva la patrunderea în aceste doua lucruri, în caracterul enigmatic al corpului omenesc, în caracterul enigmatic al experientelor sufletului omenesc fizic.
Si tocmai din întelegerea clara a acestor lucruri vine antroposofia si spune: desigur, gândirea, asa cum a evoluat cândva în omenire, este lipsita de putere fata de realitate; chiar daca gândim oricât, noi nu putem interveni nemijlocit cu gândirea nici în cel mai mic eveniment al naturii exterioare.
Însa numai cu gândirea noastra noi nu putem interveni nici în propriul nostru organism al vointei. Trebuie sa percepem temeinic doar o data întreaga neputinta a acestei gândiri, si atunci vom primi impulsul de a depasi aceasta gândire.
Însa nu o putem depasi prin idei fantastice, nici nu putem începe sa reflectam asupra lumii dintr-un oarecare alt loc decât din gândire. Aceasta gândire este nepotrivita. Aici este vorba despre faptul ca tocmai prin necesitatile vietii ajungem de fapt sa aflam o cale de a iesi din aceasta gândire, prin care aceasta strapunge mai profund existenta, realitatea.
     Putem spune ca meditatia consta în a vietui gândirea în alt mod decât se vietuieste în mod obisnuit.
Astazi vietuim gândirea astfel încât ne lasam stimulati din afara. Ne daruim realitatii exterioare.
Si în timp ce vedem si auzim si apucam etc. observam cum, în vietuire, preluarea impresiilor exterioare se continua oarecum în gânduri.
Ne comportam în mod pasiv în gândurile noastre.
Ne daruim lumii si gândurile ne vin.
Prin aceasta modalitate nu ajungem niciodata mai departe.
Trebuie sa vietuim gandirea. Cum?
Luam un gând simplu de controlat si lasam acest gând sa fie prezent în constienta, concentram întreaga constienta asupra sa.
Este complet indiferent ce înseamna acest gând pentru lumea exterioara.
Important este faptul de a ne concentra constienta numai asupra acestui gând, excluzând orice alte vietuiri.
Eu spun ca trebuie sa fie un gând usor de controlat.
Am fost întrebat o data, de catre un om foarte învatat, cum se mediteaza.
Eu i-am expus un gând extrem de simplu. I-am spus ca nu are importanta daca gândul semnifica o realitate exterioara oarecare.
El trebuia sa gândeasca: Întelepciune este în lumina. El trebuia sa foloseasca întreaga sa putere sufleteasca pentru aceasta, pentru a gândi: intelepciune este în lumina. Daca acest lucru este acum adevarat sau fals nu are nici o importanta. Conteaza la fel de putin daca este un lucru de importanta mondiala sau un joc, când ne încordam bratul pentru a-l pune mereu în miscare.
Noi ne fortificam prin aceasta muschii bratelor.
Ne fortificam gândirea, în timp ce ne încordam sa exersam mereu aceasta activitate, indiferent ce semnificatie are gândul.
Ne încordam sufleteste mereu pentru a-l tine prezent în constienta si pentru a concentra toata viata sufleteasca asupra lui, dupa cum ne fortificam forta musculara a bratului, daca o concentram mereu asupra acelei activitati.
Însa trebuie sa avem un gând usor de controlat.
Caci daca nu-l avem suntem expusi tuturor ranchiunelor posibile ale organizatiei proprii
. Nici nu se banuieste cât de mare este forta sugestiva care provine din astfel de reminiscente ale vietii.
În momentul în care doar formulam un gând mai complicat vin din toate partile posibile forte demonice care ne sugereaza câte ceva în constienta.
Putem fi siguri ca traim în meditatie, cu luciditate deplina, cu aceeasi luciditate cu care ne aflam în viata în mod obisnuit, când suntem deplin constienti, daca avem într-adevar un gând usor de controlat, în care nu se poate afla nimic altceva decât ceea ce vietuim în gânduri. Daca pregatim astfel meditatia, atunci toata lumea spune: tu esti prizonierul unei autosugestii sau ceva asernanator – acesta este, fireste, un lucru fara sens.
Singurul lucru important este sa reusim sa avem un gând usor de controlat sau care sa actioneze cumva în noi printr-un impuls subconstient.
Acum depinde, fireste – eu am spus adesea aceasta –, ce fel de aptitudini are omul; la unul dureaza mai mult la altul mai putin. Printr-o asemenea concentrare, omul ajunge sa-si întareasca viata sufleteasca, în masura în care este viata sufleteasca gânditoare, sa si-o fortifice în sine. Iar rezultatul devine dupa câtva timp acela ca omul nu-si vietuieste gândirea ca în constienta obisnuita
. În constienta obisnuita, omul îsi vietuieste gândurile, astfel încât ele se afla neputincioase.
Ele nu sunt decât gânduri.
Prin concentrare, omul ajunge sa vietuiasca gândurile într-adevar ca pe o fiinta interioara, la fel cum vietuieste încordarea muschiului sau, la fel cum vietuieste întinderea bratului pentru a apuca un obiect. Gândirea devine în el o realitate. El vietuieste, pe masura ce se formeaza, tot mai mult un al doilea om în sine, despre care nu stia nimic înainte.
     Si atunci începe pentru om momentul în care îsi spune: Da, eu sunt cel care se poate contempla mai întâi din afara, la fel cum se contempla lucrurile naturii.
Eu simt în interior, foarte întunecat, încordarile muschilor mei, însa nu stiu, de fapt, cum tâsnesc gândurile mele în aceste încordari ale muschilor.
Însa daca omul îsi fortifica gândirea asa cum am descris, atunci el simte oarecum ca în fiinta lui curge, se revarsa, pulseaza gândirea fortificata.
El simte în sine un al doilea om. Dar aceasta este mai întâi o desemnare abstracta.
Esentialul este ca, în momentul în care omul simte în sine acest al doilea om, încep sa-l intereseze lucrurile din afara pamântescului, asa cum l-au interesat înainte doar lucrurile pamântesti.
În momentul în care simtiti cum gândul devine viata interioara, când îl simtiti curgând ca si curentii respiratiei, daca sunteti atenti la ei, în acel moment simtiti ceva nou lânga întregul dumneavoastra omenesc.
La început, de exemplu, dumneavoastra simtiti: eu stau pe picioarele mele, acolo jos este solul; solul ma tine. Daca el nu ar fi acolo si Pamântul nu mi-ar oferi solul, eu ar trebui sa ma scufund în adânc. Eu stau pe ceva.
Apoi, dupa ce v-ati fortificat gândirea în sine, dupa ce îl simtiti pe cel de-al doilea om în sinea dumneavoastra, atunci vine momentul când va interesati în mod deosebit de acest al doilea om, ceea ce va înconjoara pamânteste nu va mai intereseaza asa mult ca înainte.
Nu ca si când omul ar deveni un visator, un fantast. Nu ajungi la asa ceva, daca avansezi într-un mod interior clar si onest la astfel de trepte ale cunoasterii.
Poti reveni foarte bine, cu toata experienta de viata, în cadrul vietii obisnuite.
Urmând o adevarata cale spirituala înveti sa pretuiesti viata exterioara, când revii la ea.
Iar momentele când omul iese din aceasta în modul descris, si când interesul se fixeaza pe al doilea om pe care l-a descoperit în sine, acele momente nu pot fi pastrate oricum, timp îndelungat, caci ele sunt pastrate în onestitate interioara; pentru aceasta este necesara o forta puternica, iar omul poate mentine aceasta forta, doar un anumit timp, care în general nu este foarte îndelungat.
     Însa aceasta îndreptare a interesului catre cel de-al doilea om este legata de faptul ca ambianta spatiala a Pamântului începe sa devina pentru om tot atât de plina de însemnatate cât este în mod obisnuit ceea ce se afla jos, pe Pamânt.
Omul obtine, treptat, posibilitatea de a gândi asupra a ceea ce se afla spatial în jurul Pamântului, asa cum înainte a gândit referitor la corpul sau fizic, cu privire la ambianta sa fizica pamânteasca.
Si omul îsi spune: ceea ce porti tu aici în tine drept muschi, drept oase, drept plamâni, drept ficat etc., aceasta are legatura cu capatâna de varza sau cu fazanul etc. care se gasesc acolo, afara, în lume.
Ceea ce însa tu porti acum în tine drept al doilea om, ceea ce ti-ai constientizat prin fortificarea gândirii tale, aceasta are legatura cu Soarele si Luna, cu întreaga sclipire a stelelor, are legatura cu ambianta spatiala a Pamântului.
Omul devine familiarizat, de fapt, mai familiarizat cu ambiata spatiala a Pamântului decât era familiarizat ca om obisnuit cu ambianta pamânteasca, daca el nu cumva este chiar igienist alimentar sau ceva asemanator.
Omul obtine, într-adevar, o a doua, înainte de toate, a doua lume spatiala. Omul învata sa se evalueze ca locuitor al lumii stelare, tot asa cum înainte s-a evaluat ca locuitor al Pamântului.
Mai înainte el nu s-a evaluat ca locuitor al lumii stelare, caci stiinta care nu merge pâna la fortificarea gândirii nu izbuteste sa aduca omului constienta ca el, ca un al doilea om, are o asemenea legatura cu ambianta spatiala a Pamântului cum are ca om fizic cu Pamântul fizic.
Stiinta nu cunoaste aceasta. Ea calculeaza, dar ceea ce dezvaluie calculul astrofizicii etc. ofera doar lucruri care pe om de fapt nu-l intereseaza, care satisfac cel mult setea sa de a cunoaste. Omul se raporteaza la lumea stelara, la fel cum s-ar raporta la lumea pamânteasca o fiinta oarecare fara corp, care ar veni de undeva si ar zabovi pe Pamânt, care nu ar necesita asimilarea nici unui aliment etc., care nu ar avea nevoie nici de Pamânt ca sa locuiasca pe el etc.
Însa, în realitate, omul devine dintr-un simplu cetatean al Pamântului un cetatean al Cosmosului, daca îsi fortifica gândirea în acest fel.

     Iar acum ia nastere un continut foarte precis al constientei. Ia fiinta continutul de constienta; acesta poate fi caracterizat în urmatorul mod. Noi spunem: Faptul ca cerealele, capatânile de varza exista, aceasta este bine pentru noi, ele ne construiesc corpul fizic, daca îmi este îngaduit sa folosesc aceasta expresie care nu este tocmai corecta, potrivit conceptiei generale triviale ca ele ne construiesc corpul fizic. Si constat o anumita legatura între ceea ce se afla acolo afara în diversele regnuri ale naturii si corpul meu fizic.
Dar, cu gândirea fortificata, eu încep sa constat tot o astfel de relatie între cel de-al doilea om care traieste în mine si ceea ce ne înconjoara în spatiul extrapamântesc.
În cele din urma îmi spun: daca ies afara noaptea si ma folosesc numai de ochii mei obisnuiti, nu vad nimic. Daca ies afara ziua, lumina Soarelui cea extrapamânteasca îmi face vizibile toate lucrurile.
La început nu stiu nimic. Daca ma limitez doar la Pamânt, atunci stiu: aici este o capatâna de varza, acolo este un cristal de cuart. Eu le vad pe amândoua prin intermediul luminii solare, dar pe Pamânt ma intereseaza numai deosebirea dintre capatâna de varza si cristalul de cuart.
Acum încep sa stiu: eu însumi sunt facut ca al doilea om, din ceea ce îmi face vizibile capatâna de varza si cristalul de cuart.
Acesta este un salt foarte important pe care îl face omul în constienta sa. Este o metamorfoza completa a constientei.
Si de aici înainte omul începe sa-si spuna: daca stai pe Pamânt, vezi fizicul care are legatura cu corpul tau fizic; daca îti fortifici gândirea, la fel cum înainte pentru tine fizicul Pamântului era o lume care te interesa, tot asa ajunge existenta spatiala extapamânteasca o lume care te intereseaza, si anume pe tine si pe omul pe care l-ai descoperit în tine, apoi, asa cum îi atribui lumii fizice originea corpului tau fizic, vei atribui eterului cosmic prin ale carui activitati ajung vizibile lucrurile pamântesti o a doua existenta.
Iar tu vorbesti acum din experienta ta astfel, încât spui ca ai corpul tau fizic si ca ai corpul tau eteric.
Nu face, fireste, continutul unei cunoasteri daca omul doar sistematizeaza si gândeste ca el este constituit din diverse madulare, ci reprezinta o adevarata întelegere numai daca cuprinzi întreaga metamorfoza a constientei, care ia nastere prin aceea ca omul descopera în sine într-adevar un al doilea om.
     Eu întind bratul meu fizic, iar mâna mea fizica cuprinde un obiect. Simt oarecum curentul care apuca aici. Prin aceasta fortificare a gândului se simte cum acesta, mobil în sine, produce în om si un fel de pipaire, un fel de pipaire care traieste acum, de asemenea; într-un organism, în organismul eteric, în organismul suprasenzorial delicat care se afla si el aici la fel ca organismul fizic, care nu are însa legatura cu pamântescul, ci cu extrapamântescul.
Acum vine momentul când esti obligat sa mai cobori o treapta, pentru a trece mai departe esti obligat acum sa revii la constienta obisnuita.
Este necesar, daca gândim la corpul fizic al omului în modul în care tocmai l-am descris acum, sa ne întrebam: cum se situeaza de fapt acest corp fizic al omului fata de ambianta?
El se situeaza, fara îndoiala, într-o anumita relatie cu ambianta Pamântului fizic, dar cum?
Daca luam în considerare cadavrul – el este si o imagine exacta a omului fizic din timpul vietii –, da, atunci vedem în contururi precise ficatul, splina, rinichiul, inima, plamânul, oasele, muschii, fibrele nervilor.
Acestea pot fi desenate, ele au contururi precise.
Prin aceasta este asemanator solidelor, asemanator celor ce apar în forme fixe.
Însa cu aceasta conturare în organismul uman lucrurile se prezinta astfel.
Nu exista nimic mai amagitor decât acele manuale care trateaza astazi despre anatomie sau fiziologie, caci oamenii ajung la convingerea: aici este un ficat, aceasta este inima etc., ei vad toate acestea în contururi precise si îsi imagineaza ca aceste contururi sunt esentiale.
Omul îsi imagineaza organismul sau ca un conglomerat de lucruri solide. El nu este deloc asa, cel mult 10% din organismul omului este constituit din lucruri solide, restul de 90% nu sunt solide, ci sunt lichide sau chiar gazoase.
Omul este cel putin 90% apa, când este viu, astfel încât se poate spune: omul apartine, potrivit corpului sau fizic, Pamântului solid, ceea ce în special gânditorii mai vechi au numit Pamânt.
Apoi începe ceea ce este lichid în om, iar în stiinta exterioara, de asemenea, nu se va ajunge la o conceptie justa despre om mai înainte de a se distinge omul solid în sine si apoi omul lichid, aceasta unduire si miscare interioara în care aceasta exista într-adevar ca într-o mica mare.
Însa Pamântul are o influenta propriu-zisa asupra omului numai cu privire la ceea ce este solid în el. Caci si afara, în natura, dumneavoastra puteti vedea cum acolo unde începe starea lichida apare îndata o forta de modelare care actioneaza cu o foarte mare uniformitate.

     Daca luati în considerare tot lichidul Pamântului nostru, apa lui, atunci aceasta este o picatura mare. Daca apa se poate modela liber, atunci ea ajunge sub forma de picatura. Pretutindeni, starea lichida ajunge sub forma de picatura.
Ceea ce este pamânt, solid, noi zicem astazi ca apare în forme precise care se pot recunoaste ca forme aparte.
Starea lichida are întotdeauna nazuinia de a ajunge sub forma de picatura, de a lua forma de sfera.
Cum vine asta? Daca dumneavoastra studiati picatura, fie ca e mica, fie ca e mare ca Pamântul, veti putea spune ca ea este imaginea întregului Univers.
Aceasta afirmatie este desigur falsa conform conceptiilor actuale obisnuite, însa este corecta conform punctului de vedere ca Universul ne apare ca o sfera goala în care privim.
Orice picatura, fie ca este mica sau mare, ne apare ca o reflectare a însusi Universului. Daca dumneavoastra luati în considerare picatura de ploaie sau daca luati în considerare toate apele Pamântului, atunci vedeti la suprafata o imagine a Universului.
De îndata ce se intra în starea lichida nu se mai poate explica aceasta stare prin intermediul fortelor pamântesti. Daca veti face eforturi nesfârsite sau veti vrea sa explicati cu constienta forma sferica a apelor Pamântului, din fortele pamântesti însele, atunci veti afla cât de zadarnice sunt aceste eforturi.
Prin forta de atractie pamânteasca etc. nu se explica forma sferica a apelor Pamântului. Forma sferica a apelor Pamântului nu se explica prin forta de atractie, ci prin apasare din afara.
Ajungem pâna la a întelege, si în natura exterioara, ca pentru explicarea starii lichide trebuie sa iesim din sfera pamântescului. Si, prin aceasta, ajungem la întelegerea felului cum se prezinta situatia în cazul omului.
Atâta timp cât ramâneti la ceea ce este solid în om, puteti ramâne la pamântesc daca vreti sa întelegeti forma sa.
În momentul când va apropiati de ceea ce este lichid în el, aveti nevoie de cel de-al doilea om activ, la care ajungeti prin gândirea fortificata.
     Acum revenim la pamântesc. Noi aflam solidul în om. Explicam aceasta cu gândurile noastre obisnuite.
Nu putem întelege, potrivit formei sale, ceea ce este lichid în om daca nu gândim activ în el pe acest al doilea om, pe care îl simtim, în gândirea fortificata din noi însine, drept corpul eteric al omului. Atunci putem spune: omul fizic actioneaza în solid, omul eteric actioneaza în lichid.
Omul eteric este prin aceasta înca ceva independent, fireste; însa, pentru a actiona, mediul sau este lichidul.
     Iar acum sa mergem mai departe.
Gânditi-va ca am ajuns, într-adevar, atât de departe încât vietuim interior aceasta gândire fortificata, deci vietuim omul eteric, acest al doilea om; aceasta presupune ca noi dezvoltam o impulsivitate interioara puternica.
Stiti, desigur, ca daca faci un mic efort poti sa-ti permiti nu numai sa-ti impulsionezi gândirea, ci chiar sa-ti interzici gândurile.
Poti înceta de a gândi.
De aceasta se îngrijeste organizarea fizica. Daca omul este obosit si adoarme, el înceteaza sa gândeasca. Acum, este mai greu sa stinga din nou în mod voit ceea ce a transpus omul în sine, cu tot efortul, aceasta gândire fortificata, rezultatul meditatiei.
Un gând neputincios, obisnuit, este relativ usor de stins.
Omul ramâne atasat si mai mult, în mod interior-sufletesc, de ceea ce a dezvoltat acolo în sine printr-o gândire fortificata.
El trebuie sa poata dobândi o forta mai mare, pentru a putea din nou elimina aceasta. Atunci însa, intervine ceva deosebit.
Daca detineti gândirea obisnuita, da, aceasta este stimulata de ambianta sau de amintirile despre ambianta.
Daca parcurgeti un drum oarecare de gândire, atunci mai exista si lumea.
Daca adormiti, atunci ea este de asemenea înca aici. Însa dumneavoastra tocmai v-ati înaltat din aceasta lume a vizibilitatii în gândirea fortificata. V-ati pus în legatura cu ambianta spatiala extrapamânteasca. Dumneavoastra va priviti acum în relatie cu stelele, la fel cum mai înainte v-ati privit în relatie cu regnurile naturii din jur. V-ati pus în relatie cu toate acestea.
Acum puteti reprima toate acestea. Dar, în timp ce le reprimati nici lumea exterioara nu este aici, întrucât dumneavoastra tocmai v-ati îndreptat interesul spre aceasta constienta fortificata. Atunci, lumea exterioara nu este aici.
Ajungeti la ceea ce se poate numi constienta vida.
Constienta obisnuita cunoaste vidul constientei doar în somn; atunci, însa, este inconstienta.
Aceasta este ce a atins omul acum: a ramâne pe deplin constient, a nu avea nici o impresie senzoriala exterioara, si, cu toate acestea, a nu adormi, doar a veghea.
Dar omul nu ramâne doar treaz. Acum, daca el opune constienta goala indefinitului, nedefinitului în general, patrunde înauntru, în lumea spirituala propriu-zisa.
În timp ce mai înainte a privit numai în afara, în ambianta fizica extrapamânteasca care este de fapt ambianta eterica, în timp ce omul a privit spatialul, acum patrunde înauntru, ca din departari nedefinite, prin Cosmos, din toate partile, ceva nou, spiritualul popriu-zis.
Spiritualul vine înauntru de la capatul lumii, abia dupa ce omul a parcurs acest drum, pe care l-am descris.

     Iar acum se adauga la metamorfoza de mai înainte a constientei o a treia metamorfoza. Omul îsi spune: tu porti corpul tau fizic si corpul tau eteric pe care l-ai cuprins în gândirea fortificata, si porti înca ceva.
Omul poate vorbi despre corpul astral, despre omul astral.
Acum omul îsi zice: eu inspir, eu îmi folosesc respitatia la organizarea mea interna, eu expir – este adevarat ca ceea ce îsi reprezinta lumea ca un amestec, un amestec de oxigen si azot, vine si pleaca?
     Vedeti dumneavoastra, ceea ce aici vine si pleaca este alcatuit, conform conceptiilor civilizatiei actuale, din oxigen si azot fizic si alte câteva componente.
Însa cel care, pe baza constientei vide, ajunge sa vietuiasca aceasta apropiere a spiritualului prin intermediul eterului, acela vietuieste, în inspiratie, ceea ce nu este creat numai din eter, ci si din ceva din afara eterului, din spiritual.
Iar omul se deprinde sa recunoasca treptat, în procesul respiratiei, o influenta spirituala.
El învata sa recunoasca, sa spuna: tu ai un corp fizic. Acesta intervine în solid; acesta este mediul sau.
Tu ai corpul tau eteric. Acesta intervine în lichid.
Prin faptul ca tu esti un om care nu este doar omul solid, omul lichid, ci porti în tine si omul din aer, ceea ce este gazos, poate interveni cel de-al treilea, omul astral. Prin aceasta substantialitate de pe Pamânt, prin gazos, intervine omul astral.
     Niciodata nu se întelege cu gândirea obisnuita ceea ce este organizarea lichida în om, care are în sine o viata regulata, însa o viata neîncetat variabila, neîncetat fluctuanta; ceea ce este omul lichid este înteles numai cu gândirea fortificata; cu gândirea obisnuita întelegem omul conturat.
Si pentru ca anatomia si fiziologia noastra tin seama doar de omul obisnuit, atunci ele înseamna zece procente din om.
Dar ceea ce este omul ca om lichid este într-o miscare neîncetata, nu indica niciodata un contur stabil. Ceea ce este în miscare neîncetata nu cuprindeti cu notiuni conturate, calculate, cuprindeti cu notiuni care sunt mobile în sine, sunt imagini. Omul eteric din omul lichid îl cuprindeti în imagini.
Iar pe cel de-al treilea om, omul astral, care actioneaza în omul gazos, pe el îl întelegeti doar daca îl cuprindeti nu numai în imagini, ci daca îl cuprindeti si într-un alt mod.
Daca avansati în meditatia dumneavoastra, mereu mai departe – iar eu descriu prin aceasta procesul de meditatie occidental –, atunci observati, dintr-un anumit punct al exercitiului dumneavoastra, ca respiratia devine ceva perceptibil muzical. Va traiti respiratia ca muzica interioara. Dumneavoastra va vietuiti ca întretesuti si strabatuti de muzica interioara.
Pe cel de-al treilea om, care fizic este omul de aer, spiritual este omul astral, îl vietuieti drept muzicalitate interioara. Dumneavoastra cuprindeti aici respiratia.

     Gânditorul oriental a facut aceasta direct, în timp ce s-a concentrat asupra respiratiei, si-a facut respiratia neregulata pentru a observa modul în care aceasta traieste si urzeste în om. Astfel el s-a antrenat pentru a ajunge direct la cuprinderea celui de-al treilea om.
     În acest fel ajungem la ceea ce este acest al treilea om si putem spune: printr-o aprofundare a întelegerii, printr-o fortificare a întelegerii, ajungem pâna la a distinge la om mai întâi corpul fizic care traieste în forme solide pe Pamânt si se afla de asemenea în legatura cu regnurile pamântesti, apoi omul lichid, în care traieste însa întotdeauna un eteric mobil care poate fi priceput doar în imagini, însa în imagini care sunt mobile, plastica mobila; de asemenea, pe cel de-al treilea om, cel astral, care-si are imaginea sa fizica în tot ceea ce face curentul de inspirare.
Acest curent intra, cuprinde organizarea interna, se raspândeste, lucreaza, se transforma, se revarsa din nou afara.
Este o dezvoltare minunata care nu se poate desena.
Cel mult simbolic, dar în realitate nu. La fel de putin puteti schita aceasta cum puteti desena sunetele unei viori. În mod simbolic puteti, dar trebuie sa îndreptati spre aceasta auzul muzical pentru ca sa ascultati interior.
Nu ascultarea sonora exterioara, ci ascultarea muzicala interioara trebuie s-o dirijati. Trebuie sa auziti interior urzirea respiratiei. Trebuie sa auziti interior corpul astral al omului.
Acesta este cel de-al treilea om. Este acel om pe care noi îl întelegem daca avansam la constienta vida si aceasta constienta vida o lasam sa se umple cu ceea ce ne este inspirat.
Asadar, limbajul este într-adevar mai inteligent decât sunt oamenii, întrucât limbajul vine din lumi vechi.
Faptul ca omul a numit cândva respiratia inspiratie are temeiul sau adânc, asa cum, în general, cuvintele limbii noastre spun mult mai mult decât simtim astazi când vorbim despre constienta noastra abstracta.
Cea mai frumoasa imagine a acestei muzici interioare este sistemul nervos. Acesta este construit mai întâi din corpul astral, din muzica interioara.
Sistemul nervos prezinta aceasta forma deosebita: maduva spinarii, la care se articuleaza diversele fibre. Toate acestea ofera împreuna o structura muzicala minunata, care actioneaza neîncetat în om, actioneaza în sus, spre cap.

     O întelepciune straveche ce era înca vie în lumea elena simtea în interiorul omului acest instrument minunat care exista aici, caci prin maduva spinarii patrunde în sus aerul inspirat.
Aerul pe care-l inspiram intra în canalul maduvei spinarii, se ridica spre creier. Aceasta muzica este realizata efectiv, numai ca ramâne necunoscuta omului. El gaseste doar ceea ce se ridica sus, în constienta.
Acolo este lira lui Apolo, acest instrument muzical interior pe care l-a recunoscut întelepciunea instinctiva din om.