Puterea prezentului - Partea VIII de Eckhart Tolle publicat la 18.03.2010
Despre relatiile intre oameni
     Gânditi-va si la acest lucru: daca nu ar mai fi nimic în afara linistii, ea nu ar exista pentru dvs.; nu ati sti ce este. Numai când apare sunetul se naste linistea.
Analog, daca ar exista numai spatiu fara niciun obiect în el, spatiul nu ar exista pentru dvs. Imaginati-va ca sunteti un punct al constiintei ce pluteste în imensitatea spatiului — fara stele, fara galaxii, numai vid. Brusc, spatiul nu ar mai fi imens; nu ar mai fi deloc. Nu ar mai exista viteza, miscare dintr-un loc în altul.

     Este nevoie de cel putin doua puncte de referinta pentru ca distanta si spatiul sa apara.
Spatiul ia nastere în momentul în care Unu devine doi si „doi" devine „zece mii de lucruri", cum numeste Lao Tse lumea manifesta, spatiul devine din ce în ce vast. Astfel, lumea si spatiul apar simultan.
     Nimic nu ar putea exista fara spatiu, si totusi spatiul este nimic.
Înainte de nasterea universului, înainte de „Big Bang", daca doriti, nu exista un imens spatiu gol care astepta sa fie umplut. Spatiul nu exista, nu exista niciun lucru. Exista numai Nemanifestul — Unu.
Când Unu a devenit „zece mii de lucruri", dintr-o data a început sa existe spatiul si a permis existenta a o multime de lucruri.
De unde a venit el?
A fost creat de Dumnezeu pentru a face loc universului?
Sigur ca nu. Spatiul este lipsa lucrurilor, asa ca nu a fost niciodata creat.
     Iesiti din casa într-o noapte senina si priviti cerul. Miile de stele pe care le puteti vedea cu ochiul liber nu sunt mai mult decât o fractiune infinitezimala din tot ceea ce exista acolo. Peste 100 de miliarde de galaxii pot fi deja detectate cu cele mai puternice telescoape, fiecare galaxie fiind un „univers insular" cu miliarde de stele.
Totusi, si mai uimitoare este infinitatea spatiului însusi, profunzimea si linistea care-i permite acestei realitati magnifice sa existe. Nimic nu ar putea fi mai uimitor si mai maiestuos decât imensitatea si linistea spatiului — si, cu toate acestea, ce este spatiul?
Un gol, un imens gol.
     Ceea ce noua ne apare ca spatiu în universul nostru perceput prin intermediul mintii si al simturilor este însusi Nemanifestul, exteriorizat. Este „corpul" lui Dumnezeu.
Si cel mai mare miracol este ca aceasta liniste si vastitate care îi permit universului sa existe nu se afla numai acolo în spatiu — ci si în sinea dvs.
Când sunteti total prezent, îl întâlniti sub forma spatiului interior nemental, aflat în nemiscare.
In sinea dvs., este imens ca profunzime, nu ca întindere. Intinderea spatiala este, în ultima instanta, o perceptie eronata a profunzimii infinite — un atribut al realitatii transcendente.
     Dupa Einstein, spatiul si timpul nu sunt separate. Nu înteleg prea bine acest lucru, dar cred ca el spune ca timpul este a patra dimensiune a spatiului. O numeste „ continuumul spatio-temporal". Da. Ceea ce percepeti în exterior ca spatiu si timp sunt, în ultima instanta, iluzii, dar ele contin un miez de adevar. Ele sunt cele doua atribute esentiale ale lui Dumnezeu, infinitatea si eternitatea, percepute ca si cum ar avea o existenta externa în afara dvs.
In sinea dvs., atât spatiul cât si timpul au un echivalent interior ce dezvaluie natura lor adevarata, dar si a dvs.
In vreme ce spatiul este lumea non-mentala, de o profunzime infinita, aflata în nemiscare, echivalentul interior al timpului este prezenta, constiinta eternei Clipei de acum.
     Amintiti-va ca nu exista nicio diferenta între ele. Când spatiul si timpul sunt realizate în interior ca Nemanifest — prezenta si absenta mintii — spatiul si timpul exterior continua sa existe pentru dvs., dar devin mult mai putin importante.
     Si lumea continua sa existe, dar nu va mai fi capabila sa va impuna constrângeri. Din acest motiv, scopul ultim al lumii nu se afla în ea, ci în transcendenta ei. Asa cum dvs. nu ati fi constient de spatiu daca el nu ar contine obiecte, lumea este necesara pentru ca Nemanifestul sa se realizeze. Poate ca ati auzit proverbul budist: „Daca nu ar fi iluzii, nu ar mai exista iluminare".

     Prin intermediul lumii si, în ultima instanta, prin dvs., Nemanifestul se cunoaste pe sine. Sunteti aici pentru a-i permite scopului divin al universului sa se împlineasca. Atât de important sunteti!
     În afara de somnul fara vise, despre care am vorbit deja, mai exista o alta poarta involuntara. Ea se deschide pentru foarte scurt timp în momentul mortii fizice. Chiar daca ati ratat toate celelalte ocazii de realizare spirituala în timpul vietii, o ultima poarta se va deschide pentru dvs. imediat dupa ce corpul a murit.
     Exista nenumarate relatari ale celor care au avut impresia vizuala a acestei porti sub forma unei lumini stralucitoare si apoi s-au întors din ceea ce este cunoscut sub numele de experienta a mortii clinice. Multi dintre ei au vorbit si despre un sentiment de beatitudine si pace profunda. In Cartea tibetana a mortilor, este descrisa ca „splendoarea luminoasa a luminii incolore a Nimicului", despre care se spune ca este „eul nostru adevarat".
Aceasta poarta se deschide doar pentru foarte scurt timp si, daca nu ati întâlnit deja dimensiunea Nemanifestului în decursul vietii, este foarte probabil sa o ratati.
     Cei mai multi oameni poarta cu sine prea multa rezistenta reziduala, prea multa frica, un atasament prea mare fata de experienta senzoriala, o identificare prea puternica cu lumea manifesta.
Asa ca, vazând poarta, se îndeparteaza înfricosati si apoi îsi pierd constiinta. Cele mai multe dintre lucrurile care se întâmpla dupa aceasta sunt involuntare si automate.
In final, apare un nou ciclu al nasterii si al mortii. Prezenta lor nu a fost înca suficient de puternica pentru nemurirea constienta.
     Deci, trecerea prin aceasta poarta nu înseamna anihilare?
Ca si la celelalte porti, natura dvs. radianta ramâne, dar nu si personalitatea.
In orice caz, tot ceea ce este real sau valoros în personalitatea dvs. este natura dvs. adevarata, a carei stralucire razbate dincolo de iluzii. Ea nu se pierde niciodata. Nimic din ceea ce este valoros — niciun lucru real — nu se pierde vreodata.
     Apropierea mortii si moartea însasi, disolutia formei fizice, este întotdeauna o ocazie minunata pentru realizarea spirituala.
Aceasta ocazie este pierduta în mod tragic de cele mai multe ori, de vreme ce traim într-o cultura care nu stie aproape nimic despre moarte, asa cum nu stie aproape nimic despre niciunul dintre lucrurile care conteaza cu adevarat.
     Fiecare poarta este o poarta a mortii, moartea sinelui.
Când treceti prin ea, încetati sa va mai construiti identitatea din forma psihologica înjghebata de minte.
Atunci realizati ca moartea este o iluzie, asa cum identificarea dvs. cu forma era o iluzie.
Moartea de fapt înseamna sfârsitul iluziei.
Este dureroasa numai atâta timp cât va agatati de iluzie.