Un nou Ev Mediu - Partea III.1 de Nicolai Berdiaev publicat la 02.04.2010
Fascismul si comunismul
     Religia nu poate ramâne o afacere privata, cum o voiau timpurile modeme. Ea nu poate fi autonoma, cum nu pot fi, de altfel, nici celelalte domenii ale culturii.
Religia devine, în cel mai înalt grad, un lucru general, colectiv, care conduce întregul rest.
Comunismul estel dovada
. El rupe cu sistemele de independenta si laicitate ale timpurilor modeme; el cere o societate de natura sacra, o supunere a tuturor aspectelor vietii la religia dracului, la religia lui Antihrist.
In aceasta consista imensa semnificare a comunismului.
Prin aceasta depaseste el limitele Istoriei modeme, deoarece raspunde unui sistem cu totul altul si pe care sunt obligat sa-l numesc: „medieval".
     Dezagregarea regatului secular umanist, descoperirea pe toate planurile de principii, tot asa de opuse ca si polii - iata, desigur, sfârsitul epocii religioase a timpurilor moderne si începutul unei alte epoci religioase, a unei noi epoci medievale.
Aceasta nu înseamna ca în noul Ev Mediu va triumfa în mod absolut - din punct de vedere al cantitatii - religia adevaratului Dumnezeu, religia lui Hristos; ci aceasta vrea sa spuna ca, în aceasta epoca, întreaga viata, cu toate aspectele ei, se va pune sub semnul luptei religioase, a manifestarii principiilor extreme religioase.
Epoca luptei îndârjite între religia lui Dumnezeu si a diavolului, între principiile crestine si anticrestine, nu va mai fi o epoca seculara, ci religioasa, o epoca de tip sacru, chiar daca religia lui Satan si spiritul lui Antihrist ar domina cantitativ.
Pentru aceasta, comunismul rus, cu desfasurarea dramei religioase pe care o comporta, apartine deja noului Ev Mediu si nu Vechii istorii moderne.
De asemenea, nu se poate discuta asupra comunismului rus, rezemându-se pe categoriile acestei istorii, pe categoriile umanismului, ale democratiei si chiar ale socialismului umanist; si nu se poate, cu privire la el, sa se vorbeasca de libertate si de egalitate, întelegând aceste cuvinte în spiritul revolutiei franceze.

     In bolsevismul rus s-a trecut peste orice masura; este o atingere sfâsietoare cu ceva suprem.
Tragedia bolsevismului rus se joaca nu în atmosfera luminoasa a Istoriei timpurilor modeme, ci în elementul misterios al noptii Evului Mediu.
Nu te poti orienta în comunismul rus decât dupa stele.
     Pentru a patrunde sensul revolutiei ruse trebuie sa trecem de la astronomia Istoriei modeme la astrologia Evului Mediu.
Rusia - si în aceasta consta singularitatea soartei sale - nu a putut niciodata primi, în întregime, cultura umanista a timpurilor modeme, conceptul lor rationalist, logica lor formala si dreptul lor formal, neutralitatea lor în materie religioasa.
Rusia nu a iesit niciodata cu totul din Evul Mediu - epoca sacra. Ea a sarit - pentru a zice astfel - fara tranzitie de la ruinele vechiului Ev Mediu, de la batrâna teocratie, la noul Ev Mediu, la noua satanocratie.
In Rusia, umanismul nu s-a tradus niciodata decât în formele fixe ale omodeismului, în figurile lui Kirilov, ale lui Piotr Vierchovenski si Ivan Karamazov (toti trei personaje din Dostoievski, primii doi din „Posedatii" si al treilea din „Fratii Karamazov") si nicidecum dupa spiritul istoriei umaniste occidentale a timpurilor modeme.
Aceasta este ratiunea pentru care, în trecerea Istoriei contemporane la noul Ev Mediu, va fi hotarât, în trecerea Rusiei, un rol cu totul special; ea va naste mai degraba pe Antihrist decât o democratie umanista si o cultura de laicism si neutralitate.
     Intrarea în noul Ev Mediu, ca altadata intrarea în vechiul Ev Mediu, prezinta vederii o descompunere a vechilor societati si, invizibil, elaboreaza alte noi.
Aceasta ordine parasita dar tenace, care alcatuise viata sociala si cultura, se gaseste rasturnata prin fortele unui haos barbar, însa aceasta ordine a timpurilor modeme era cu adevarat „cosmica'"?
Secolul al XlX-lea s-a mândrit cu dreptul sau, cu constitutiile sale, cu unitatea metodelor sale scientiste si a aparatului sau stiintific.
Insa, ceea ce timpurile moderne nu au putut realiza, este o unitate interioara care sa fie concludenta, individualismul, atomismul le stapânea în mod esential.
Tot timpul cât a durat Istoria moderna, serii de ruine interne au ros societatile, omul ridicându-se contra omului, clasa contra clasei.
Lupta intereselor opuse, concurenta, profunda izolare a fiecarui om au caracterizat timpurile societatii modeme.
In viata spirituala si intelectuala a acestor societati este lesne de descoperit o anarhie mereu crescânda, o lacuna radicala provenita din pierderea centrului unic sau din pierderea din vedere a singurului scop suprem.
Erau, în aceasta, conditiile autonomiei tuturor sferelor vietii intelectuale si sociale, ca si secularizarea societatii.
     Timpurile modeme au vrut sa vada libertatea în individualism, în dreptul de a se afirma pentru fiecare om si pentru fiecare sfera de cultura.
S-a mers pâna la a identifica procesul Istoriei modeme cu acela al unei eliberari.
Dar eliberare de ce si eliberare prin ce?
O eliberare de vechile teocratii autoritare, de vechea notiune a dependentei.
Vechile teorii autoritare nu mai puteau subzista si, în ceea ce priveste vechea heteronomie, ea trebuia învinsa.
Eu nu zic ca libertatea spiritului nu a fost o cucerire imprescriptibila si eterna
Dar pentru ce si de ce trebuia sa fie o eliberare?
Timpurile modeme nu au stiut-o.
In numele cui, în numele a ce ei ar fi fost, în definitiv, destul de încurcati sa o spuna.
In numele omului, al umanismului, în numele libertatii si al fericirii umanitatii?
Nu se vede nimic" în acestea care sa fie un raspuns. Nu se poate elibera omul înnumele libertatii omului, omul neputând fi scopul omului. Ne rezemam astfel pe un vid total.
     Daca nu are spre ce sa se ridice, omul ramâne lipsit de substanta. Libertatea omeneasca apare, în acest caz, ca o simpla formula si nu are deloc consistenta.
Individualismul este deci, prin esenta, o reforma negativa.
Dezvoltarea sa nu ar putea aduce omului nici un sprijin.
Individualismul nu este în nimic ontologic, el nu se întemeiaza pe etern
Mai putin ca orice, individualismul nu este susceptibil de a întari o personalitate, de a evidentia imaginea omului.
Si, într-o epoca individualista, „individualitatile" marcante, personalitatile nu înfloresc.
     Civilizatia individualista a secolului al XlX-lea, cu democratia si materialismul sau, cu întreaga sa tehnica, cu opinia sa publica, presa, bursa si parlamentul sau au contribuit la decaderea si moartea personalitatilor, la slabirea individualitatilor, la nivelarea si amestecul universal.
Personalitatea era mai mare, mai stralucita în secolele medievale.
Individualismul a contribuit la miscarea egalitara, care sterge orice diferenta între individualitati.
Individualismul, creând un soi de atomizare a societatii, a dus la socialism, care nu este decât faza inversa a descompunerii în atomi, un amalgam mecanic de atomi.
Ideea universalitatii, care era caracterul exclusiv al Evului Mediu, a încetat sa domneasca în timpurile noastre.
Personalitatea omeneasca însa nu poate fi decât înradacinata în universal, în cosmos, unde gaseste un teren ontologic care îi produce principala sa substanta.
     Personalitatea nu exista decât acolo unde este Dumnezeu si divinul.
Din contra, individualismul smulge personalitatea din terenul sau esential si o lasa farâmitarii vânturilor întâmplarii.
Individualismul a epuizat, în Istoria moderna, toate aceste posibilitati, el a dat toata energia sa si nu mai este capabil de a pasiona pe nimeni. Sfârsitul domniei spiritului individualist este sfârsitul Istoriei moderne. Toate încercarile de a-l combate - interne vreau sa zic, nu exterioare - sunt deja o spartura în limitele Istoriei moderne.
In acest sens, Auguste Comte a avut o mentalitate medievala, urmând însa o formula complet denaturata.

El a încercat sa învinga anarhia individualista.
Actual, nu se mai poate vedea în individualism decât un fapt de pura reactie, desi el continua sa se considere, cu mândrie, ca pionier al libertatii, al luminii si al progresului, si toate învatamintele ce au rezultat din individualism se dizolva si arata ca sunt de esenta reactionara. Liberalismul, democratia, parlamentarismul, constitutionalismul, formalismul juridic, filosofia rationalista si empirica, atâtea fructe ale spiritului individualist, ale autoafirmarii umaniste care si-au trait timpul lor si si-au pierdut semnificatia originala; toate acestea sunt declinul zilei, care s-a numit Istorie moderna.
La ora crepusculului, toate aceste forme pierd netezimea conturului, omul face fata misterului vietii, el se aseaza în fata lui Dumnezeu si se angajeaza într-o atmosfera universalista si cosmica.
     Individualismul înlantuise omul sub forme care separa pe om de alti oameni si de ansamblul lumii.
Aceste lanturi cad, aceste forme se sterg.
Omul înainteaza catre generalitate.
E o epoca de universalitate si de colectivitate care se deschide.
Omul a sfârsit sa mai creda acestea: ca el putea sa se salveze, ca el îsi ajungea siesi din momentul ce poseda gândirea rationalista, morala, laica, dreptul, liberalismul, democratia si parlamentul.
Atâtea forme care nu fac, din contra, decât sa semnaleze grava disensiune care tulbura umanitatea, absenta unui spirit, unul.
Vedem ca acestea sunt forme de nepotriviri legalizate, cu scopul de a se lasa mutual în pace si de a fi liber fiecare sa-si aleaga un adevar
Rationalismul, umanismul, dreptul, liberalismul, democratia, sunt atâtea forme de gândire si viata si care au de fundamentat ipoteza ca adevarul este necunoscut si ca poate nici nu exista.
     Adevarul sfânt însa e unire si nu dezbinare, el nu este o delimitare, pe el nu îl intereseaza deloc sa pastreze, înainte de orice, dreptul omului la eroare, dreptul de a nega sau ultragia, desi chiar în adevar este cuprinsa libertatea.
     Dar ce este democratia umanista daca nu proclamarea dreptului la eroare, la minciuna, un relativism politic, o sofistica, un fel de a lasa soarta adevarului în voia sufragiului majoritatii vocilor?
     Si ce este filosofia rationalista daca nu încrederea deplina în ratiunea individuala cazuta de pe tronul adevarului si separata de izvorul fiintei; si înca afirmarea dreptului pentru gândire de a nu dori sa aleaga adevarul si nici de a astepta de la acesta puterea de a cunoaste?
     Ce este parlamentul daca nu legislatura disensiunii, predominarea parerii asupra stiintei (întrebuintez acest termen în sens platonic), neputinta de a trece la viata în Adevar?
     Adevarul trebuie acceptat în mod liber, nu prin constrângere. Adevarul nu suporta sa se aiba cu el raporturi de rob. Crestinismul ne-o spune.
Istoria moderna însa s-a tinut prea mult într-o libertate teoretica de a accepta adevarul, într-o libertate a carei alegere nu a facut-o si, pentru aceasta, a fabricat tipuri de gândire si de viata întemeiate nu pe Adevar ci pe dreptul de a-si alege nu importa ce, adevar sau minciuna, adica a crea o cultura fara obiect si o societate, de asemenea, fara obiect, pentru ca nu stie în numele a ce exista ele.
     Astfel a sosit timpul nou în care s-a preferat fiintei nefiinta.
Omul nu poate sa traiasca numai pentru sine si sa nu serveasca decât lui însusi.
Daca nu are pe adevaratul Dumnezeu îsi fabrica dumnezei falsi. El nu a vrut sa primeasca libertatea lui Durhnezeu si atunci a cazut într-o sclavie cruda fata de dumnezeii minciunii, fata de idoli
. Omul timpurilor modeme nu a avut libertatea sa de spirit si nu în numele libertatii omul de la sfârsitul Istoriei moderne se va fi revoltat, se va fi rasculat; si nu în numele libertatii va fi negat el Adevarul.
El este în puterea unui stapân care îi ramâne necunoscut, a unei puteri supraumane care cuprinde societatea când ea nu vrea sa cunoasca Adevarul, Adevarul sfânt al lui Dumnezeu.
Numai în comunism s-a putut întrevedea ceva din dominarea acestui stapân.
Totusi este deja în aceasta ceea ce am numit eu o spartura în frontierele Istoriei modeme. Trebuie ales.
Libertatea ca formula a Istoriei modeme este epuizata. Este nevoie sa se treaca la substanta libertatii, la libertatea substantiala.
Pentru ca bazele ansamblului filosofic al secolului al XlX-lea sunt clatinate, asistam la distrugerea statelor si culturii, care se sprijina pe el.
     Ceea ce se naruie sunt guvernarile monarhice si democratiile, pentru ca au deopotriva, la originea lor, umanismul.
Nu e o anume forma de stat care sa fie victima unei crize sau a unui crah, ci statul însusi. Nu ramâne nici o guvernare solida si gata sa dureze. Nici o guvernare nu stie azi ce va fi mâine, nici o „legitimitate", nici chiar aceea a vechilor monarhi, necum aceea a tinerilor democrati cu teoria lor asupra poporului suveran, nu a avut stapânire asupra sufletelor.
Nu se mai crede într-o forma juridica sau politica si nimeni nu ar mai da nici o jumatate de copeica pe o constitutie.
E forta realitatii cea care primeaza în toate.
Lassalle avea dreptate în remarcabilul sau „Discurs asupra constitutiei". Guvernarea nu se mentine pe baze juridice, ci pe baze social-bilogice. Aceasta a fost demonstrata odata pentru totdeauna de razboiul mondial, care a discreditat complet puterea dreptului.
Fascismul italian, nu mai putin decât comunismul, atesta criza si crahul vechilor guvernari.
Cu fascismul într-adevar, contopirea spontana a grupelor sociale ia locul vechii guvemari si se însarcineaza a organiza puterea Armata voluntara fascista se juxtapune armatei vechii guvernari, politia fascista, politiei sale; si una si alta domina în mod practic.
Or, aceasta nu mai seamana cu Istoria zisa moderna, ci, mai degraba, cu caderea Imperiului Roman si cu începuturile Evului Mediu.
     Fascismul este singura invetie noua care exista în politica Europei contemporane si apartine, în aceeasi masura ca si comunismul, Evului Mediu.
Fascismul este absolut contrar ideii de legitimitate, pe care el nici nu o recunoaste chiar, e o manifestare spontana a vointei de a trai, a vointei de a conduce; o manifestare de foita biologica si nu de drept.
Acest esec în planul puterii - fie ca forma ar fi monarhica sau democratica - al principiului legitimitatii, înlocuirea sa prin principiile fortei, prin miscarea vitala a grupelor sociale deodata adunate si unite, trebuie sa convenim ca este propriu unui nou Ev Mediu.
Fascismul ignora în numele a ceea ce lucreaza, dar el trece de la formele juridice la viata însasi.
La fel, au pierdut stapânirea asupra sufletelor filosofia rationalista si acea legitimitate a cunoasterii care se întemeiaza pe gnoseologie.
Gnoseologia era tocmai dominarea juridica în ordinea cunoasterii, formalismul.
Vedem ca întreaga gândire actuala se îndreapta spre filosofia vietii, spre filosofia vitala. Ea este atrasa de obiect.
In gândirea filosofica de azi nu se surprinde un fel de fascism?
Nici ea nu stie în numele a ce lucreaza, dar ea trece de la forma la substanta, de la problema legitimitatii, a dreptului de a cunoaste, la problema cunoasterii însasi a vietii si a existentei.
Influenta filosofiei oficiale, a filosofiei scolare nu se micsoreaza mai putin ca aceea a politicii parlamentare. Sunt, în aceasta, simptomele unei miscari omogene, care are ca scop o împartasire la viata?
Lumea este într-un haos, dar tinde la elaborarea unei ordini spirituale, a unui univers analog celui din Evul Mediu.
Decadenta precede Evul Mediu.
Or, trebuie marcata urma elementelor care mor si a elementelor care se nasc. E bine, însa, sa se aminteasca continuu ca omul - în virtutea acestei forte de libertate înnascuta în el - are doua cai de luat si ca viitorul sau este dublu.