Noul Pamant - Partea II de Eckhart Tolle publicat la 25.05.2010
Disfunctia noastra mostenita
     Daca cercetam mai în profunzime religiile stravechi si traditiile spirituale ale umanitatii, vom descoperi ca, dincolo de numeroasele diferente de suprafata, exista doua intuitii fundamentale în privinta carora cele mai multe sunt de acord. Cuvintele utilizate pentru a descrie acele intuitii difera, însa toate indica un dublu adevar fundamental.
     1. Primul aspect al acestui adevar îl reprezinta întelegerea faptului ca starea „normala” de spirit a majoritatii fiintelor umane implica într-o mare masura ceea ce am putea denumi o disfunctie sau chiar nebunie.
     Anumite învataturi ce stau la baza hinduismului se apropie poate cel mai mult de perceperea acestei disfunctii ca forma de boala mentala colectiva.
Textele fundamentale ale hinduismului o denumesc maya, valul iluziei.
Ramana Maharshi, unul dintre cei mai mari întelepti ai Indiei, afirma fara ocolisuri:„Mintea este maya.''
Budismul se exprima în alti termeni. Buddha spune ca mintea oamenilor, în starea ei obisnuita, creeaza dukkha, ceea ce s-ar putea traduce prin suferinta, lipsa satisfactiei sau pur si simplu nefericire. El vede în aceasta o caracteristica a conditiei umane. Oriunde ai merge, orice ai face, spune Buddha, vei avea parte de dukkha si vei ajunge la ea în orice situatie, mai devreme sau mai târziu.
Conform învataturilor crestine, starea colectiva normala a umanitatii este cea de „pacat originar”. Cuvântul pacat a fost foarte gresit înteles si interpretat, în traducere literala din greaca veche în care a fost scris Noul Testament, a pacatui înseamna a rata esentialul existentei umane, înseamna a trai fara pricepere, orbeste si, din aceasta cauza, a suferi si a provoca suferinta. Si de data aceasta termenul, eliberat de bagajul cultural si de interpretari gresite, trimite înspre disfunctia inerenta conditiei umane.
     Realizarile umanitatii sunt impresionante si incontestabile. Am creat opere sublime în domeniul muzicii, literaturii, picturii, arhitecturii si sculpturii. Mai recent, stiinta si tehnologia au adus schimbari radicale în modul nostru de viata si au facut posibile lucruri ce ar fi fost considerate miraculoase în urma cu doua sute de ani.
Nu exista nicio îndoiala:mintea umana este foarte inteligenta, însa tocmai aceasta inteligenta a ei este atinsa de nebunie.
Stiinta si tehnologia au amplificat impactul distructiv pe care disfunctia mintii umane îl are asupra planetei, asupra altor forme de viata si asupra oamenilor însisi.
De aceea în istoria secolului al XX-lea se regaseste cel mai bine aceasta disfunctie, aceasta nebunie colectiva. Mai mult, disfunctia se intensifica si se accelereaza în prezent.
Primul Razboi Mondial a izbucnit în 1914. Razboaiele distructive si crude, pornite din teama, lacomie si dorinta de putere au reprezentat evenimente obisnuite de-a lungul întregii istorii a umanitatii, la fel ca si sclavia, tortura si violenta la scara mare, generata de aspecte religioase si ideologice.

     Oamenii au avut de suferit mai mult din cauza semenilor decât din cauza dezastrelor naturale.
Pâna în 1914 fusesera inventate deja — de catre mintea foarte inteligenta a omului — nu doar motorul cu combustie interna, ci si bombe, mitraliere, submarine, aruncatoare de flacari si gaz toxic. Inteligenta în serviciul nebuniei! In razboiul static de transee din Franta si Belgia au pierit milioane de oameni în scopul câstigarii câtorva kilometri de noroi, în 1918, când s-a terminat razboiul, supravietuitorii au privit oripilati, fara sa poata întelege, dezastrul lasat în urma: zece milioane de oameni ucisi si multi altii mutilati sau desfigurati. Niciodata nu mai fusesera efectele nebuniei umanitatii atât de distructive, atât de vizibile, însa nici nu le trecea prin minte ca acesta era doar începutul.
     Pâna la sfârsitul secolului, numarul celor care murisera, cazând victime violentei semenilor lor, depasea o suta de milioane.
Nu doar razboaiele între natiuni au fost cele care le-au provocat moartea, ci si exterminarea în masa si genocidele, cum a fost cazul uciderii a douazeci de milioane de „dusmani de clasa, spioni si tradatori” în Uniunea Sovietica condusa de Stalin sau ororile indescriptibile ale Holocaustului din Germania nazista.
Multi au murit, de asemenea, din cauza nenumaratelor conflicte interne de dimensiuni mai mici, ca de pilda Razboiul Civil din Spania sau cele din timpul regimului Khmerilor Rosii din Cambodgia, când a fost ucis un sfert din populatia tarii.
Nu trebuie decât sa ne uitam la stirile zilnice de la televizor pentru a realiza ca nebunia nu s-a domolit, ci se prelungeste în secolul XXI.

     2. Un alt aspect al disfunctiei colective a mintii umane îl reprezinta violenta fara precedent pe care oamenii o îndreapta asupra altor forme de viata si asupra planetei însasi — distrugerea padurilor datatoare de oxigen si a vietii altor plante si animale; maltratarea animalelor în fermele industriale; otravirea râurilor, oceanelor si aerului.
Mânati de lacomie, nestiutori în ceea ce priveste conexiunea lor cu întregul, oamenii persista într-un comportament care, daca va mai continua mult, nu poate duce decât la distrugerea speciei umane.
     Manifestarile colective ale nebuniei existente în miezul conditiei umane alcatuiesc cea mai mare parte a istoriei umanitatii. Aceasta este, într-o masura extinsa, o istorie a nebuniei.
Daca istoria umanitatii ar fi evaluata ca un caz clinic al unei singure persoane, diagnosticul ar trebui sa fie: paranoia cronica, o înclinatie patologica pentru comiterea de crime si acte de violenta extrema si de cruzime împotriva celor perceputi ca „dusmani” — propria inconstienta proiectata în exterior. Nebunie criminala, cu scurte si rare intervale de luciditate.
Teama, lacomia si dorinta de putere sunt fortele motivationale în plan psihologic ce dau nastere nu doar razboaielor si violentei între natiuni, triburi, religii si ideologii, ci si unui conflict nesfârsit la nivelul relatiilor interpersonale.
Ele provoaca o deformare a modului de a-i percepe pe ceilalti si a perceptiei de sine. Din cauza lor interpretati gresit fiecare situatie si ajungeti la actiuni nechibzuite de la care asteptati o eliberare de frica si o satisfacere a nevoii de mai mult, o gaura fara fund ce nu va putea fi umpluta vreodata.

     Însa este important sa realizati ca frica, lacomia si dorinta de putere nu reprezinta disfunctia despre care vorbim, ci sunt ele însele rezultante ale acestei disfunctii, o iluzie colectiva adânc înradacinata în mintea fiecarei fiinte umane.
     Diverse învataturi spirituale ne spun ca trebuie sa abandonam frica si dorinta. Dar, de cele mai multe ori, respectivele practici spirituale nu dau rezultate.
Ele nu ajung la radacina disfunctiei.
Teama, lacomia si dorinta de putere nu sunt factorii cauzali ultimi, încercarea de a deveni un om mai bun pare laudabila si nobila, însa stradania în aceasta directie nu poate fi o reusita daca nu provocati o modificare în constiinta. Aceasta din urma este necesara deoarece stradania respectiva este parte a aceleiasi disfunctii, fiind o forma mai subtila si rafinata a potentarii sinelui, a dorintei de mai mult si o consolidare a identitatii conceptuale a individului, a imaginii de sine.
     Nu deveniti mai buni încercând sa fiti buni, ci gasind bunatatea care deja se afla în voi si permitându-i sa iasa la iveala.
Dar acest lucru este posibil doar daca se schimba ceva fundamental în starea voastra de constiinta.
Istoria comunismului, inspirata initial de idealuri nobile, dovedeste limpede ce se întâmpla atunci când oamenii încearca sa schimbe realitatea exterioara — sa creeze un nou pamânt — fara ca în prealabil sa fi efectuat vreo schimbare în realitatea lor interioara, în starea constiintei lor. Ei elaboreaza planuri fara sa tina cont de prototipul disfunctional pe care îl poarta în ea fiecare fiinta umana: egoul.