Ivirea constiintei celei noi
Majoritatea religiilor stravechi si a traditiilor spirituale
împartasesc întelegerea faptului ca starea „normala”
a mintii noastre este viciata de un defect fundamental.
Totusi, din aceasta întelegere a conditiei naturii umane —
daca putem numi întelegere aceasta veste proasta —
decurge o a doua întelegere: vestea buna pe care
o reprezinta posibilitatea unei transformari radicale a
constiintei umane, învataturile hinduse (uneori si cele budiste)
identifica aceasta transformare drept iluminare.
In învataturile lui Isus o regasim ca salvare, iar în budism
este denumita sfârsitul suferintei.
Eliberare si trezire sunt alti termeni folositi pentru a
exprima aceasta transformare.
Cea mai mare realizare a umanitatii nu este reprezentata
de operele sale din domeniul artei, stiintei sau tehnologiei,
ci rezida în constientizarea, de catre individ, a propriei disfunctii,
a nebuniei sale.
Aceasta constientizare a aparut deja câtorva persoane,
în trecutul îndepartat.
Un om pe nume Gautama Siddhartha, care a trait în India
în urma cu 2 600 de ani, a fost poate primul care a
experimentat-o, cu o claritate absoluta.
Mai târziu i-a fost conferit titlul de Buddha.
Buddha înseamna „cel trezit”.
Cam în aceeasi perioada a aparut în China un alt învatator
spiritual timpuriu al umanitatii.
Numele sau era Lao Tzu. El si-a lasat mostenire învataturile
sub forma uneia dintre cele mai profunde carti spirituale
care au fost scrise vreodata, Tao Te Ching.
Constientizarea propriei nebunii este, desigur, echivalenta
cu aparitia sanatatii, cu începutul vindecarii si si transcendentei.
Pe planeta îsi facea aparitia o dimensiune noua de constiinta, o prima
tentativa de înflorire
.
Apoi acei oameni rari au vorbit contemporanilor lor.
Au vorbit despre pacat, despre suferinta, despre iluzie.
Le-au spus celorlalti: „Priviti-va vietile. Observati ceea ce faceti, suferinta
pe care o creati.”
Apoi au aratat posibilitatea trezirii din cosmarul colectiv
al existentei umane „normale”. Au aratat calea.
Lumea nu era înca pregatita pentru ei, cu toate ca ei
constituiau o parte vitala, esentiala în trezirea umanitatii.
Au fost, în mod inevitabil, gresit întelesi în cea mai mare parte de catre
contemporanii lor si de catre generatiile urmatoare, învataturile lor,
desi simple si totodata cu mare putere transformatoare, au fost
denaturate si gresit interpretate, uneori chiar si în consemnarile
discipolilor lor.
|
De-a lungul secolelor au fost adaugate multe lucruri care
nu aveau nimic de-a face cu învataturile originare, ci reflectau doar
o fundamentala ratare a sensului lor.
Printre învatatorii aceia s-au aflat unii care au fost batjocoriti, insultati
sau ucisi si altii care au fost venerati ca niste zei.
Învataturile care aratau calea în vederea depasirii disfunctiei mintii umane,
calea pentru iesirea din nebunia colectiva, au fost denaturate în asa fel,
încât au devenit ele însele parte a alienarii mentale.
Asa au ajuns religiile, în cea mai mare parte a lor, sa dea nastere
discordiei, în loc sa se constituie în forte unificatoare, în loc sa
puna capat violentei si urii prin realizarea unitatii fundamentale
a tuturor formelor de viata, ele nu au adus decât mai multa
violenta si ura, mai multe divizari între oameni si între diferitele religii
si chiar în cadrul uneia si aceleiasi religii.
Ele s-au transformat în ideologii, în sisteme de credinte cu care oamenii
s-au identificat si pe care le-au folosit pentru a-si spori falsul lor
sentiment de sine.
Prin intermediul acestor religii ei au justificat „corectitudinea” proprie
si „greseala” celorlalti, definindu-si astfel identitatea prin raportarea la
dusmanii lor, la „ceilalti”, la cei „lipsiti de credinta” sau „cu credinta gresita”,
pe care nu arareori sau simtit îndreptatiti sa-i ucida.
Omul l-a facut pe „Dumnezeu” dupa imaginea sa.
Eternul, infinitul, nenumitul a fost redus la un idol mental în care
trebuia sa crezi si pe care trebuia sa-l venerezi ca fiind
„dumnezeul meu” sau „dumnezeul nostru”.
Si totusi... totusi...
În ciuda tuturor actelor demente savârsite în numele religiei, Adevarul
despre care ele vorbesc continua sa straluceasca în miezul lor.
Înca straluceste, chiar daca nedeslusit, printre straturile suprapuse de
denaturari si interpretari eronate.
Este însa putin probabil ca veti reusi sa-l percepeti daca nu ati avut deja
strafulgerari ale acestui Adevar în interiorul vostru.
De-a lungul întregii istorii, au existat întotdeauna oameni rari care
au experimentat o schimbare în constiinta lor si au realizat astfel
în interiorul lor ceea ce este mentionat în toate religiile.
Pentru a vorbi despre acel Adevar nonconceptual ei s-au folosit apoi
de cadrul conceptual al religiei poporului lor.
Prin intermediul unora dintre acesti barbati si femei s-au dezvoltat
în cadrul tuturor religiilor majore „scoli” sau miscari ce reprezentau
nu doar o redescoperire, ci în unele cazuri o intensificare
a luminii învataturii originale.
Asa au luat fiinta gnosticismul si misticismul în cadrul crestinismului
timpuriu si medieval, sufismul în religia islamica, hasidismul
si kabbala în iudaism, advaita vedanta în hinduism, zen si dzogchen în budism.
Majoritatea acestor scoli erau iconoclaste.
Ele au înlaturat straturi si straturi de conceptualizare anosta si structuri
de credinte mentale, motiv pentru care cele mai multe dintre ele
au fost privite cu suspiciune si adesea cu ostilitate de catre ierarhiile
religioase consacrate.
Spre deosebire de religia raspândita în masa, învataturile lor puneau
accentul pe întelegere si pe transformarea interioara.
Datorita acelor scoli si miscari ezoterice si-au putut recâstiga
puterea transformatoare învataturile originare ale religiilor importante,
chiar daca în majoritatea cazurilor doar un mic procent
de oameni avea acces la ele.
Numarul acestora nu era niciodata suficient de mare pentru a exercita
un impact semnificativ asupra profundei inconstiente colective
a majoritatii, în timp, unele dintre acele scoli au devenit ele însele
|
