Cele mai bune vremi de mantuire - Partea I de Anonim publicat la 30.05.2010
Dovada istorica
     La anul 313 de la Hristos imparatul Constantin da edictul de la Milano, prin care recunoscu crestinismul printre religiile de stat.
Mare bucurie in crestinatate!
Dar cum au scapat crestinii de grija, cum au trecut din ilegalitate la libertate, la persoana juridica, viata morala a crestinilor incepu sa se destrame.
Cum si-au primit averile inapoi, urmasii mucenicilor, putini au mai ramas ca sa nu se incovoaie cu dragostea mai mult spre lumea aceasta (a stomacului).

     Deci, de indata ce au iesit de prin gaurile pamântului (catacombele) la larg, de indata ce-au scapat de prigoanele cezarilor, intr-un cuvânt de indata ce au iesit din impreunarea de jertfa a vietii, când adica nu mai era o primejdie a marturisi crestinismul pe fata, s-a intâmplat ca si dragostea de Dumnezeu si grija de suflet pâna la asa masura racisera, incât au inceput a se lua dupa un ratacit, Arie, care tagaduia dumnezeirea Mântuitorului, chiar piatra de temelie, prin care sta sau cade cineva din crestinism.
De indata ce crestinismul, mai bine zis crestinii, fura lasati la larg, se inmulti si inclinarea de a cadea din crestinism. Nu stiu cum, dar parca nu e nimic in lume fara o rânduiala, a venit si pentru acestia o capetenie dupa care sa se ia.

     Parca de aici incepe judecata, care desparte oile de capre. Ar fi fost mirare sa nu se arate o atare ispita de necredinta de vreme ce, odata cu imparatul Constantin, au trecut cu numele la crestinism doua treimi din imperiu.
Era la moda sa ai credinta imparatului, desi toti acesti crestini cu numele, cu putin inainte, s-ar fi ingrozit de primejdiile marturisirii lui Hristos. Nu e deci de mirare ca toti acestia, la care se mai adauga si urmasii lui Constantin, ba chiar si multi episcopi, sa se trezeasca la un moment dat marturisind o credinta alaturi de crestinism, tot una cu credinta.
     Nu e greu de a întelege cum devin lucrurile astfel. Când viata aceasta e încurajata de statornicia bogatiei, de negrija întâmplarilor, omul se strica. Iar o viata de patimi strica si mintea, care odata stricata nu mai deosebeste adevarul de minciuna sau binele de rau, ci le zice tocmai invers ... raului bine si minciunii adevar.
Încetând prigoanele asa se stricasera purtarile crestinilor si asa se întindea tagaduirea dumnezeirii Mântuitorului încât, zice un istoric al vremii, ca daca Dumnezeu n-ar fi trimis pe sfintii Vasile, Grigorie si Ioan ar fi trebuit sa vina Hristos a doua oara, ca faradelegile grabesc judecata. Iar un filozof crestin din vremea noastra, facând o supraprivire asupra istoriei crestinismului, la fel gaseste ca, crestinii au trecut cu succes prima ispita ridicata împotriva crestinismului, ispita persecutiilor, dar n-a trecut cu acelasi succes si ispita a doua, a triumfului (asupra pagânismului).
E si explicabil: prima ispita a întâlnit în fata crestini adevarati, care se hotarâsera într-un fel cu viata aceasta s-o jertfeasca pentru Dumnezeu, pe când ispita a doua a gasit în fata o mare turma dintre care o buna parte erau numai crestini cu numele (figurantii).
     Dar iata cum a descâlcit Providenta lucrurile: pentru cei credinciosi a trimis pe sfinti iar pentru figuranti a trimis pe Iulian Apostatul, care din crestin s-a declarat pagân si vrajmas al lui Hristos. Ba ca sa-si bata joc de o proorocie a Mântuitorului, a întreprins un razboi la Ierusalim ca sa zideasca Templul lui Solomon. Într-o lupta însa, s-a trezit cu o sageata otravita în piept care l-a îngrozit si l-a facut sa strige: "M-ai învins Galileene".
Deci toti cei ce tagaduiau dumnezeirea Mântuitorului, ca sa faca pe placul împaratului apostat, ca sa fie "la moda", s-au lepadat de crestinism.
Dar parca era un facut; toti cei ce s-au lepadat de Hristos nu se multumeau numai cu lepadarea lor ci mai vreau si lepadarea altora.
Iar daca aceia se împotriveau vrajba era gata si începea prigoana.
Iata focul în care se lamuresc credinciosii.
     Sunt vremuri, si împrejurari în toate vremurile, când spunând adevarul si propovaduind îndreptarea îti poti pune viata în primejdie de moarte.
Asa s-au întâmplat lucrurile în zilele lui Ioan Botezatorul si a lui Irod si asa s-a întâmplat în zilele Sfântului Ioan Gura de Aur si a împaratesei Eudoxia, fiindca Ioan cerea dreptul vaduvei împotriva împaratesei.

     Sfântul Ioan Gura de Aur a zis odata, aparând vaduva, cuvintele acestea:"iarasi se tulbura Irodiada, iarasi cere pe tipsie capul lui Ioan".
Pentru curajul sau de a apara saracul împotriva bogatului Sfântul Ioan a trebuit sa ia calea exilului, prigonit de împarateasa, pâna când, sfârsit de puteri, a murit pe drum. Iar Eudoxia era ariana.
     Un crestinism fara recunoasterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu si stapân al lumii nu-ti obliga viata la a o face mai curata.
Iar cu cât viata se face mai necurata cu atât te întuneci dinspre Dumnezeu, pâna la a-L tagadui cu totul si a I te face vrajmas declarat. Viata traita fara grija, numai pamânteste, la asta te duce.
Spre o atare stavilire a rautatii a trimis Dumnezeu pe Sfintii Trei Ierarhi. Ei sunt sarea care opreste firea omului de a se împuti cu totul.
E de la sine înteles ca firea omeneasca, povârnita spre pacat, tocmai de aceea nu-i prea poate suferi. Dar lor nu le pasa ca nu-s pe placul lumii. În ei arde luminos înainte misiunea pe care le-a dat-o Dumnezeu, de a fi sare fapturii si martorii lui Dumnezeu între oameni.
     Ca sa scurtez vorba, aleg din viata Sfântului Vasile câteva momente de mare înaltime morala prin care se dovedeste a fi cu adevarat mare dascal al lumii si ierarh.
Era prin anul 372 când însusi împaratul Valent a mers în Cezareea Capadociei unde pastorea Sfântul Vasile cu gând sa-l abata de la dreapta credinta la arianism. Sfântul Vasile i-a raspuns linistit si cuviincios ca tine credinta pe care au marturisit-o Sfintii Parinti la Niceea (325) si ca nimeni nu are putere sa dea alta marturisire de credinta peste aceea. Primind un atare raspuns împaratul Valens cauta pricina ca sa-l exileze pe Sfântul Vasile stiind ca numai el sustine dreapta credinta în Asia Mica si ca daca n-ar fi el pe ceilalti usor i-ar putea câstiga fie prin momeli fie prin înfricosari.
Împaratul l-a dus cu sine pe Modestus, prefectul pretorienilor (siguranta împaratului) si pe episcopul Evippius din Galatia care era arian. Pe acesta l-a dus ca sa provoace scandalul ca apoi prefectul sa poata interveni cu armata. Evippius a vrut sa slujeasca într-o biserica din Cezareea dar Sfântul Vasile nu l-a lasat pâna când nu va subscrie afuriseniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela s-a plâns împaratului care a trimis la Sfântul Vasile pe prefectul pretorienilor ca sa-l atraga la arianism iar daca nu va putea cu binele sa-l înfricoseze cu amenintari.
"Ce îndrazneala ai tu sa te împotrivesti religiei împaratului" - îi zise prefectul?
"Eu nu vad nici o îndrazneala si nu vad care este religia împaratului ca sa ma împotrivesc ei.

    
Eu stiu ca si împaratul e creat de Dumnezeu ca si mine si prin urmare si el trebuie sa aiba aceeasi religie pe care o am si eu si credinciosii mei".
Prefectul începu cu ademeniri zicând: "Uite n-ai vrea tu sa fii în marire asemenea împaratului? O vei putea avea daca vei marturisi si tu credinta împaratului".
Sfântul Vasile îi raspunse: "Amândoi suntem creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu daca suntem asemenea împaratului. În ce priveste marirea, aceasta se va vedea numai în viata viitoare. Apoi spune tu daca o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucreaza împotriva Lui"
"Dar nu te temi de relele ce pot sa vina asupra ta" - îi zise prefectul?
"Eu nu ma tem de rele pentru ca stiu ca Dumnezeu nu va îngadui mai multe decât sunt de trebuinta pentru ispasirea pacatelor mele"
"Dar stii ca împaratul poate sa-ti faca atâta rau cât tu nu vei putea rabda?"
"Ce anume ar putea sa-mi faca împaratul" - întreaba Sfântul Vasile linistit?
"Sa te despoaie de averi, sa te exileze, sa te ucida chiar". La acestea Sfântul Vasile râse zicând: "Toate acestea împaratul nu mi le poate face. Astfel nu ma poate despuia de averi fiindca m-am despuiat demult eu însumi, asa ca azi n-am nimic. Nu ma poate exila unde sa nu fie Dumnezeu de fata. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât sa ma trimita mai degraba la viata pe care atât de mult o doresc. Spune deci stapânului tau, împaratului, ca daca n-are alte rele cu care sa ma înfricoseze, de acestea de pâna acum nu ma tem si nici gând n-am sa-i fac lui pe voie împotriva lui Dumnezeu".
Prefectul pretorienilor spuse împaratului totul si încheie cu aceste cuvinte:"De catre capetenia acestei Biserici suntem biruiti: Amenintarilor este superior, decâtcuvintele e mai tare, iar decât ademenirile este mai puternic" (Minis superior est, sermonibus firucior, verbogum blandi, tiis fortior). Daca i-am zis: "Niciodata n-amvazut om ca dumneata" stiti ce mi-a raspuns? "Poate ca niciodata n-ai vazut episcop"!
Împaratul se aprinse de mânie si zbiera înfuriat: "Sa fie exilat numaidecât!!" Si însusi se apuca sa scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse penita si nu putu scrie.
Împaratul crezu ca acesta este un semn de sus si de data aceasta lasa mânia pentru mai târziu.
Reîntors la Constantinopol, din nou încerca sa scrie mandatul de exilare pentru Sfântul Vasile dar fara de veste i se îmbolnavi copilul cel mai mare si se zbatea ca-n ghearele mortii si nu se linisti pâna ce nu-si propuse sa lase pe arhiepiscopul din Cezareea în pace.
Iata parinte al Bisericii, mare dascal al lumii si ierarh. Iata ucenic umblând linistit pe marea înfuriata. Iata stâlp nemiscat de talazuri, iata liniste si modestie neclintita de vifor, iata om dintre noi strabatând veacurile si întarindu-ne pe noi în linistea cea mai presus de fire, ca tot Dumnezeu este la cârma lumii.
Cercarile i-au dovedit pe sfinti iar sfintenia este superioara vietii si mortii. Amin.
"Cine nu se leapada de sine, nu poate sa vina dupa mine." Cine nu poate sa întrebe si cine nu se poate pleca sfatului unui parinte duhovnicesc, sau nici macar nu-l cauta, nu gaseste pe Iisus.
Daca totusi vrea sa se tina de urma lui Dumnezeu, dar fiind cu inima si mintea întinate de placere si mândrie, da de înselaciuni. De aceea-s rânduiti duhovnicii, sa cumpaneasca duhurile ce le strabat mintea, sa cunoasca masurile fiecarui ins si încotro îi înclina cumpana.
Înca de mult marturisea Proorocul Iordanului ca: "Nu poate un om sa ia nimic, daca nu i s-a dat lui din Cer".
     În fiecare ins a închis Dumnezeu chemarea catre tot rostul si lucrul, pe care - la vreme - le va avea între oameni astfel: "El a dat pe unii sa fie Apostoli, pe altii prooroci, pe altii binevestitori, pe altii pastori si învatatori. Spre desavârsirea sfintilor, la lucrul slujbei, spre zidirea la trupul lui Hristos, pâna când toti vom fi ajuns la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea barbatului desavârsit, la masura plinirii vârstei lui Hristos.

         (imagine pusa la sugestia lui A.B)
Ca sa nu mai fim copii si jucaria valurilor, purtati încoace si încolo de orice vânt si învatatura, prin înselaciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea ratacirii, ci fiind credincios adevarului, prin iubire sa sporim întru toate, pentru El care este capul - Hristos." (Efeseni 4, 11-15).
El uneste cele învrajbite, El ne masoara darul, El ne cheama la lucru la vie, El ne ajuta pe fiecare în parte - daca nu uitam sa-l chemam - iar pentru desavârsirea obstei El lumineaza slujitorii.
     Sunt între cei trimisi de Dumnezeu si oameni care au darul sa vada dincolo de zare, sa auda graiuri si cuvinte mai presus de fire. Darurile lui Dumnezeu se ascund în noi, noi nu le stim dar Satana le vede si ca un tâlhar viclean pândeste vremea darului de sus sa se deschida în viata noastra si de nu-l va afla acoperit de smerenie si de dreapta socoteala, varsa el, ca un jgheab, pustiirile lui pe fagasul lui Dumnezeu.
Deci, de ti-a dat Dumnezeu dar, asigura-l cu întrebarea si ocroteste-l cu smerenia. Ca de nu ai îndemnare catre socoteala aceasta, atunci darului vederii tale îi va grai Satana care se va da pe sine Hristos, si te va amagi desavârsit... "Se vor ridica hristosi mincinosi si vor da semne mari si minuni, ca sa amageasca, de va fi cu putinta si pe cei alesi" (Matei 24,24).
     Hristosii si proorocii mincinosi de care ne previne Mântuitorul din vreme, sunt vicleni de dincolo de zare, care fac sila mare si mult mestesugita, ca sa fie primiti de oameni ca atare, sa-i asculte.
Nu cumva li-e vremea aproape, ca tare-si mai fac de cap? Iata pe scurt pricinile si grija pentru care Predania Bisericii rasaritene se fereste de vedenii, si-si fereste si fiii, întrucât acestea nu sunt neaparat trebuitoare mântuirii, si desavârsirea, la care suntem chemati, lasa în urma orice vedenie.
     Antihristul e acela care va veni în numele sau - nu al lui Dumnezeu - evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pamântul. Caci acela va primi sa fie împarat peste stralucirea tuturor împaratilor pamântului.
Crestinii, cu numele, din pricina înmultirii faradelegilor care sting duhul, asa se vor slabi la minte încât de frica, multi se vor lepada de Hristos si vor primi toata voia rea si vor gusta toata rautatea raului "caci credinta nu este a tuturora" (2 Tes 2,3).
Viata lor, slabanogita de pacat, va da îndrazneala satanei, care va lucra în acela tot felul de puteri si de semne, de minuni mincinoase si de amagiri nelegiuite pentru fiii pierzarii, fiindca n-au primit iubirea adevarului ca sa se mântuiasca.
"De aceea pentru ca iubesc pacatul mai mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amagiri puternice ca sa dea crezamânt minciunii, si sa cada sub osânda (minciuni), toti cei ce n-au crezut adevarul, ci au îngaduit nedreptatea" (2 Tes 2,9-11).
Acest Antihrist - care nu se multumeste cu necredinta sa, ci vrea necredinta tuturora - nu va avea astâmpar decât în ziua când ar izbuti sa ucida pe Dumnezeu si sa-L azvârle din mintea si din inima celui din urma credincios ramas pe pamânt, si nu râvneste nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina odata cu Dumnezeu, iar în locul Lui, sa-si împlânte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul sau de fiara.
"Acela" nu se multumeste numai sa însele pe oameni cu amânarea pocaintei pe mâine, pe poimâine, la batrânete, ci lupta nebun cerând ... moartea lui Dumnezeu ... moartea învataturii Sale ... moartea crestinilor, ucenicilor Sai ... pustiirea Bisericii Sale si oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.
Chinurile cele de pe urma, vor întrece toate prigoanele câte s-au întetit asupra crestinilor, de la început pâna în zilele acelea. Numai sila unei prigoane peste tot pamântul împotriva crestinilor îi va hotarî sa lase la o parte orice vrajba confesionala si sa fie una, cum au fost la început. Nu vor scapa de sub tavalugul urgiilor istoriei, pâna nu vor veni la mintea aceea sa asculte si sa împlineasca, macar la sfârsit, rugamintea cea mai de pe urma a Mântuitorului în lume.
Poate ca în vremile acelea abia vor mai fi crestini; dar oricâti vor ramâne, aceia trebuie sa treaca, peste ceea ce ar trebui sa treaca crestinatatea vremii noastre si sa fie una.
Primejdia comuna s-a aratat în lume, unirea crestinatatii întârzie, Doamne, pâna când? ...
Deci, când faradelegile vor înclesta mintea si inima oamenilor si-i vor salbatici asa de tare, încât vor zice ca nu le mai trebuie Dumnezeu, Biserica si Preoti, încât va fi salbaticia si nebunia urii peste tot pamântul, atunci vine sfârsitul. Amin.
     Precum Taina Pocaintei sau marturisirea este judecata milostiva a lui Dumnezeu, ascunsa sub chip smerit, si iubitori de smerenie dau de darul acesta, asemenea si Sfânta Jertfa a Mântuitorului din Sfânta Liturghie, ascunde, iarasi sub chip smerit, o taina a ocârmuirii lumii.
Cei vechi stiau pricina pentru care nu se arata Antihrist în zilele lor caci Sfântul Apostol Pavel vorbeste despre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeste.
E Sfânta Liturghie sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a grait Domnul prin Daniil si apoi Însusi ne-a învatat. Ea este aceea care opreste sa nu se arate Antihrist sau omul nelegiuirii decât în vremea îngaduita de Dumnezeu.
     E ziua Domnului cea mare si înfricosata, zi de fericire pentru cei chemati, alesi si credinciosi, de bucurie negraita, ziua întoarcerii Acasa, în tara de obârsie si capatul plângerii. Zi de fericire, vazând izbânda rabdarii, vazând învierea cea de obste, vazând mostenirea cea gatita de la întemeierea lumii celor ce-L iubesc pe Dumnezeu si-au ramas în dragostea Lui pâna în sfârsit ... Si taine între taine, numai de Dumnezeu stiute, atunci se vor vedea.
Ceilalti vor sta sa-si dea sufletul de groaza si de asteptarea celor pornite sa vie peste lume, caci tariile Cerului vor fi zguduite. Atunci vedea-vor pe Cel ce L-au rastignit venind în nori, cu putere si cu marire multa; pe Cel ce este dragostea noastra, care noua ne împrastie frica, dar groaza groazelor, celor ce l-au prigonit si L-au rastignit pentru iubirea Sa de oameni si trebuind sa-si capete plata vesnica, dupa faptele lor.
Drept aceea, vazând ca s-a luat pacea de pe pamânt, dar timpul înca nu ni s-a luat, cu glasul lui Dumnezeu chemând pe toti oamenii de pretutindeni sa se pocaiasca, pentru ca a hotarât o zi în care va sa judece lumea. Iar ziua aceea poate fi oricând. Iar despre Antihrist se mai poate scrie si altfel. Amin.