Spiritualitate si religie
Care este rolul pe care îl au religiile consacrate
în aparitia unei noi constiinte?
Multi oameni sunt deja capabili sa discearna
între spiritualitate si religie.
Ei îsi dau seama de faptul ca, daca detin
un sistem de credinte — un set de gânduri pe care
sa le considere adevarul absolut — nu devin
spirituali, indiferent care ar fi natura acelor credinte.
De fapt, cu cât se identifica mai mult cu respectivele gânduri
(credinte), cu atât îsi diminueaza sansele de a accede
la dimensiunea spirituala aflata în ei însisi.
Multi oameni „religiosi” s-au împotmolit la acest nivel.
Ei pun semn de egalitate între adevar si gând si,
identificându-se complet cu gândul (mintea lor),
pretind a fi unicii detinatori ai adevarului într-o tentativa
inconstienta de a-si proteja identitatea.
Ei nu vad limitarile gândirii.
Daca nu crezi (gândesti) întocmai ca ei, din punctul lor
de vedere te înseli, iar într-un trecut nu foarte îndepartat
s-ar fi simtit îndreptatiti sa te omoare pentru acest motiv.
Unii dintre ei înca mai sunt de aceasta parere si în prezent.
Noua spiritualitate, transformarea constiintei, îsi face aparitia
într-o mare masura în afara structurilor religiilor institutionalizate.
Întotdeauna au existat nuclee izolate de spiritualitate chiar si
în sânul religiilor dominate de minte, chiar daca ierarhiile
institutionalizate se simteau amenintate de ele si încercau
adesea sa le suprime.
Marea deschidere asupra spiritualitatii în afara structurilor
religioase reprezinta un eveniment complet nou.
În trecut, acest lucru ar fi fost de neconceput, mai ales
în Vest, unde cultura este mai dominata de minte decât oriunde
si unde Biserica crestina a avut un real privilegiu în sfera spiritualitatii.
Era imposibil sa te ridici pur si simplu si sa oferi
un discurs pe tema spiritualitatii sau sa publici o carte de
spiritualitate daca nu primeai în prealabil încuviintarea
Bisericii, iar în absenta acesteia erai în cel mai scurt
timp redus la tacere.
Dar în prezent exista semne de schimbare chiar
si în cadrul unor anumite biserici.
Este îmbucurator, caci chiar si cel mai mic gest de deschidere
produce recunostinta, asa cum s-a întâmplat în cazul
Papei Ioan Paul al II-lea, care a vizitat o moschee si o sinagoga.
În parte ca urmare a învataturilor spirituale care au luat nastere
în afara religiilor institutionalizate, dar si datorita unui aflux de
învataturi proprii întelepciunii rasaritene stravechi,
un numar tot mai mare de adepti ai religiilor traditionale
sunt capabili sa renunte la identificarea cu forma, doctrinele
si sistemele de credinte rigide si sa descopere profunzimea originara
ce se afla ascunsa în chiar traditiile lor spirituale si, în acelasi timp,
profunzimea din ei însisi.
Ei realizeaza ca a fi „spiritual” nu are nimic de-a face cu credintele
pe care le au, ci are totul de-a face cu starea constiintei lor.
Iar aceasta determina, la rândul sau, modul în care ei actioneaza
în lume si interactioneaza cu ceilalti.
Cei care nu au capacitatea de a privi dincolo de forma ajung
si mai puternic ancorati în credintele lor, cu alte cuvinte în mintile lor.
Suntem în prezent martorii nu doar ai unui curent de constientizare
fara precedent, ci si ai unei înradacinari si intensificari a egoului.
Unele dintre institutiile religioase se vor arata deschise fata de
noua constiinta, altele îsi vor consolida pozitiile doctrinare
si vor deveni elemente constituente ale tuturor acelor structuri
elaborate de om prin intermediul carora egoul colectiv se va
apara si va „opune rezistenta”.
Exista biserici, secte, culte sau miscari religioase ce nu sunt altceva
decât entitati egocentriste colective, identificate cu pozitiile lor
mentale la fel de rigid precum adeptii unei ideologii politice
lipsiti de deschidere fata de o interpretare alternativa a realitatii.
Dar egoul este menit sa se dizolve, structurile sale închistate,
fie ele institutii religioase sau de alt fel, corporatii sau guverne,
se vor dezintegra toate pornind dinspre interior, indiferent cât de
adânc înradacinate par sa fie.
Structurile cele mai rigide, cele mai impenetrabile fata de
schimbare sunt cele care se vor prabusi primele.
Acest lucru s-a întâmplat deja în cazul comunismului sovietic.
|
Indiferent cât parea de adânc înradacinat, de solid si de
bine închegat, în câtiva ani s-a dezintegrat pornind din interior.
Nimeni nu prevazuse acest lucru, au fost cu totii luati prin surprindere.
Si multe alte surprize de acest fel ne mai sunt rezervate.
Atunci când se confrunta cu o criza radicala, atunci când
vechiul mod de a trai în lume, de a interactiona cu ceilalti
si cu natura nu mai functioneaza, atunci când
supravietuirea este amenintata de probleme aparent imposibil
de depasit, o forma de viata individuala — sau o specie —
fie se stinge, fie se ridica deasupra limitarilor conditiei sale
prin intermediul unui salt evolutiv.
Se crede ca formele de viata de pe aceasta planeta s-au dezvoltat
pentru prima data în mare.
În vreme ce pe uscat nu existau înca animale, marea deja abunda în vietati.
Apoi, la un moment dat, una dintre creaturile marine
trebuie sa se fi aventurat pe uscat.
Probabil ca la început s-a târât câtiva centimetri, dupa care, extenuata
de enorma atractie gravitationala a planetei, trebuie sa se fi întors în
apa, acolo unde gravitatia este aproape inexistenta si unde
putea trai fara mare efort.
Apoi a mai încercat o data, si înca o data, si înca o data, iar mult
mai târziu avea sa se adapteze la viata pe uscat,
aveau sa-i creasca picioare în loc de aripioare, branhiile aveau
sa fie înlocuite de plamâni.
Pare greu de crezut ca o specie s-ar aventura într-un mediu
atât de ostil si ar suferi o transformare în sens evolutiv daca
n-ar fi fortata s-o faca din cauza unei situatii de criza.
Se poate ca o mare suprafata marina sa se fi separat de
oceanul principal, apele retragându-se treptat de-a lungul a mii de ani,
fortând pestii sa-si paraseasca habitatul si sa evolueze.
Reactia în fata unei crize radicale care ne ameninta însasi
supravietuirea — iata provocarea cu care se confrunta
acum umanitatea.
Disfunctia mintii egoiste, constientizata deja în urma cu peste
2500 de ani de catre învatatorii întelepti din vechime si amplificata
acum de stiinta si tehnologie, ameninta pentru prima data
supravietuirea planetei.
Pâna în urma cu foarte putin timp, transformarea constiintei umane —
la care faceau referire si învatatorii din vechime — nu
reprezenta mai mult decât o posibilitate, împlinita, ici si colo,
de putini indivizi, fara nici o legatura cu mediul cultural sau
religios din care proveneau.
N-a avut loc o înflorire la scara mare a constiintei umane,
deoarece nu era imperios necesara.
În curând, un procent semnificativ din populatia planetei
va recunoaste, daca nu a facut-o deja, ca umanitatea
se confrunta acum cu o alegere totala: sa evolueze sau sa piara.
Un numar înca relativ mic, dar în crestere rapida, de oameni
experimenteaza deja în ei însisi ruperea de vechile tipare a
le mintii egocentrice si manifestarea unei noi dimensiuni a constiintei.
Ceea ce ia nastere acum nu este un nou sistem de credinte,
o noua religie, ideologie spirituala sau mitologie.
Ne apropiem de sfârsitul nu doar al mitologiilor, ci si al ideologiilor
si al sistemelor de credinte.
Schimbarea se produce într-un plan mai profund decât cel al
continutului mintii voastre, al gândirii voastre.
De fapt, în centrul noii constiinte se afla transcenderea gândirii,
capacitatea recent descoperita de a ne ridica deasupra gândurilor,
de a realiza în noi însine o dimensiune infinit mai vasta decât
cea reprezentata de gândire.
Din acel moment identitatea voastra, sentimentul propriei fiinte
nu va mai fi derivat din fluxul necontenit al gândurilor pe care,
în cazul fostei constiinte, le luati drept voi însiva.
Ce usurare sa realizezi ca eu nu sunt „vocea din mintea mea”.
Atunci cine sunt eu?
Cel care vede toate acestea.
Constiinta care preceda gândul, spatiul în care apare gândul —
sau emotia sau perceptia senzoriala.
Egoul nu înseamna altceva decât identificarea cu forma,
în primul rând cu forma gândurilor.
Daca raul exista în vreun fel — si exista, dar la modul relativ,
nu absolut — atunci definitia sa este aceasta:
identificarea completa cu forma — forma fizica, forma mentala,
forma emotionala.
De aici decurge totala necunoastere a legaturii individului
cu întregul, a unitatii intrinseci cu oricare „altul” si totodata cu Sursa.
Aceasta ignoranta este pacatul originar, suferinta, iluzia.
Iar atunci când aceasta iluzie a separarii totale fundamenteaza
si domina tot ceea ce gândesc, spun si fac, ce fel de lume voi crea eu?
Pentru a afla raspunsul la aceasta întrebare nu trebuie decât
sa urmariti relatiile dintre oameni, sa cititi o carte de istorie
sau sa va uitati diseara la stiri.
Daca structurile mintii umane nu se vor schimba, vom sfârsi
mereu prin a recrea în esenta aceeasi lume, aceleasi forme
ale raului, aceeasi disfunctie.
Titlul cartii a fost inspirat de o profetie din Biblie ce pare
sa-si aiba aplicabilitatea acum mai mult decât oricând
în decursul secolelor istoriei.
Ea apare atât în Vechiul, cât si în Noul Testament si vorbeste
despre faptul ca ordinea existenta în lume se prabuseste
si apare „cer nou si pamânt nou”. (Apocalipsa 21:1 si Isaiah 65:17.)
Trebuie sa întelegem ca cerul nu este un loc în spatiu,
ci el se refera la tarâmul interior al constiintei.
Acesta este sensul ezoteric al cuvântului si tot acesta este
si sensul pe care i-l atribuie Isus în învataturile sale.
Pe de alta parte, pamântul reprezinta manifestarea în forma exterioara,
ceea ce este totdeauna o reflexie a interiorului.
Constiinta umana colectiva si viata de pe planeta noastra
sunt conectate intrinsec.
„ Un cer nou “ se refera la ivirea unei stari transformate
a constiintei umane, iar „ un pamânt nou “ constituie
reflexia acesteia în plan fizic.(nu numai - N.N )
Din moment ce viata oamenilor si constiinta lor sunt intrinsec una
cu viata planetei, pe masura ce vechea constiinta se dizolva sunt
de asteptat transformari naturale sincrone în plan geografic si climatic,
în multe parti ale planetei, iar unele dintre acestea deja se manifesta.
|
