Decebal sau Dacia eterna - Partea I de Grigore Copil publicat la 03.04.2008
     Manualele de istorie nu spun mai nimic despre daci, nici tratatele de istorie universală. Este conspiraţia tăcerii. În schimb, la nivel de naţiune situaţia se schimbă. Jumatate de Europa, cea nordică, se consideră urmase a dacilor, iar jumatatea sudică ia foc atunci când aude de daci. Pănă se liniştesc unii şi se răcoresc alţii să lecturăm o lucrare de înaltă ţinută spirituală, opera domnului GHEORGHE GAVRILĂ COPIL, Decebal sau Dacia eternă Ediţia a II-a
Cuvânt spre luare aminte
     Nu se poate! Dumnezeule sfânt, partea din Sfânta Liturghie, intitulată Pe tine Doamne Te Lăudăm este parte din Sfânta Liturghie strămosească , dacică, în limba noastră maternă , în latina scrisă, Te Deum, răspândit în toate bisericile Daciei secolului al IV-lea. Si deşi ierarhia bisericii ştie, poporul român habar nu are şi nici puhoiul de intelectuali români. Si ne strigă ungurii şi slavii că unde am fost noi în mileniul întâi. Iar ierarhia bisericii noastre nu a păstrat rugăciunea Te Deum, în original nici în Sfânta Liturghie şi nici în manualele scolare. În textul latin se văd ca într-o oglindă, atât limba română literară de azi, cât şi aspectul ei vorbit, popular. În cartea mea, Deceneu, aparuta în 1995, îngemănată în spirit cu cea de faţă, cititorul va găsi destule exemple elocvente. Cine are interesul să nu avem conştiinţa continuităţii noastre de limbă şi etnie! Iar acest text sacru, alcătuit de Sfântul episcop dac Niceta de Remesiana este parte constitutivă nu numai în Liturghia Ortodoxă în limba română, ci este cântat şi de catolici şi de luterani. Si bietul popor român nu ştie ce rugăciune a dăruit întregii lumi creştine! Dar unde a existat un Te Deum, păstrat până azi, nu mai există, în cultura scrisă dacică şi alte creaţii? Nu cumva nici ele nu sunt în manualele scolare si universitare, în limba literară de atunci si în cea de azi, din aceleaşi motive oculte!

Gheorghe Gavrilă Copil
- Dacii nu au fost învinşi de către romani?
- Nu. Învinşi sunt doar cei care încetează lupta
.

- Vreau să mă întorc la viaţă . Sunt Decebal. Unii scriitori ştiu. Si preoţii. Si unii ofiţeri, de la serviciile secrete. Dar şi alţi oameni. Scriitorii în primul rând. Ei ştiu că adesea îşi scriu unele opere prin spiritul unor scriitori de dinaintea lor. Si totuşi, încă nici unul nu şi-a dedicat opera scriitorului care l-a ajutat să-şi scrie cartea, ba mai mult, i-a dictat-o. Se întâmplă şi aşa. Au conlucrat. Autorul principal nefiind cel în viaţă , ci celalalt, din cealaltă viaţă . Din care vin şi eu, Decebal, în gândurile unor strănepoţi. Si nu are răbdare să mă asculte. Eu nu vreau să-mi dedice nici o operă . Sunt ale lor, ad integrum. Nu dedicatii doresc. Ce doresc e simplu. Să-i ajut să ne înăltăm neamul pe platourile spirituale, acolo unde vine şi cerul. Acolo unde este şi cerul!

- Nu-i adevărat, Decebale. Vreau să stăm de vorbă . Treci în mijlocul plaiului spiritual, în zidirea nepieritoare a raiului, să te văd mai bine si să te aud. - Aşa am să fac. - Tulburator de bine te văd. Şi te aud. - Nu se poate. - Ba se poate. Si nu mă amăgesc. - Stiu. Te aud şi eu perfect.
- Atunci să-i dăm drumul.
- Aşa vom face. îţi propun un lucru. Treci tu dincoace, la noi dacii, bunii tăi de demult. E mai simplu decât să trecem noi în mintea, gândurile şi imaginaţia ta.
Ar fi altfel decât a fost până acum.
- Aşa e. Noi veneam în sinea voastră şi voi scriaţi sau vă gândeaţi la noi. Dar acum îndrăznesc a te invita aici.

- Cu scrisul cum rămâne!
- Cum vei fi în stare. Vino tu în sinea noastră, în vremea noastră şi vei şti totul, vei privi prin ochii noştri, vei fi în gândurile noastre, în suferinţele noastre, în tainele noastre. Vei fi aici, atunci, deplin.
- Dar aici, cum voi fi?
- Cum eşti.
- Am pus o întrebare nelalocul ei. Mi-o retrag.
- Atunci vino.

De sub sprâncenele lui Decebal lumina ochilor sclipi a încântare şi mulţumire. Si repede strivi mulţumirea. Nu îşi îngăduie asemenea lux. Numai eu eram înmărmurit de ceea ce vedeam. Eram sus pe platoul unui munte. Si toti munţii din jur aveau platouri. Li s-au luat piscurile şi, domesticiţi, li s-au lăsat plaiurile, ca sus pe plai ne aflam. Si câtă strălucire. Ce gust! Si toate, cu înaltă stiinţă făcute, Nu se poate! Unde sunt! De la ce înălţime, din cer, se vede ceea ce eu văd de aproape, înmărmurit, uluit! Rocă de mică. Întregul munte? Aici sus, alei de mică strălucitoare? Alei pe care nu umblă nimeni? Alei? Nu tocmai. Un dreptunghi uriaş. În mijloc un cerc plin, lumină fluidă. Pare vie. Si nu îţi orbeşte privirea. Si nu te arde când te apropii. Pe cine asteaptă?

Decebal cobora la pas, pe un drum tăiat în munte, apoi îl părăsi. Trecu pe nişte trepte de marmură , încadrate de balustradă . O noua terasă. Câţiva călugări daci, în pridvorul unui sanctuar. Aici, în afară de preoţii daci şi de rege, nu avea voie să vină nimeni. Se vedeau alte şi alte terase. Până jos în vale. Si pe toate, doar preotii călugări, cu ierarhii lor, cu rosturile lor prea bine ştiute de poporul dac. Numai că rânduiala era rânduială. Pe acest munte trăiau, de veghe, doar preoţii. Aşteptau pe cineva. Aşteptau să vină. Îi aşteptau.
Decebal coborâse la a treia terasă. Tocmai urca un alai de preoţi în frunte cu Marele Preot Vezina. Se îmbră ţişară . Apoi privirile li se întâlniră.
- Se văd. Sunt departe?
- Nu.
- Când vor sosi?
- Peste două mii cinci sute de ani
.

Decebal ajunse jos, la baza muntelui. Porni pe drumul de lângă firul apei. De la o vreme ajunse la străji, care la orice se aşteptau, dar să-şi vadă regele, răsărit ca din pamânt, nu.
- Mă răscoli un dor după feciorii plecaţi, pe mărgelele miilor de ani, în cele depărtări, pe aripile universului. Si de mii de ani se văd. Senzorii din Muntele Sfânt arată că şiragul mileniilor e pe sfârşite şi peste două mii cinci sute de ani feciorii noştrii, vor fi iar pe pământ. Au cu ei o taină mare, care i-a dus şi care îi aduce, Taina ce leagă cerul şi pământul, stelele si vântul, sângele si apa. Taina spiritului o află cei care o citesc cu privirile spiritului.
Decebal se opri şi se întoarse spre Muntele Sacru. L-am simţit, l-am înţeles, l-am pătruns aşa cum e, un vultur, plin de tandreţe, dar pe care nu şi-o arată niciodată, Un dor răscolitor porni spre flăcăii plecaţi pe şiragul de milenii, pe aripile universului. Si în plai de dor, iubirile dor de iubire, plai de dor şi de-ntâlnire. Da, i-a întâlnit şi el stia că i-a întâlnit. Si dorul l-a potopit şi a strigat. Si glasul lui Decebal săgeta valea si munţii cu un strigăt prelung, sfâşiat de dor, un strigx103;t prelung, puternic, cu gândul la cei ce vor veni peste două milenii şi jumatate: Flăcăii tatii!
Garzile personale, nu spre a-l păzi de cineva, deoarece toţi dacii îl păzeau, ci pentru a-i executa poruncile, se apropiară valuri-valuri, din toate părţile. Decebal, înainte de a urca în Muntele Sfânt, ceruse să fie lăsat singur. Si cum nu mai dăduse o altă poruncă, îl lăsară singur cu gândurile sale. Parcă aveau aripi. Si peste stânci săreau şi pe versanţii abrupţi, ca nişte ziduri de cetate, îşi dădură drumul. Coborau ca fulgerele.
Nimic, nici moartea nu le-ar fi clintit decizia de a-si urma drumul spre rege. Ca vulturii în picaj. La asemenea strigăt se frângeau braţe, se tăiau culoare în potrivnici, cu viteză năucitoare pentru cei ce li se nimereau în cale. Opincile parcă nu atingeau pământul. Pe deasupra apelor verzi, de iarbă. Se încolonară de o parte şi de alta şi în urmă. Un triunghi de energie, focalizat în Decebal. Cine ar fi stat în fata regelui ar fi fost pulverizat.
Mi-am gasit echilibrul, în spirit, în energie. Acum eram în stare să ajung departe, să mă conectez în comunicare informaţională directă, cu orice sursă aş fi dorit, de pe întregul teritoriu al Daciei. Nu aflasem până acum că regii daci ştiau să comunice prin gând cu centrele religioase şi de comandă, că una erau. Porunci alarma la Sarmizegetusa, drum de mers de două şiraguri de zile. Vedeam şi ştiam ce se întâmpla la Sarmizegetusa. Eram şi la Sarmizegetusa, în mintea generalului comandant al cetătii regale. Acesta, ca la comandă, se trezi dintr-o aţipeală, îşi încinse chimirul si tâşnind afară, străfulgeră văzduhul cu vocea sa: Feciorii săi! Si de peste tot, răsăriră comandantii militari. Strajile îi alertară. Se prezentară în fata sa ca la alarmă.
- Sunteti consemnati un şirag de zile, la lucru, alaturi de taietorii de piatra si de ziditorii murului dacic. La taiat si la ridicarea fortificatiilor Daciei.
     Marii comandanti, unii destul de tineri, altii cu parul alb, i se supunseră. Generalul comandant al cetătii regale era la jumătatea vietii. Hotărâse Decebal să întinerească acest punct de comandă si asa a fost, precum s-a miscat gândul. Generalul rostise cuvintele si asa a fost, precum a spus. Gândurile comandantilor si ajunseseră la locul de muncă! Si comandantii înaintau cu sârg pe covorul de gând, gata cu toată fiinţa lor să se pună pe lucru, cu întreaga fortă si hărnicie, ca lucratori de rând.
O înviorare si o decizie teribilă îi cabrară pe miile de daci care lucrau ca la asaltul unei cetati. Se lucra pe viată si pe moarte. Se lupta, nu se lucra. Iar Decebal, multumit, privi în jur, adulmecând aerul, dupa seva gorunilor si paltinilor si aninilor,dupa vulturii cerului, dupa izvoarele cele minunate si pârâurile spre care se îndreptau vietuitoarele pădurilor să bea apă. Apoi se mai întoarse o dată, în sinea sa, spre feciorii cerurilor, ce vor veni peste două mii si cinci sute de ani si le zise:
.
Îsi mută gândul asupra unui călugăr dac, ce stătea în apropierea sa. Acesta tresări, atins de dorinta lui Decebal.
-Parinte, gata. Eu voi coborî în locuinta lui Zamolxe, din Cununa Zeilor. Voi ajunge acolo într-un sirag de zile.
Călugărul îi răspunse în gând, fără să mişte buzele: Se poate. Regele, prin graiul buzelor: Multumesc, parinte, pentru întărire. Asa va fi. Călugărul îi vorbi prin graiul cel etern viu, fără să miste buzele:
Iar Marele Preot Vezina va intra de îndată pe drumul ascuns, neumblat decât de picioarele Marilor Preoti, în culoarele din inima muntelui de sub Pestera Sanctuar.

     Va coborî de îndată. Pe viaţă şi pe moarte, înforţându-ne în post deplin, fără nici un fel de aliment, trei şiraguri de zile, unul cât vei fi pe drum, unul cât vei sta în locuinţa subpamânteană a lui Zamolxe şi unul cât vei pluti cu spiritul peste apele codrilor Sarmizegetusei, peste zecile de kilometri de fortificaţii de pe dealuri si munţi. Un şirag de sapte zile, un şirag de sapte zile, un şirag de sapte zile până-n ochiul de lumină. Să se reverse energiile peste constructori. Să dublezi unele fortificaţii, cu altele mai trainice. Flăcăii noştri trebuie să ne găsească. Trebuie. Trebuie. Altfel, durere.
- Ptiu, satano! Eu voi ramâne patru şiraguri de zile, hrănindu-mă doar cu apă, spre bucuria flăcăilor noştri de pe aripile universului. Altfel, nu există. Mai bine mor, nimicind pe altfel si renăscându-mă în gândurile urmasilor, ca fortă, fără cuvântul altfel. Ca să fie cine să îi primească pe flăcaii ce se întorc. Cine să îi primească? Cine i-a nascut? Şi ploaia cea de taina sa se reverse peste sufletele bunilor si străbunilor, că toţi vom fi de fată. Si flăcăii nostri, în sprijinul nostru, ca niste altoi. Un pom mare, rotat, de spirit, neamul dacic.

     Si asa mergeau împreună, regele Decebal si un călugăr călător cu mintea în nori, pe platourile cele spirituale, unde neamul dacic se-ntâlneste cu cerul. Si arar grăia regele Decebal cu graiul buzelor către călugăr. La fel si călugărul. Dar rămânea pe lângă rege până era schimbat din porunca Marelui Preot. Iar Decebal îsi vedea de ale sale ca si cum nu ar fi fost însoţit. Si regele, oricând voia, îl trimitea de lângă el. Dar nu peste multă vreme, apărea alt caălugăr si, ca si cum nu ar fost cu trupul pe pământ, mergea în apropierea regelui. Si regele dadea a zâmbire în sinea lui, cât de repede apărea un alt călugăr. Si mai mult se înforţa pentru patria lui! Si mai multă fericire îi ploua în suflet, de la Zamolxe si mai mult îi purta gândul spre flăcăii cerului. Si punea biciul pe sine si se ostenea ca un ostas de rând. Ajuns la taietorii de piatră, îsi aruncă pieptarul regal si cămasa de pe el si se osteni până seara cu tăietorii de piatră, cerând pentru el doar apă si pentru ceilalti lucrători, vin bun. Si dimineata a fost primul cu căruta de pământ la zidul dacic. Si monta bârnele de stejar, în marile pietre coplite si scobite perfect pentru bârna de legătură. Lucru temeinic, de nedarâmat.

Si sus, deasupra zidurilor, umblau călăretii si cărutele. Si se dormea si se trăia.
- Vulturii taichii, de pe pamânt si din cer, îi trecu un gând prin minte. Apoi se certa aspru: Hei, Decebale, ai timp sa te gândesti, la una, la alta, iar zidurile pamântesti nu sunt gata. S-au prăbusit de atâtea ori. Dacă ar fi fost timpul reîntoarcerii feciorilor din cer si nu ne-ar fi găsit pe noi?! Si iar, de o mie si mai bine de ani construim, din nou, peste vechile temelii. Toti vor ca feciorii nostri sa fie ai lor! De fapt să-i captureze! să-i jefuiască! Îi vor omorî. Ei sunt atât de buni, deplin îndumnezeiti! Nu stiu, au uitat de mult răutătile pământesti, câte or fi fost atunci pe pământ. Sunt numai dor si iubire. Ploaie de dor si iubire peste osemintele părintilor, fratilor, prietenilor, în mijlocul carora au crescut pe pământ. Si toti îi asteaptă, aici în sinea noastra, a celor ce suntem acum în viata aceasta. Senzorii lor sunt corespondenti cu senzorii din noi. Aterizarea le este asigurată în orice conditii. Ferească totusi Dumnezeu, de un accident.
Si tot sunt salvati, ca spirit, în spiritul nostru, apoi, nu, într-un sirag de ani suntem în stare, pe pământ, cu gândurile lor în noi, să refacem o parte din pierderile tehnice. Or, desigur, potrivnicii, orice ne-ar îngădui, doar asa ceva nu. Iar daca totul se desfasoara bine, îi asteptăm pe pământ, pe sfintii nostri, îi vom astepta, case noi de iubire si dor. Altii pândesc, pentru a-i captura, cu sălbaticia specifică piratilor. Iar ei sunt gata sa sufere si rastignirea, din prea multa lor iubire.

Nici nu există altă cale pentru a salva, pentru a elibera omenirea din hruba în care s-a prabusit si trăieste. Si iar, iubirea, medicament în sinea oamenilor, prin sirag de mileniii. Mereu, jertfirea celor sfinti. Ei însisi, din iubire, acceptă zguduitoarele chinuri ale iubirii. Închipuiti-va, copiii răstigniti de părinti! Iar copiii se zbuciumă în chinurile mortii, în nevinovatia lor îngerească, privind uluiti la proprii lor părinti.
Asa ceva si cu mult mai zguduitor se va întâmpla. Si ce stiu ei întrece orice închipuire. Dacă tot ce am facut noi aici, aceste castele fortificate, pe platouri, retezând coastele si vârfurile muntilor si transformându-le în terase fortificate si tot asa pe saptezeci si doi de kilometri, întrece puterea de imaginaţie a strănepotilor nostri de la începutul celui de al treilea mileniu, dar ce ştiu fiii ce se reîntorc peste două mii cinci sute de ani, pe aripile cerului! Cu atât mai mult se întrece orice închipuire!

Ce stiu, de când au plecat si noi nu mai stim, că a trebuit să reluam civilizatia speciei umane de la început! Si ce stiu din ce nu stiau nici părintii lor si strămosii nostri, care i-au trimis pe aripa universului! Au călătorit o vreme cu îngerii lumii celeilalte.
Aici este marea căutare, în a dibui cărările ascunse, de a trece prin locurile blocate, de acces spre dincolo. Pe acestea le vânează dumnealor, pentru a deschide culoarele, ca niste pirati, să debordeze dincolo, de unde plouă cu iubirea. Dar de unde au fost alungati. Ei stiu atât de multe, de dincolo, fiind ei însisi parte lucratoare la marile opere ale cerului. La întelenirea lumii noastre. Noi însine, oamenii, fiind făcături din stropi de lumină de dincolo.

Si pregătesc un razboi. Nu suportă starea lor de învinsi. Fratii lor, arhanghelii si îngerii, de dincolo, au rămas si în locurile alungatilor. De aici ură, de acolo iubire. Iar flăcvii nostri se întorc cu iubire si dor. Cu Tinerete fără bătrânete si Viată fără de moarte. Iata taina cea mare a iubirii si a dorului, de-a împărtăsi iubirea. Ei vin la noi, la părintii lor. Romanii! Oh, Zamolxe! Au pornit spre noi cu tot ce au fost în stare să adune din lumea aceasta ca armată, dacă ne frâng, vor penetra în mintile urmasilor si nu noi, ci ei din noi, îi vor astepta pe flăcăii nostri.
După romani vor veni alte neamuri, la pradă, să nu ne ridicăm, iar, la lumină. Orice, numai să nu ne ridicăm. Demult de tot fost-am loviti de potrivnici. După ce au plecat flăcăii nostri pe aripile universului. Fiii celui viclean au lovit. Să fie stăpânii lumii acesteea. De-a călare peste neamuri. Si s-au surpat si cu ei toate neamurile. S-a surpat civiliza ţia speciei umane.

Civiliza ţia tehnică fără iubire cerească, e un nimic. Acum iar au avans tehnologic, minus Lumina Lină, mostenirea din cealaltă lume. Lumina Lină din adâncurile noastre vor încerca să o izoleze, întrerupând legăturile dintre ea si minte, dintre ea si constii ţa de sine a fiecarui dac, dintre ea si via ţa cea de toate zilele.
O bătălie planetară. Peste tot în lume, unde se află această Lumină Lină, sau unde poate să se întelenească, atacul lor se declansează.
Au acoperit întreaga planetă cu obiceiuri care se opun Luminii Line. Ce urmează este usor de presupus. Dacă legăturile cu Lumina lină, din adâncimile de nepătruns ale fiinţei omenesti, nu sunt întrerupte fa ţă de constiinţa activă din fiinta umană, atunci neputinta potrivnicilor este învederată, indiferent de for ţa lor tehnologică dominatoare.Indiferent de atacurile lor pentru a întrerupe aceste legaturi.
Când constiinţa de sine se ţine tare, fiinţa umană este deplin apăratv si legvturile cu flvcvii nostri, ce se întorc, sunt de neatins.
Sunt niste legi, pe care potrivnicii le stiu, de aceea evită, cu toată forţa vicleniei, să fie adusi în situatia de a se lovi de ele. Au învăţat, stiu si lecţia zădărniciei uciderii fiinţei umane, pentru a o scoate din circuitul vieţii ideale înalte, generoase, divine. Mai avem până la marea întâlnire două mii cinci sute de ani. Pu ţin timp. Mult a fost, pu ţin a ramas
.

     Decebal, în crugul zilei, plăcut înviorat de istovitoarea muncă la fortificaţii, se întoarse spre călugăr si-i rosti cu graiul buzelor:
- Părinte, regele îţi spune să te retragi în cele ale Sanctuarului.
- În ele sunt,
îi răspunse calugarul, tot cu glasul buzelor, Şi tot în ele mă retrag, sub ascultarea lui Zamolxe.
     Călugărul, fără a mai spune un cuvânt, se îndepărtă, mergând parcă pe ape, asa de lin si de repede îl purtau paşii. Cuvintele: "Sub ascultarea lui Zamolxe" rămaseseră în mintea lui Decebal. Acesta luă de îndată o hotărâre. Ceru să fie pregatită apa pentru îmbaiere si să-i fie aduse straie noi din in si cânepă, fără nici un fir de cusătură de altv culoare.
-Să scrie direct, Zamolxe, pe inima mea, voia Sa, zise regele, în gând, rugăciunea.