Marile imperii de Morcov C. Florea publicat la 05.06.2010
Marile imperii
     Voi consemna pe scurt în continuare, într-o prezentare selectivă si, recunosc, incompletă, câteva din evenimentele istorice mai importante petrecute pe arealul euro-asiatic.
     SUMERUL
Mesopotamia antică este astăzi ocupată de statul Irak, locuitorii se numesc irakieni si sunt descendentii anticilor sumerieni într-un procent important. Pe parcursul îndelungatei lor istorii, destul de frământată, s-a mai adăugat un procent de alogeni.
Un adevărat tezaur arheologic, aflat în subsolul Sumerului, a atras nenumărati cercetători ai istoriei vechi si nu i-a dezamăgit.
Am amintit în capitolele anterioare câteva din descoperirile uluitoare, printre care impresionanta "bibliotecă" din nisip.
     Punctele culminante ale civilizatiei mesopotamiene au fost:
- domnia lui Hamurabi pe la 1700 i.e.n.,
- a lui Assurbanipal în Ninive la 650
- si Nabucodonosor la 58 î.e.n..
În preajma anului 2500 î.e.n., se consemnează deja existenta centrului cultural Ur - prima perioadă - leagănul civilizatiilor sumeriene, akkadiene, assiriene si babiloniene.
În jurul anului 2350 î.e.n. se trece în revistă epoca Akkad, ulterior si celelalte. Pentru detalii, cei interesati au de-acum suficient material în biblioteci. Merg mai departe si amintesc în treacăt că pe la 2050 î.e.n. începe a treia perioadă a centrului cultural Ur, cu regele Ur-Nammu, urmat de fiul său Sulgi.
     Un eveniment important la sfârsitul mileniului al II-lea î.e.n. este plecarea strămosilor lui Israel din Ur.
Condusi de Abraham, fiul unui preot, ei părăsesc centrul cultural Ur si ajung în Egipt ca oameni liberi. Aici au prosperat sub conducerea înteleaptă a lui Abraham, pe care îl vor socoti părintele neamului lor si îl vor numi Avraam, nume sub care îl întâlnim în Vechiul Testament.
Consecinta prosperitătii a fost o dezvoltare demografică ce a făcut ca în câteva secole să depăsească populatia autohtonă. Liderii egiptenilor s-au îngrijorat si au început să-i persecute transformându-i în sclavi.
În momentul când egiptenii s-au radicalizat, are loc "fuga din Egipt" pe la anul 1260 î.e.n., sub conducerea profetului Moise (vezi Biblia - EXODUL). Între anii 1830 si 1530 î.e.n. în Babilon domneste dinastia Hammurabi (unul din reprezentanti a creat celebrul cod de legi cu 282 de paragrafe).
Ulterior apar assirienii, pe la 1300 î.e.n.. Dintre liderii lor amintesc legendara regină a Assiriei si Babilonului, identificată cu Sammuramat, sotia lui Samsi Adad al V-lea, numită si Semiramis (pentru noi Semiramida). Traditia îi atribuie constructia grădinilor suspendate din Babilon, pe la anul 806 î.e.n., operă socotită una dintre cele sapte minuni ale lumii antice, pentru grandoarea arhitecturii.
Merită amintit si regele Sanherib care asediază în zadar Ierusalimul pe la anul 681 î.e.n. si distruge Babilonul în anul 689 î.e.n..
Urmasul său Asarhadan, predecesorul lui Assurbanipal, cucereste Egiptul înainte de anul 669 î.e.n.
Regele med (al persilor) Kyaxares distruge Assurul si astfel semnează sfârsitul imperiului Assirian la anul 612 î.e.n..
La anul 606 î.e.n., caldeenii, sub Nabupolassar împreună cu mezii lui Kyaxares, cuceresc Ninive si conditionează aparitia unui nou Imperiu Babilonean, numit Imperiul Caldeenilor.
Pe la anul 604 î.e.n. Nabupolassar desprinde Babilonul de Asiria.

     Ca să închei periplul prin istoria Sumerului, voi aminti că în anul 331 î.e.n., macedoneanul Alexandru cel Mare cucereste si el Babilonul, apoi încearcă o expeditie spre India, dar se întoarce din drum din motive obiective si moare în Babilon la anul 323 î.e.n..
După celebrul macedonean, teritoriul Sumerului va fi stăpânit de regatul seleucid (secolul al IV-lea - al II-lea î.e.n.), apoi de statul partilor (sec. al II-lea si al III-lea î.e.n.) si al sasanizilor (secolele al III-lea - al VII-lea e.n.) În anii 635 - 637 e.n., Sumerul va fi cucerit de către arabi, care îl vor denumi pentru viitor Iraq si impun islamismul ca religie oficială.
Odată cu fondarea Bagdadului, la anul 762 e.n., devine centrul califatului abasizilor.
În secolul al XI-lea e.n., Irakul va fi cucerit de turcii selciukizi, apoi de către hoarde mongole la anul gloriei mongole 1258 e.n. de turcmeni si apoi de persani, pentru ca din anul 1534 până în 1918 să fie provincie a Imperiului Otoman.
O problemă internă delicată în Irak este conflictul între sectele religioase ale islamismului, sunnite si siite. Vechimea acestor două secte dăinuie de aproape un mileniu ai jumătate ca rezultat al luptei pentru suprematie între urmasii lui Mohamed, mort în anul 632 e.n. la Medina. Saddam era sunnit si în timpul dictaturii lui i-a persecutat pe siiti. După căderea lui Saddam, siiti, care sunt majoritari în populatia Irakului, au accedat la putere, iar sunnitii duc o luptă tip terorist si împotriva ocupatiei străine, dar de fapt împotriva siitilor.
     ALTE IMPERII
PERSII: Pace, după cum observati, nu este în zonă decât arareori si pe perioade scurte.
La sfârsitul mileniului al II-lea î.e.n., în sudul Iranului de astăzi, se stabilesc triburi indo-europene de mezi si persi din nord-vest. Prin secolul al VIII-lea î.e.n. ia fiintă statul Media cunoscând sub Cyaxares (625-585) o epocă de glorie. Dar regele persilor Cyrus supune statul Media si pune bazele Imperiului Persan. Acest imperiu va fi foarte activ în zona respectivă.
Sub Darius I (522-486), din dinastia ahemenizilor, atinge apogeul puterii sale.
Se întindea între India si Tracia.
Încercând să intre în Dacia (510 î.e.n.), este bătut de sciti si izgonit, dar nu se astâmpără.
Îi încearcă, putin mai la vale, si pe greci, ca să lase în istorie înfrângerile de la Maraton (490 î.e.n.) si de la Salamina (480 î.e.n.).
Alexandru cel Mare, în anii 334 - 330 î.e.n., va cuceri Imperiul Persan si le scoate din cap definitiv ideea de a pătrunde în Europa.

     Începe declinul. Vor apartine un secol regatului seleucid, apoi devin patria regatelor partilor (240-î.e.n. - 226 e.n.) si apoi al sasanizilor (226 - 651 e.n.).
La anul 636-651 e.n. vin cuceritorii arabi care le impune islamismul. După arabi vin mongolii la anul 1258 e.n. si îi vor cuceri în aceeasi campanie când au cucerit si Irakul vecin.
Un moment important în istoria Iranului este aparitia lui Ismail I, întemeietorul dinastiei Sefavizilor. El pune în secolul al XVI-lea e.n. bazele noului stat centralizat iranian, care va cunoaste o mare strălucire sub Abbas I cel Mare (1587-1629).
     Să mai trecem în revistă două imperii din vechime care, desi izbutesc să fiinteze până în era noastră, vor dispărea totusi din istorie.

     Primul este HOREZMUL, despre care primele stiri vin din secolul al XIII-lea î.e.n..
În secolele al VIII-lea - al VI-lea î.e.n. se construeste un important sistem de irigatii, iar între anii 517 - 512 î.e.n., Persii fac două expeditii în Horezm.
Trecând în era noastră, în Horezm are loc o invazie turcă la anul 560, apoi o înaintare chineză pe la anul 660. În anul 712 Arabii intră si ei în Horezm, iar în 1044 va fi cucerit de turci. Horezmul populând o zonă din preajma râului Amu-Daria era mai aproape de vatra turcomanilor. De la ei li se trage si sfârsitul.
În anul 1218, vijeliosul mongol Genghis-han năvăleste în Horezm, operatie care determină sfârsitului imperiului horezmic la anul 1231 din era noastră.
     Al doilea este Imperiul HITITILOR. Despre acesta am mai consemnat anterior si nu mai insist. Amintesc doar nasterea lui înainte de anul 1570 î.e.n. din triburile tracilor răsăriteni si dizolvarea lui pe la anul 1200 e.n. datorită năvălirilor turcice, care începuseră să vină în puhoaie spre Europa. După dăinuirea lor un timp, aceste ultime două imperii lasă în urmă importanta lor în formarea unor noi structuri organizate ca state moderne.
     EGIPTUL
Despre Egiptul Antic, fată de materialul vast existent, nu îndrăznesc decât să consemnez lapidar câteva repere din istoria acestui popor plecat din lumea tracă.
Între anii 2850 si 2052 î.e.n. este perioada pe care istoricii au numit-o "vechiul imperiu", cu capitala la Memfis si cuprinde primele opt dinastii.
Dinastia a IX-a si a X-a constituie prima perioadă intermediară, după care urmează imperiul de mijloc între anii 2052-1610 î.e.n., cuprinzând dinastiile a XI-a si a XII-a.
După asta vin dinastiile a XIII-a la a XVI-a care va fi a doua perioadă intermediară pentru ca imperiul de mijloc să se încheie cu dominatia hicsosilor.
Noul imperiu, cu capitala la Teba, cuprinde dinastiile de la a XVII-a până la a XXIV-a.
     Egiptul faraonic, timp de peste 2000 de ani, reprezintă o putere principală în Orientul Apropiat si a fost creatorul uneia dintre cele mai strălucite civilizatii ale lumii antice.
Nasterea unor noi puteri în jurul lor, pe care sumerienii si egiptenii le influentaseră pozitiv în dezvoltarea lor, anunta începutul apusului vremurilor glorioase.
La anul 525 î.e.n., persii ahemenizi, sub conducerea regelui Cambise cuceresc Egiptul. Si tot înainte de era noastră, la anul 332, vine rândul lui Alexandru cel Mare să calce Egiptul.
     Între timp se născuse Imperiul Roman care s-a simtit obligat să-si arate puterea si tin sub ocupatie măretul, dar îmbătrânitul Egipt peste 400 de ani, între anii 30 î.e.n. si 395 e.n.. Alti actori, aceeasi piesă, vor fi cei ce reprezintă Imperiul Bizantin între anii 395 si 639 e.n. care vor tine sub ocupatie Egiptul.
De-acum suntem în era noastră si se ridică si arabii cu veleităti de cuceritori. Acestia cuceresc si ei Egiptul la anul 641 si vor impune în Egipt limba arabă si religia lui Mohamed.
Asa va deveni la anul 969 centrul Califatului Fatimid, apoi al dinastiei Aijubizilor între anii 1175 si 1252 si al statului mamelucilor între anii 1252-1517.
Din anul 1517, Egiptul va fi transformat în provincie a Imperiului Otoman care între altele consolidează religia islamică făcând-o ireversibilă în zonă. Măretii zei egipteni au intrat cuminti în muzee.
Expeditia de cucerire a lui Napoleon Bonaparte (1798-1801) esuează, lâsându-l stăpân al Egiptului pe Pasa Mohammed Ali.
Acesta reuseste să dobândească independenta tării, dar până în septembrie 1914, Egiptul rămâne, nominal, provincie a Imperiului Otoman.
     INDIA
Alături de Sumer (azi Irak), Egiptul si India, care îsi păstrează numele original, sunt tările unde perenitatea oamenilor care le locuiesc se întinde în timp peste cinci milenii.
În India, primele centre culturale precum Harappa si Mohenjo-Daro sunt contemporane cu primele manifestări culturale din Egipt si Mesopotamia.

   Din a doua jumătate a mileniului al II-lea si până în secolul al V-lea î.e.n., triburi indo-europene, venite succesiv din nord-vest, vor cuceri India septentrională.
Apogeul civilizatiei antice este atins de imperiile Maurya (secolul al IV-lea - al III-lea î.e.n.) si Gupta (secolele al IV-lea si al Vlea e.n.).
La baza creării acestei civilizatii au stat celebrele patru "Vede", ca si epopeile "Mahabharata" (cea cu peste 200.000 de versuri) si "Ramayana", toate scrise în limba sfântă, sanscrita.
Acest popor pasnic s-a dezvoltat linear, fără manifestări belicoase.
Pe noii veniti i-a primit lângă ei si i-a invitat să le împărtăsească modul de viată pe care îl aduseseră din Carpati.
Până si astăzi, la poporul indian, se simte izul patriarhal, iar când Ghandi le-a vorbit de constiintă natională au fost surprinsi. Cele două imperii amintite vor reusi să unifice cea mai mare parte a Indiei.
Secolele al VI-lea - al XIV-lea din era noastră, vor fi marcate de frământarea feudală si de invaziile unor popoare turanice din Asia Centrală, apoi ale arabilor si apoi ale mongolilor.
     După acest periplu prin extremitatea zonelor populate de primii emigrati din zona Carpatilor, să revenim spre Balcani si Europa de Vest, zonă ce prezintă un interes mai mare pentru scopul nostru, acela de a aborda formarea poporului nostru într-un context mai larg.
     GRECII ANTICI
Înaintea erei noastre se naste Grecia Antică prin aparitia civilizatiei minoice în insula Creta între mileniile al II-lea si al III-lea. Apoi la începutul mileniului al II-lea coboară iar din nordul peninsulei balcanice (din marea familie a tracilor) triburi de ahei, ionieni si eolieni care îsi extind stăpânirea asupra Cretei si a Ciprului, creând civilizatia miceniană cu principalele centre în Mycene, Tirynth, Pylos etc.

     Prin secolul al XII-lea î.e.n. apar ultimii veniti în zonă, dorienii. Acestia provoacă o presiune demografică asupra ionienilor conditionând atacul cetătii Troia din Asia Mică, cetate a tracilor răsăriteni condusă de Enea.
După cucerirea Troiei, grecii au posibilitatea să creeze colonii pe coastele Asiei Mici.
Prima colonie este Efesul, fondat de ionieni, al căror eponim (ca si al mării Ionice) îsi trage originea de la muntele sfânt Kogaion (Olimpul tracilor).
     Altă colonie fondată de ionieni pe coasta apuseană a Asiei Mici este Miletul, distrus de persi prin anul 500-494 î.e.n., după care va cunoaste o nouă epocă de înflorire a elenismului
. Miletul devine celebru prin "Scoala din Milet", scoală filozofică reprezentată de Tales, Anaximandru si Anaximene, care vor inaugura filozofia greacă.
Ulterior ionienii vor mai crea colonii în Mediterană (Naucratis) si la Pontul Euxin (Histria, Tomis, Odessos, Olbia).
     Dorienii vor crea pe coasta de sud-vest a Asiei Mici orasul Halicarnas, care a rămas celebru prin construirea în secolul al IV-lea î.e.n., de către Artemisa, în memoria sotului său Mausol, un monument funerar, socotit una din cele sapte minuni ale lumii antice (de acolo cuvântul comun mausoleu).
     Grecii, în epoca marii colonizări (secolele al VIII-lea si al VII-lea î.e.n.), fondează orase si în nordul Africii, sud-estul Italiei si Spaniei. După războiul peloponeziac, câstigat de Sparta, urmează perioada de glorie a Tebei, apoi a macedoneanului Alexandru cel Mare - cu o trecere meteorică prin istorie, dar cu realizări incredibile, apoi Grecia va deveni provincie romană pentru patru secole si jumătate, după care urmează Imperiul Bizantin, continuatorul, în fapt, al Imperiului Roman, după disparitia la anul 476 a Imperiului Roman de Apus.

     Imperiul Bizantin (Roman de Răsărit) se prăbuseste la anul 1453 e.n., când otomanii condusi de Mohamed al II-lea cuceresc Constantinopolul. Astfel Grecia intră sub ocupatia Imperiului Otoman până la anul 1829 e.n.
     Grecii, ca descendenti ai tracilor nord-dunăreni, vor mosteni multe caractere ale strămosilor lor. Si ei, ca si ceilalti descendenti ai tracilor, vor realiza visul oricărui părinte normal, acela de a-si vede copilul ca o editie personală îmbunătătită si adnotată, de a urca o nouă treaptă sau mai multe pe scara emancipării.
Acestia au fost Grecii antici: n-au dat lideri de anvergură imperială ca alte popoare contemporane cu ei, în schimb au creat primii ideea de democratie (demos-kratos).
Si-au respectat originea, supranumind Dacia Antică "Tara Zeilor", iar zeii i-au luat ca zestre.
La vremuri de restriste multi dintre ei au căutat sprijin si adăpost, înapoi la origine, chiar până în timpurile contemporane.

     Civilizatia lor s-a remarcat mai ales prin dezvoltarea filozofiei, a artei, a culturii în general, cu caracter peren si universal. Scrierile grecilor antici au constituit baza studiilor lui Nicolae Densusianu si a fratelui său Aron) în vederea elaborării lucrării "Dacia preistorică" numită si Biblia românilor. Si alti cercetători, de pe toate meridianele, au beneficiat de acest bogat izvor de informatii.
Principalul realizator al propagării "elenismului" a fost tracul Alexandru cel Mare, iubitor de civilizatie, care prin grija tatălui său Filip al II-lea l-a avut maestru pe celebrul grec Aristotel.
Iată prilejul fericit de la care trebuie trecut în revistă marele Imperiu Traco-Macedonean, care s-a născut înaintea Imperiului Roman si dacă n-ar fi murit înainte de vreme conducătorul lui, Alexandru cel Mare, multe lucruri ar fi fost altfel acum, cel putin în Europa.
     IMPERIUL TRACO-MACEDONEAN După I.C.Drăgan, macedonenii s-au format din zece triburi initiale de origine tracă.
Multe dovezi arheologice si culturale, argumente religioase, caracterologice si de altă natură justifică această opinie.
Începuturile Macedoniei sunt apreciate în jurul anului 715 î.e.n. când nevoia de expansiune a populatiei nord-dunărene impune încă o iradiere a unor triburi.
În acest caz a fost simplu si firesc. Cele zece triburi au trecut Dunărea si s-au asezat în spatiul liber spre sud-vest, în sudul Panoniei până în vecinătatea cu Grecia si cu Italia. Aici se naste Macedonia de Jos, unde regele Caran a fondat chiar o dinastie, după care s-a extins si în Macedonia de Sus. După alti autori, primul rege ar fi fost Perdicus. Dar fie Caran, fie Perdicus, nici ei, nici urmasii lor nu s-au remarcat în mod deosebit până la Filip al II-lea si fiul său.
Reprezentantul cel mai de seamă al tracilor a fost, incontestabil, Alexandru cel Mare care a reusit în fulgerătoarea lui viată să realizeze cel mai mare imperiu al lumii.
După spusele persilor mai mare chiar decât Imperiul Roman care îi va urma.
Desi faptele regelui Filip al II-ea si mai ales ale fiului său Alexandru se derulează în majoritate alături de eleni, acestia nu i-au recunoscut ca greci. Alexandru cel Mare nu a fost primit la jocurile Olimpice, nefiind grec. În acelasi timp, populatia macedoneană, când era nevoită să vorbească greceste, pronunta cu accent străin această limbă.
De altfel, populatia tracilor din sud si a ilirilor (baza imperiului macedonean) vorbeau firesc limba tracilor din nordul Dunării, fratii lor de lângă care plecaseră, deci grecii erau îndreptătiti să nu îi socotească greci.
Si astăzi, la distanta de peste 2000 de ani, macedonenii împrăstiati până în muntii Pindului si în actuala Albanie, dovedesc strânse legături lingvistice cu limba românilor, descendentii directi ai tracilor din nordul Dunării.
Si mai mult, după Hellanicos, si altii, strămosii macedonenilor au populat si Moesia (nordul Bulgariei de azi), deci în vecinătate intimă cu tracii din nordul Dunării de Jos. Dealtfel, iată-i pe machedonii de astăzi întâlniti cu o frecventă remarcabilă în Dobrogea actuală, unde ei se simt, în acest habitat, mai aproape de conditiile care li se par firesti pentru ei. Dar au trăit si prin Bucuresti (Capsa), prin Craiova (Mihail), sau prin Ardeal (Gojdu).
     Botezat cu un nume pur trac, Alexandru se va naste în anul 356 î.e.n. la Pella capitala Macedoniei, dintr-un rege trac, Filip, si o mamă iliră Olimpia. Era în acelasi timp urmas în linie dreaptă (strănepot) al lui Perdicas I (numit si Argeiades-de pe Arges), fondatorul statului macedonean. Alexandru avea o fire vucanică, era iubitor de viată, de petreceri, dar deosebit de dur, în consonantă cu vremurile pe care le-a trăit.
Noi, cei de astăzi, cunoscând si istoria posterioară marelui macedonean, ne punem întrebarea, de ce nu s-o fi orientat Alexandru spre nordul Dunării de Jos pentru a-si mări imperiul?
În mod sigur stia ce potential militar si economic avea la acea dată regatul lui Dromichete si îl stia si pe acesta ce calităti avea. Acest spatiu, de altfel, nu fusese călcat de nici un străin.
Poate si pentru aureola de tară sfântă a zeilor, dar si pentru vrednicia geto-dacilor în confruntările cu neprietenii.
O încercare făcuse Darius I al Persiei pe la anul 510 î.e.n., dar nici nu a atins hotarele Daciei si s-a întors bătut de scitii de la hotarul estic al acesteia (scitii, tot triburi de arieni).
Revenind la subiect, lumea elenilor era mai ispititoare pentru Alexandru din mai multe puncte de vedere:
-în primul rând, la anul 336 î.e.n., el prelua o mostenire de la tatăl său, care cucerise Grecia, sanctionând-o pentru necazuri anterioare;
-în al doilea rând, Alexandru, ca discipol al lui Aristotel, era ispitit mai mult de cuceririle civilizatiei grecesti în comparatie cu "barbarismul" getodacilor.
El intră totusi în stânga Dunării la anul 335 î.e.n. pentru a linisti niste spirite, dar nu întârzie mult în zonă;
-în al treilea rând, din estul Greciei, persii, socotindu-se cel mai mare imperiu al epocii, deveniseră primejdiosi prin dorinta expresă de a intra în Europa. Pentru a-i potoli, ambitiosul Alexandru a trebuit să-i bată pe persi de cinci ori, după ultima victorie anulându-le definitiv si pentru totdeauna visul de a mai ameninta Europa cândva.
Europa trebuie să-i fie recunoscătoare, pentru că cine stie ce viitor ar fi avut în secolele următoare, sub persi;
-si nu în ultimul rând, din estul Greciei va avea o perspectivă largă de noi cuceriri într-un spatiu imens si frământat de evenimente istorice.
     Am mai spus, dar repet, pentru a încheia subiectul cu epopeea lui Alexandru.
După ce i-a bătut pe persi, cucereste Egiptul, Mesopotamia, încearcă o campanie spre India, dar se răzgândeste, numai el a stiut de ce, s-a întors si si-a încheiat fulguranta sa viată în Babilon. A murit brusc, în urma unei boli, în luna iulie a anului 323 î.e.n., la vârsta de 33 de ani, în plină glorie, ca si încă nenăscutul Iisus Hristos. Nimeni ca el de peste 2300 de ani încoace.
Odată cu moartea uriasului trac, începe declinul marelui imperiu, ajungând astăzi cu greu să le afli identitatea ca popor, divizat si disipat prin tările vecine si nerecunoscut nici ca minorităti nationale mai ales în Grecia, fosta Iugoslavie si Bulgaria.
Urmasii lui Alexandru, diadochii, colaboratori ai săi până atunci, în special fosti generali, nu-l pot înlocui, nici în echipă, individual nici atât.
     Nu voi insista pe frământările imperiului trac, după disparitia lui Alexandru, nici pe tendintele de fărâmitare, generate de luptele intestine între urmasii săi, pentru putere, scopul lucrării de față este ca din evenimentele prezentate, cititorul să-si dea seama de contextul politic si social în care populatia care va forma viitoarea Românie a evoluat din cele mai vechi timpuri si a demonstrat că strămosii nostri si urmasii lor nu au fost cu nimic mai prejos decât altii, ba de cele mai multe ori, s-au ridicat deasupra altora.
Este revoltător să citesti în "Mic dictionar encicolpedic" din 1972: "Nicola Tesla (1856-1943), inventator american de origine iugoslavă", când toată lumea stie că era macedonean, că tatăl său era poreclit "teslă", fiind dogar, de unde copilul Nicolae a luat numele din porecla tatălui său.
Cunoscutii lui apropiati, impresionati de inteligenta sa, îl socoteau nu diabolic ci divin. Nici Einstein n-a înteles principiul experimentului "Philadelphia", ca să-l continue după moartea lui Nicolae Teslă.