Noul Pamant - Partea V de Eckhart Tolle publicat la 10.06.2010
Egoul: starea curenta a umanitatii
     Fie ca sunt pronuntate cu voce tare, fie ca ramân nerostite, la stadiul de gânduri, cuvintele pot arunca o vraja aproape hipnotica asupra voastra.
Va pierdeti cu usurinta în ele si ajungeti sa credeti, hipnotizati, ca odata ce ati atasat un cuvânt unui anumit lucru, cunoasteti ce este lucrul acela, în realitate însa nu stiti ce este, ci doar ati acoperit misterul cu o eticheta.
     Orice element, indiferent ca este o pasare, un copac sau o simpla piatra - si cu atât mai mult o fiinta umana - ramâne necunoscut în ultima instanta.
Lucrurile stau astfel deoarece fiecare element are o profunzime insondabila.
Tot ceea ce putem percepe, experimenta, analiza nu reprezinta decât stratul de suprafata al realitatii, mai putin decât partea vizibila a unui aisberg.
Sub ceea ce se vede la suprafata exista nu doar o legatura între toate elementele, ci si legatura lor cu Sursa vietii din care au aparut.

     Chiar si o piatra, dar mai degraba o floare sau o pasare va pot arata drumul înapoi catre Dumnezeu, catre Sursa, catre voi însiva.
Atunci când le priviti, le tineti în mâna ori le lasati sa existe fara sa le atasati un cuvânt sau o eticheta mentala, în voi va rasari un sentiment de veneratie si de uimire. Esenta lor vi se va revela în tacere si totodata va reflecta înapoi catre voi propria voastra esenta - iata ce percep marii artisti si reusesc sa transmita prin arta lor.
Van Gogh n-a spus: „E doar un scaun vechi”, ci l-a privit îndelung, percepând fiinta acelui scaun. Apoi, asezându-se în fata pânzei, si-a luat pensula. Scaunul în sine ar fi putut fi vândut în schimbul câtorva dolari. Pictura aceluiasi scaun însa poate costa astazi peste 25 de milioane de dolari.
     Când veti înceta sa acoperiti lumea cu cuvintele si etichetele voastre, viata vi se va îmbogati cu un sentiment al miraculosului care s-a pierdut cu mult timp în urma, atunci când umanitatea, în loc sa se foloseasca de gândire, s-a lasat posedata de ea.
Viata voastra recapata o anumita profunzime. Lucrurile îsi recâstiga prospetimea, noutatea.
Iar cel mai mare miracol consta în experimentarea sinelui vostru esential ca precedând orice cuvânt, gând, eticheta mentala sau imagine.
Pentru ca acest lucru sa fie posibil va trebui sa clarificati perceptia Eului, a Fiintei, extragând-o dintre toate acele notiuni cu care s-a amestecat, adica s-a identificat. Aceasta clarificare face subiectul cartii de fata.
     Cu cât atasati mai repede etichete verbale sau mentale lucrurilor, oamenilor si situatiilor, cu atât mai goala si lipsita de viata devine realitatea voastra si cu atât deveniti mai impermeabili fata de realitate, fata de miracolul vietii care exista neîntrerupt în voi si în jurul vostru.
Procedând astfel poate ca ajungeti mai abili, dar veti pierde întelepciunea si, de asemenea, bucuria, iubirea, creativitatea si însufletirea.
Acestea sunt ascunse în pauza tacuta dintre perceptie si interpretare.
     Este de la sine înteles ca trebuie sa recurgem la cuvinte si la gândire. Acestea au frumusetea lor - dar este oare nevoie sa le devenim prizonieri?
Cuvintele reduc realitatea la ceva ce poate fi cuprins de mintea noastra - iar aceasta nu poate cuprinde prea mult.
Limbajul consta din cinci sunete de baza produse de corzile vocale. Acestea sunt vocalele a, e, i, o, u. Celelalte sunete sunt consoane produse datorita presiunii aerului: s, f, g si asa mai departe.
Credeti ca vreo combinatie a acestor sunete elementare ar putea vreodata explica cine suntem, care este scopul ultim al universului sau chiar sensul profund al existentei unui copac, a unei pietre?
     Cuvântul „eu” poate fi expresia celei mai mari erori sau a celui mai profund adevar, în functie de modul în care este folosit.
În utilizarea sa conventionala, cuvântul acesta nu este doar unul dintre cele mai frecvente (împreuna cu înruditele „mic”, „al meu/a mea” sau „însumi/însami”), ci si unul dintre cele mai amagitoare, în limbajul de fiecare zi, „eu” exprima o eroare primordiala, o perceptie gresita a ceea ce sunteti, un sentiment iluzoriu al identitatii.
Acesta este egoul.
Acest sentiment iluzoriu al sinelui este ceea ce a denumit Albert Einstein - care a avut acces nu doar la profunzimile realitatii spatiului si timpului, ci si ale naturii umane — „iluzie optica a constiintei”. Sinele acesta iluzoriu devine apoi baza tuturor interpretarilor ulterioare sau, mai bine zis, a interpretarilor gresite ale realitatii, a tuturor proceselor de gândire, interactiunilor si relatiilor. Realitatea voastra devine o reflexie a iluziei initiale.
     Exista însa si vesti bune: daca veti putea constientiza faptul ca iluzia este iluzie, ea se va dizolva. Constientizarea iluziei semnifica totodata si sfârsitul ei. Supravietuirea sa depinde de eroarea pe care o comiteti luând-o drept realitate.
Vazând ceea ce nu sunteti, realitatea a ceea ce sunteti se va ivi de la sine.
     Asadar, care este natura acestui sine iluzoriu?
De obicei, când spuneti „eu” nu va referiti la ceea ce sunteti cu adevarat. Prin intermediul unui monstruos act de reductionism, profunzimea infinita a ceea ce sunteti a fost confundata cu un sunet emis de corzile vocale sau a fost înlocuita cu gândul referitor la „eu” din mintea voastra, împreuna cu toatele cele cu care s-a identificat acest „eu”.
Prin urmare, la ce se refera obisnuitul „eu” si înruditele „mie”, „al meu/a mea”?

     Atunci când un copil mic învata ca o succesiune de sunete produse de corzile vocale ale parintilor reprezinta numele sau, el începe sa echivaleze cuvântul, care în mintea sa îsi gaseste corespondentul într-un gând, cu ceea ce este el.
În aceasta etapa, copiii fac adesea referire la ei vorbind la persoana a treia: „Lui Johnny îi este foame.”
Curând dupa aceea, ei învata cuvântul magic „eu” si-l echivaleaza cu numele lor, pe care deja l-au echivalat cu ceea ce sunt ei. Apoi apar alte gânduri si fuzioneaza cu gândul initial „eu”.
Pasul urmator îl reprezinta gândurile referitoare la „mine” si „al meu”, care desemneaza lucruri ce fac într-un anumit fel parte din „eu”.
Aceasta este o identificare cu obiecte, ceea ce însemna ca investiti un sentiment de sine în lucruri, dar în ultima instanta în gândurile care reprezinta acele lucruri si, în acest mod, va formati o identitate din ele.
     Arunci când se strica sau i se ia jucaria „mea”, copilul va resimti o mare suferinta.
Nu pentru vreo valoare intrinseca pe care ar avea-o jucaria - copilul îsi va pierde curând interesul fata de ea si o va înlocui cu alte jucarii, alte obiecte - ci din cauza gândului de „a mea”.
Jucaria a devenit parte componenta a sentimentului de sine, de „eu” care se dezvolta în copil.
Si astfel, pe masura ce copilul creste, ideea initiala referitoare la „eu” atrage si alte gânduri: ea se identifica cu o categorie sexuala, cu anumite posesii, cu corpul perceput prin simturi, cu nationalitatea, rasa, religia, profesia.

    
Alte lucruri cu care se identifica notiunea de „eu” sunt rolurile - mama, tata, sot, sotie si asa mai departe - cunostintele sau parerile acumulate, simpatii si antipatii si, de asemenea, lucruri care „mi” s-au întâmplat în trecut si a caror amintire este reprezentata de gânduri care îmi definesc în continuare sentimentul de sine sub forma de „eu si povestea mea”.
Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile din care-si deriva oamenii sentimentul identitatii, în ultima instanta ele nu sunt altceva decât gânduri tinute laolalta în mod precar de faptul ca în toate a fost investit sentimentul sinelui.
La aceasta constructie mentala va referiti în mod normal atunci când spuneti „eu” . Mai exact, de cele mai multe ori nu voi vorbiti atunci fiind spuneti sau gânditi „eu”, ci unul dintre aspectele constructiei mentale, sinele egocentric.
Dupa ce va treziti, nu veti renunta la cuvântul „eu”, dar el va avea alta încarcatura, va lua nastere într-un spatiu mult mai profund aflat în interiorul vostru.
     Cei mai multi oameni înca se identifica în totalitate cu fluxul neîncetat de gânduri din mintea lor, cu gândirea compulsiva, repetitiva si fara rost în cea mai mare parte a ei.
Nu exista niciun „eu” în afara de procesele lor de gândire si în afara de emotiile care le însotesc.
Aceasta înseamna a fi inconstient din punct de vedere spiritual.
Atunci când li se spune ca în mintea lor e o voce care nu înceteaza niciodata sa vorbeasca, ei întreaba: „Ce voce?” sau neaga enervati, iar aceasta este desigur chiar vocea respectiva, este gânditorul, este mintea neobservata.
Aproape ca poate fi privita ca o entitate care i-a luat în stapânire.
     Unii oameni nu mai uita niciodata acea prima oara când AU încetat sa se mai identifice cu gândurile lor si au experimentat astfel, pentru câteva clipe, schimbarea de identitate de la continutul mintii lor, la constiinta din spatele acestuia.
Pentru altii se întâmpla într-un mod atât de subtil încât abia daca observa sau sesizeaza doar prezenta unui val de bucurie sau pace interioara, fara sa-i cunoasca sursa.

     Am avut prima strafulgerare a constiintei pe când eram student în primul an la University of London.
Luam metroul de doua ori pe saptamâna ca sa merg la biblioteca universitatii, de obicei în jurul orei noua dimineata, catre sfârsitul orei de vârf.
Într-una din dimineti, în fata mea statea o femeie putin trecuta de treizeci de ani. O mai vazusem si înainte de câteva ori în metroul respectiv. Era imposibil sa n-o observi.
Desi metroul era plin, scaunele din stânga si din dreapta ei erau libere, motivul fiind, fara îndoiala, faptul ca parea nebuna.
Parea extrem de încordata si vorbea singura fara oprire, cu voce ridicata si furioasa. Era atât de absorbita de gândurile ei încât parea total rupta de oamenii din jur. Fata îi era înclinata usor catre stânga, ca si cum s-ar fi adresat cuiva care statea pe scaunul gol de lânga ea.
Desi nu-mi amintesc exact ce spunea, monologul ei suna cam asa: „Si pe urma mi-a spus ea mie... asa ca eu i-am spus esti o mincinoasa cum îndraznesti sa ma acuzi de... când tu esti cea care a profitat mereu de mine am avut încredere în tine si tu mi-ai înselat încrederea...” în vocea ei se simtea tonul nervos al cuiva care fusese nedreptatit, care trebuie sa-si apere pozitia ca sa nu fie anihilat.
     Când metroul se apropia de Tottenham Court Road Station s-a ridicat în picioare si a ponit-o catre usa, fara sa întrerupa torentul cuvintelor care-i ieseau din gura. Statia respectiva era cea la care coboram si eu, asa ca am urmat-o.

     Când am iesit în strada, ea a luat-o spre Bedford Square, înca implicata în dialogul ei imaginar, înca acuzând furioasa si afirmându-si pozitia.
Curios, m-am hotarât sa o urmez atâta vreme cât mergea în aceeasi directie în care mergeam si eu.
Desi cufundata în dialogul ei imaginar, parea sa stie încotro se îndreapta.
Curând ne-am apropiat de constructia impunatoare a Senatului, ridicata în anii 1930, care gazduia sediul administrativ central si biblioteca universitatii.
Eram socat. Era posibil sa mergem în acelasi loc?
Da, catre el se îndrepta.
Era oare profesoara, studenta, angajata la un birou, bibliotecara?
Poate ca fusese inclusa într-un proiect de cercetare al vreunui psiholog. N-am aflat niciodata raspunsul.
Urcam cu douazeci de trepte în spatele ei, iar pâna sa intru eu în cladire (care, ca o ironie, fusese sediul Politiei Mintii din filmul bazat pe romanul lui George Orwell, 1984), ea fusese deja înghitita de unul dintre lifturi. Eram oarecum stupefiat de ceea ce-mi fusese dat sa vad.
     Student matur, în vârsta de douazeci si cinci de ani, aflat în primul an, ma vedeam un intelectual în devenire si eram convins ca toate raspunsurile la problemele existentei umane puteau fi gasite prin intelect, adica prin gândire, înca nu realizasem ca gândirea fara constientizare este principala problema a existentei umane.
Priveam profesorii ca pe niste întelepti care detineau toate raspunsurile, iar universitatea - ca un templu al cunoasterii.
Cum putea fi integrata aici o persoana alienata mintal ca aceea?
Înca ma mai gândeam la ea pe când ma aflam în toaleta barbatilor, înainte sa intru în biblioteca, în timp ce ma spalam pe mâini îmi spuneam: sper sa nu sfârsesc ca ea.
     O privire scurta aruncata în directia mea de barbatul care se afla alaturi m-a determinat sa realizez brusc, socat, ca nu-mi spusesem doar în gând cele de mai sus, ci le mormaisem cu voce tare.
„Dumnezeule, deja sunt ca ea”, mi-am spus.
Nu era si mintea mea la fel de permanent activa precum a ei? Intre noi doi nu erau decât diferente minore.
Emotia predominanta din spatele gândurilor ei parea sa fie furia, în cazul meu, era în cea mai mare parte anxietatea.
Ea gândea cu voce tare. Eu gândeam — de cele mai multe ori — în mintea mea.
Daca ea era nebuna, atunci toata lumea era nebuna, inclusiv eu.
Diferentele tineau doar de treapta pe care ne aflam.
     Pentru un moment am reusit sa fac un pas în afara mintii si s-o vad dintr-o perspectiva mai profunda, asa cum era. S-a produs atunci un scurt transfer de la gândire la constientizare.
Ma aflam înca în toaleta, dar de data aceasta eram singur si ma uitam în oglinda la fata mea.
În acel moment de detasare fata de mintea mea am izbucnit într-un râs sonor. Poate ca parea nebunesc, dar era un râs sanatos, râsul lui Buddha cel cu burta mare.
„Viata nu este atât de serioasa cum o face mintea mea sa para.”
Asta parea sa spuna râsul.
     Dar era doar o strafulgerare, care avea sa fie foarte repede data uitarii. Am trait urmatorii trei ani în anxietate si depresie, complet identificat cu mintea mea.
A trebuit sa ajung în pragul sinuciderii înainte sa revina constientizarea, de data asta fiind vorba despre mult mai mult decât o licarire.
M-am eliberat de gândirea compulsiva si de falsul eu, cel fabricat de minte.
Incidentul descris mai sus nu doar ca mi-a declansat o strafulgerare a constientizarii, ci a si sadit prima îndoiala cu privire la valabilitatea absoluta a intelectului uman.
     Câteva luni mai târziu a avut loc o întâmplare tragica ce mi-a amplificat îndoiala, într-o luni dimineata ne strânseseram în asteptarea unui curs predat de un profesor a carui minte o admiram foarte mult, dar am fost întâmpinati cu vestea ca din nefericire profesorul se sinucisese într-una din zilele de weekend, împuscându-se.
Am fost naucit.
Era un profesor foarte respectat si parea sa cunoasca toate raspunsurile.
Cu toate acestea, înca nu puteam vedea pe-atunci o alternativa la cultivarea gândirii, înca nu realizam ca gândirea este doar un aspect minuscul al constiintei ce ne reprezinta si nici nu stiam nimic despre ego, cu atât mai putin eram capabil sa-i detectez prezenta în interiorul meu.