Egoul: starea curenta a umanitatii
Fie ca sunt pronuntate cu voce tare, fie ca ramân nerostite,
la stadiul de gânduri, cuvintele pot arunca o vraja
aproape hipnotica asupra voastra.
Va pierdeti cu usurinta în ele si ajungeti sa credeti, hipnotizati,
ca odata ce ati atasat un cuvânt unui anumit lucru,
cunoasteti ce este lucrul acela, în realitate însa nu stiti ce este,
ci doar ati acoperit misterul cu o eticheta.
Orice element, indiferent ca este o pasare, un copac sau
o simpla piatra - si cu atât mai mult o fiinta umana -
ramâne necunoscut în ultima instanta.
Lucrurile stau astfel deoarece fiecare element are o
profunzime insondabila.
Tot ceea ce putem percepe, experimenta, analiza nu
reprezinta decât stratul de suprafata al realitatii, mai putin
decât partea vizibila a unui aisberg.
Sub ceea ce se vede la suprafata exista nu doar
o legatura între toate elementele, ci si legatura lor
cu Sursa vietii din care au aparut.
Chiar si o piatra, dar mai degraba o floare sau o
pasare va pot arata drumul înapoi catre Dumnezeu,
catre Sursa, catre voi însiva.
Atunci când le priviti, le tineti în mâna ori le lasati
sa existe fara sa le atasati un cuvânt sau o eticheta mentala,
în voi va rasari un sentiment de veneratie si de uimire.
Esenta lor vi se va revela în tacere si totodata
va reflecta înapoi catre voi propria voastra esenta -
iata ce percep marii artisti si reusesc sa
transmita prin arta lor.
Van Gogh n-a spus: „E doar un scaun vechi”,
ci l-a privit îndelung, percepând fiinta acelui scaun.
Apoi, asezându-se în fata pânzei, si-a luat pensula.
Scaunul în sine ar fi putut fi vândut în schimbul câtorva dolari.
Pictura aceluiasi scaun însa poate costa astazi peste 25 de
milioane de dolari.
Când veti înceta sa acoperiti lumea cu cuvintele
si etichetele voastre, viata vi se va îmbogati
cu un sentiment al miraculosului care s-a pierdut cu
mult timp în urma, atunci când umanitatea, în
loc sa se foloseasca de gândire, s-a lasat posedata de ea.
Viata voastra recapata o anumita profunzime.
Lucrurile îsi recâstiga prospetimea, noutatea.
Iar cel mai mare miracol consta în experimentarea
sinelui vostru esential ca precedând orice cuvânt, gând,
eticheta mentala sau imagine.
Pentru ca acest lucru sa fie posibil va trebui sa clarificati
perceptia Eului, a Fiintei, extragând-o dintre toate
acele notiuni cu care s-a amestecat, adica s-a identificat.
Aceasta clarificare face subiectul cartii de fata.
Cu cât atasati mai repede etichete verbale sau mentale lucrurilor,
oamenilor si situatiilor, cu atât mai goala si lipsita de viata
devine realitatea voastra si cu atât deveniti mai
impermeabili fata de realitate, fata de miracolul vietii
care exista neîntrerupt în voi si în jurul vostru.
Procedând astfel poate ca ajungeti mai abili, dar veti pierde
întelepciunea si, de asemenea, bucuria, iubirea,
creativitatea si însufletirea.
Acestea sunt ascunse în pauza tacuta dintre perceptie si interpretare.
Este de la sine înteles ca trebuie sa recurgem la cuvinte si la gândire.
Acestea au frumusetea lor - dar
este oare nevoie sa le devenim prizonieri?
Cuvintele reduc realitatea la ceva ce poate fi cuprins
de mintea noastra - iar aceasta nu poate cuprinde prea mult.
Limbajul consta din cinci sunete de baza produse de corzile vocale.
Acestea sunt vocalele a, e, i, o, u. Celelalte sunete sunt consoane
produse datorita presiunii aerului: s, f, g si asa mai departe.
Credeti ca vreo combinatie a acestor sunete elementare
ar putea vreodata explica cine suntem, care este scopul ultim
al universului sau chiar sensul profund al existentei
unui copac, a unei pietre?
Cuvântul „eu” poate fi expresia celei mai mari erori
sau a celui mai profund adevar, în functie de modul
în care este folosit.
În utilizarea sa conventionala, cuvântul acesta nu este doar unul
dintre cele mai frecvente (împreuna cu înruditele „mic”,
„al meu/a mea” sau „însumi/însami”), ci si
unul dintre cele mai amagitoare, în limbajul de fiecare zi,
„eu” exprima o eroare primordiala, o perceptie gresita a ceea ce
sunteti, un sentiment iluzoriu al identitatii.
Acesta este egoul.
Acest sentiment iluzoriu al sinelui este ceea ce a denumit
Albert Einstein - care a avut acces nu doar la profunzimile
realitatii spatiului si timpului, ci si ale naturii umane —
„iluzie optica a constiintei”.
Sinele acesta iluzoriu devine apoi baza tuturor interpretarilor
ulterioare sau, mai bine zis, a interpretarilor gresite ale realitatii,
a tuturor proceselor de gândire, interactiunilor si relatiilor.
Realitatea voastra devine o reflexie a iluziei initiale.
Exista însa si vesti bune: daca veti putea constientiza faptul
ca iluzia este iluzie, ea se va dizolva.
Constientizarea iluziei semnifica totodata si sfârsitul ei.
Supravietuirea sa depinde de eroarea
pe care o comiteti luând-o drept realitate.
Vazând ceea ce nu sunteti, realitatea a ceea ce sunteti
se va ivi de la sine.
Asadar, care este natura acestui sine iluzoriu?
De obicei, când spuneti „eu” nu va referiti la
ceea ce sunteti cu adevarat.
Prin intermediul unui monstruos act de reductionism,
profunzimea infinita a ceea ce sunteti a fost confundata cu un
sunet emis de corzile vocale sau a fost înlocuita cu
gândul referitor la „eu” din mintea voastra, împreuna cu
toatele cele cu care s-a identificat acest „eu”.
Prin urmare, la ce se refera obisnuitul „eu” si înruditele „mie”,
„al meu/a mea”?
Atunci când un copil mic învata ca o succesiune de sunete
produse de corzile vocale ale parintilor reprezinta numele sau,
el începe sa echivaleze cuvântul, care în mintea sa îsi gaseste
corespondentul într-un gând, cu ceea ce este el.
În aceasta etapa, copiii fac adesea referire la ei vorbind
la persoana a treia: „Lui Johnny îi este foame.”
Curând dupa aceea, ei învata cuvântul magic „eu” si-l echivaleaza
cu numele lor, pe care deja l-au echivalat cu ceea ce sunt ei.
Apoi apar alte gânduri si fuzioneaza cu gândul initial „eu”.
Pasul urmator îl reprezinta gândurile referitoare la
„mine” si „al meu”, care desemneaza lucruri ce fac
într-un anumit fel parte din „eu”.
Aceasta este o identificare cu obiecte, ceea ce însemna ca investiti
un sentiment de sine în lucruri, dar în ultima instanta în
gândurile care reprezinta acele lucruri si, în acest mod,
va formati o identitate din ele.
Arunci când se strica sau i se ia jucaria „mea”, copilul
va resimti o mare suferinta.
Nu pentru vreo valoare intrinseca pe care ar avea-o jucaria -
copilul îsi va pierde curând interesul fata de ea si o va
înlocui cu alte jucarii, alte obiecte - ci din cauza
gândului de „a mea”.
Jucaria a devenit parte componenta a sentimentului de sine,
de „eu” care se dezvolta în copil.
Si astfel, pe masura ce copilul creste, ideea initiala referitoare
la „eu” atrage si alte gânduri: ea se identifica cu o categorie sexuala,
cu anumite posesii, cu corpul perceput prin simturi, cu
nationalitatea, rasa, religia, profesia.
|
Alte lucruri cu care se identifica notiunea de „eu” sunt rolurile -
mama, tata, sot, sotie si asa mai departe - cunostintele
sau parerile acumulate, simpatii si antipatii si,
de asemenea, lucruri care „mi” s-au întâmplat în trecut
si a caror amintire este reprezentata de gânduri care îmi definesc
în continuare sentimentul de sine sub forma de „eu si povestea mea”.
Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile din care-si deriva
oamenii sentimentul identitatii, în ultima instanta ele nu sunt altceva
decât gânduri tinute laolalta în mod precar de faptul ca în toate a fost
investit sentimentul sinelui.
La aceasta constructie mentala va referiti în mod normal atunci când
spuneti „eu” .
Mai exact, de cele mai multe ori nu voi vorbiti atunci fiind spuneti
sau gânditi „eu”, ci unul dintre aspectele constructiei mentale,
sinele egocentric.
Dupa ce va treziti, nu veti renunta la cuvântul „eu”, dar el va avea
alta încarcatura, va lua nastere într-un spatiu mult mai profund
aflat în interiorul vostru.
Cei mai multi oameni înca se identifica în totalitate cu fluxul neîncetat
de gânduri din mintea lor, cu gândirea compulsiva, repetitiva si fara
rost în cea mai mare parte a ei.
Nu exista niciun „eu” în afara de procesele lor de gândire si în afara
de emotiile care le însotesc.
Aceasta înseamna a fi inconstient din punct de vedere spiritual.
Atunci când li se spune ca în mintea lor e o voce care nu
înceteaza niciodata sa vorbeasca, ei întreaba: „Ce voce?”
sau neaga enervati, iar aceasta este desigur
chiar vocea respectiva, este gânditorul, este mintea neobservata.
Aproape ca poate fi privita ca o entitate care i-a luat în stapânire.
Unii oameni nu mai uita niciodata acea prima oara când
AU încetat sa se mai identifice cu gândurile lor
si au experimentat astfel, pentru câteva clipe, schimbarea
de identitate de la continutul mintii lor, la constiinta
din spatele acestuia.
Pentru altii se întâmpla într-un mod atât de subtil încât
abia daca observa sau sesizeaza doar prezenta unui val de bucurie
sau pace interioara, fara sa-i cunoasca sursa.
Am avut prima strafulgerare a constiintei pe când eram student
în primul an la University of London.
Luam metroul de doua ori pe saptamâna ca sa merg la
biblioteca universitatii, de obicei în jurul orei noua dimineata,
catre sfârsitul orei de vârf.
Într-una din dimineti, în fata mea statea o femeie
putin trecuta de treizeci de ani.
O mai vazusem si înainte de câteva ori în metroul respectiv.
Era imposibil sa n-o observi.
Desi metroul era plin, scaunele din stânga si din dreapta ei
erau libere, motivul fiind, fara îndoiala, faptul ca parea nebuna.
Parea extrem de încordata si vorbea singura fara oprire, cu
voce ridicata si furioasa.
Era atât de absorbita de gândurile ei încât parea total
rupta de oamenii din jur.
Fata îi era înclinata usor catre stânga, ca si cum s-ar fi adresat
cuiva care statea pe scaunul gol de lânga ea.
Desi nu-mi amintesc exact ce spunea, monologul ei suna cam asa:
„Si pe urma mi-a spus ea mie... asa ca eu i-am spus
esti o mincinoasa cum îndraznesti sa ma acuzi de... când
tu esti cea care a profitat mereu de mine am avut încredere în tine
si tu mi-ai înselat încrederea...” în vocea ei se simtea tonul nervos al
cuiva care fusese nedreptatit, care trebuie sa-si apere pozitia
ca sa nu fie anihilat.
Când metroul se apropia de Tottenham Court Road Station
s-a ridicat în picioare si a ponit-o catre usa, fara sa întrerupa
torentul cuvintelor care-i ieseau din gura.
Statia respectiva era cea la care coboram si eu, asa ca am urmat-o.
Când am iesit în strada, ea a luat-o spre Bedford Square,
înca implicata în dialogul ei imaginar, înca acuzând furioasa
si afirmându-si pozitia.
Curios, m-am hotarât sa o urmez atâta vreme cât mergea
în aceeasi directie în care mergeam si eu.
Desi cufundata în dialogul ei imaginar, parea sa stie
încotro se îndreapta.
Curând ne-am apropiat de constructia impunatoare a Senatului,
ridicata în anii 1930, care gazduia sediul administrativ central
si biblioteca universitatii.
Eram socat. Era posibil sa mergem în acelasi loc?
Da, catre el se îndrepta.
Era oare profesoara, studenta, angajata la un birou, bibliotecara?
Poate ca fusese inclusa într-un proiect de cercetare al vreunui psiholog.
N-am aflat niciodata raspunsul.
Urcam cu douazeci de trepte în spatele ei, iar pâna sa intru eu
în cladire (care, ca o ironie, fusese sediul Politiei Mintii din filmul
bazat pe romanul lui George Orwell, 1984), ea fusese deja
înghitita de unul dintre lifturi.
Eram oarecum stupefiat de ceea ce-mi fusese dat sa vad.
Student matur, în vârsta de douazeci si cinci de ani, aflat în primul an,
ma vedeam un intelectual în devenire si eram convins ca toate
raspunsurile la problemele existentei umane puteau fi gasite
prin intelect, adica prin gândire, înca nu realizasem ca gândirea
fara constientizare este principala problema a existentei umane.
Priveam profesorii ca pe niste întelepti care detineau toate raspunsurile,
iar universitatea - ca un templu al cunoasterii.
Cum putea fi integrata aici o persoana alienata mintal ca aceea?
Înca ma mai gândeam la ea pe când ma aflam în toaleta barbatilor,
înainte sa intru în biblioteca, în timp ce ma spalam pe mâini
îmi spuneam: sper sa nu sfârsesc ca ea.
O privire scurta aruncata în directia mea de barbatul care se afla
alaturi m-a determinat sa realizez brusc, socat, ca nu-mi spusesem
doar în gând cele de mai sus, ci le mormaisem cu voce tare.
„Dumnezeule, deja sunt ca ea”, mi-am spus.
Nu era si mintea mea la fel de permanent activa precum a ei?
Intre noi doi nu erau decât diferente minore.
Emotia predominanta din spatele gândurilor ei parea sa fie furia,
în cazul meu, era în cea mai mare parte anxietatea.
Ea gândea cu voce tare.
Eu gândeam — de cele mai multe ori — în mintea mea.
Daca ea era nebuna, atunci toata lumea era nebuna, inclusiv eu.
Diferentele tineau doar de treapta pe care ne aflam.
Pentru un moment am reusit sa fac un pas în afara mintii
si s-o vad dintr-o perspectiva mai profunda, asa cum era.
S-a produs atunci un scurt transfer de la gândire la constientizare.
Ma aflam înca în toaleta, dar de data aceasta eram singur
si ma uitam în oglinda la fata mea.
În acel moment de detasare fata de mintea mea am
izbucnit într-un râs sonor.
Poate ca parea nebunesc, dar era un râs sanatos,
râsul lui Buddha cel cu burta mare.
„Viata nu este atât de serioasa cum o face mintea mea sa para.”
Asta parea sa spuna râsul.
Dar era doar o strafulgerare, care avea sa fie foarte repede data uitarii.
Am trait urmatorii trei ani în anxietate si depresie,
complet identificat cu mintea mea.
A trebuit sa ajung în pragul sinuciderii înainte sa revina
constientizarea, de data asta fiind vorba despre mult mai mult
decât o licarire.
M-am eliberat de gândirea compulsiva si de falsul eu,
cel fabricat de minte.
Incidentul descris mai sus nu doar ca mi-a declansat
o strafulgerare a constientizarii, ci a si sadit prima îndoiala
cu privire la valabilitatea absoluta a intelectului uman.
Câteva luni mai târziu a avut loc o întâmplare tragica ce mi-a
amplificat îndoiala, într-o luni dimineata ne strânseseram în
asteptarea unui curs predat de un profesor a carui minte
o admiram foarte mult, dar am fost întâmpinati
cu vestea ca din nefericire profesorul se sinucisese într-una
din zilele de weekend, împuscându-se.
Am fost naucit.
Era un profesor foarte respectat si parea sa cunoasca
toate raspunsurile.
Cu toate acestea, înca nu puteam vedea pe-atunci o alternativa
la cultivarea gândirii, înca nu realizam ca gândirea este doar
un aspect minuscul al constiintei ce ne reprezinta si nici nu stiam
nimic despre ego, cu atât mai putin eram capabil sa-i detectez
prezenta în interiorul meu.
|
