Profetiile de la Celestine - Partea I de James Redfield publicat la 31.07.2010
Prima viziune
     Am ajuns la restaurant si am parcat. Apoi m-am lasat pe scaun un moment, gândindu-ma. Stiam ca Charlene era deja inauntru, asteptând sa vorbim. Dar de ce? Nu mai auzisem nici un cuvintel despre ea de sase ani. De ce sa apara acum, chiar când m-am hotarât sa ma ascund in padure o saptamâna?
Am iesit din camioneta si am pornit spre intrare.
In spatele meu, ultima stralucire a apusului se scufunda, aruncând reflexe aurii peste parcarea uda.

     Totul fusese bine udat de ploaie cu o ora in urma, in timpul unei scurte furtuni, iar acum seara de vara era proaspata si racoroasa si aproape ireala in lumina palida. O jumatate de luna statea atârnata deasupra intregului peisaj.
     Cum mergeam spre intrare, imagini din trecut, cu Charlene, imi treceau prin minte. Era tot atât de frumoasa, tot atât de energica? Cum o fi schimbat-o timpul care a trecut? Ce trebuia sa cred eu in legatura cu manuscrisul de care mi-a povestit – o scriere veche, gasita in America de Sud, despre care de-abia astepta sa-mi povesteasca?
„Am vreo doua ore libere, intre doua avioane”, imi spusese la telefon. „Putem sa ne intâlnim, sa cinam impreuna? O sa-ti placa la nebunie manuscrisul acesta. E genul de mister care te atrage…” Genul de mister care ma atrage… Ce vroia sa spuna cu asta?
     Restaurantul era plin de-a binelea. Mai multe perechi asteptau eliberarea unei mese. Gazda mi-a spus ca Charlene era deja la masa si m-a indreptat spre o terasa care se afla deasupra salii principale de mese.
Urcând cele câteva scari care duceau acolo,
am bagat de seama multimea care inconjura una din mese. Printre oamenii aflati acolo erau si doi politisti
Deodata, politistii s-au intors si au trecut in fuga pe lânga mine.
Cum aproape imediat multimea a inceput sa se imprastie, am vazut si eu ce fusese in centrul atentiei: o femeie care statea la masa… Charlene!

     M-am grabit spre ea.
- Charlene, ce s-a intâmplat?
A intors capul spre mine cu o expresie zeflemitoare si trufasa, cu zâmbetul ei binecunoscut. Parul ei parea sa fie putin diferit, dar fata-i era exact asa cum mi-o aminteam: cu trasaturi mici si delicate, cu o gura generoasa, cu ochi mari, albastri.
- N-o sa-ti vina sa crezi, a spus. Imbratiseaza-ma prieteneste. Acum câteva minute m-am dus in sala de asteptare si cineva mi-a furat valiza in cât timp am lipsit.
- Ce era in ea?
- Mai nimic, doar câteva carti si revistele pe care le-am cumparat pentru calatorie. Ce prostie! Cei de la mesele vecine mi-au spus ca omul acela a intrat, a luat pur si simplu valiza si a plecat cu ea. Politistii i-au luat toate semnalmentele si au spus ca vor cauta in tot aeroportul.
- Poate ca ar trebui sa-i ajut.
- Nu, nu. Las-o asa. N-avem prea mult timp, si vreau sa vorbesc cu tine.
Am acceptat si ne-am asezat la masa. Chelnerul s-a apropiat cu meniul, am vazut ce oferea, am facut si comanda…
Apoi am discutat vreo zece-cincisprezece minute generalitati. Am incercat sa minimalizez izolarea pe care mi-o auto-impusesem, dar Charlene m-a prins: deveneam vag.
S-a aplecat spre mine si mi-a zâmbit din nou.
- Prin urmare, ce anume se intâmpla cu tine? m-a intrebat.
Am privit-o direct in ochi, la fel de intens cum ma privea si ea.
-Vrei toata povestea pe loc, acum si imediat, asa-i?
-Ca intotdeauna, a spus ea.
-Ei bine, adevarul e ca mi-am luat ceva timp liber, asa, numai pentru mine, si stau la lac. Am muncit mult, dar acum ma gândesc sa-mi schimb cursul vietii.
- Imi aduc aminte de povestile tale despre lac.

     Credeam ca tu si sora ta ati fost nevoiti sa-l vindeti pâna la urma.
- Nu, inca nu, dar impozitul pe proprietate ne sufoca. Pamântul e aproape de oras, si impozitele nu fac decât sa creasca mereu. M-a aprobat, cu o usoara miscare a capului.
- Imi pare ca esti la fel de agitat ca toata lumea.
- Cam asa ceva, am spus. Dar de ce ma intrebi?
- Scrie in Manuscris.
Intr-un moment de liniste, am privit-o fix.
- Povesteste-mi despre manuscris, am spus.
     S-a lasat pe speteaza scaunului, ca si cum ar fi vrut sa-si adune gândurile, si apoi m-a privit din nou în ochi. - Ti-am spus cred, mai devreme, la telefon, ca am plecat de la ziar acum câtiva ani si m-am alaturat unui grup de cercetatori care studiaza pentru ONU schimbarile culturale si demografice.
Ultima mea misiune a fost in Peru.
Cât am stat acolo, lucrând la Universitatea din Lima, am auzit zvonuri despre un manuscris vechi, recent descoperit, dar nimeni n-a putut sa-mi ofere detalii, nici macar departamentele de arheologie si antropologie.
Când am contactat autoritatile guvernamentale, acestea au negat ca ar cunoaste ceva in legatura cu acest subiect. Cineva, care nu cunostea nimic in mod direct despre Manuscris, mi-a spus ca guvernul se straduia de fapt sa faca sa dispara acest document, din diferite motive.
Ma cunosti, a continuat ea, sunt o fire curioasa. Când misiunea mea s-a terminat, m-am hotarât sa mai ramân acolo câteva zile, sa vad ce mai pot afla.
La inceput, fiecare fir pe care l-am urmat parea sa duca spre un drum infundat, dar mai incolo, pe când luam prânzul intr-o cafenea din afara Limei, am observat ca un preot se tot uita la mine.
Dupa câteva minute a venit spre mine si mi-a spus ca ma auzise mai devreme, in ziua aceea, intrebând despre Manuscris.
Nu mi-a spus cum il cheama, dar a acceptat sa-mi raspunda la câteva intrebari.
A ezitat o secunda, privindu-ma cu aceeasi intensitate.
- El a spus ca Manuscrisul dateaza cam din anul 600 i. Hr. si ca prezice transformari uriase in societatea omeneasca.
-Incepând de când? Am intrebat.
-Incepând cu ultimele decenii ale secolului al douazecilea.
- Acum?!
-Chiar acum.
- Si ce fel de transformari ar trebui sa se intâmple? Am întrebat.
Ea paru stânjenita pentru moment, apoi, cu o sfortare, a spus:
- Preotul mi-a vorbit despre un fel de renastere a constiintei, care va incepe foarte incet. Nu este de natura religioasa, dar e spirituala. Vom descoperi ceva nou despre viata omului pe aceasta planeta, despre semnificatia existentei noastre si, spunea preotul, aceasta cunoastere va modifica dramatic cultura omenirii.
S-a oprit putin, apoi a adaugat:
- Preotul mi-a spus ca Manuscrisul e impartit in mai multe parti, sau capitole, fiecare fiind dedicat unei anume Viziuni a vietii, unui anume gen de intuitie. Manuscrisul prezice ca in aceasta perioada fiintele umane vor incepe sa aiba si sa inteleaga aceste intuitii in mod secvential, una dupa alta, si astfel ne vom schimba din ceea ce suntem intr-o cultura complet spiritualizata pe Pamânt.
Am dat din cap, ridicând putin sceptic din sprâncene.
- Si tu chiar crezi toate astea?
- Ei bine, a spus ea, eu cred....
- Uita-te în jur! am intrerupt-o, aratâ,nd spre multimea care statea la mese in incaperea de sub noi. Asta-i lumea adevarata. Vezi ceva schimbându-se pe aici?
Exact când spuneam aceste cuvinte, o replica furioasa spusa la una din mesele alaturate a ajuns pâna la noi. N-am inteles cuvintele, insa intensitatea vocii s-a auzit in intreaga incapere, provocând o tacere adânca.
Am crezut ca era vorba despre un alt furt, dar apoi mi-am dat seama ca nu era decât o cearta.
O femeie de vreo treizeci de ani se ridicase in picioare si il privea cu indignare pe barbatul asezat la masa, in fata ei.
- Nu! a strigat. Problema e ca relatia asta nu merge asa cum vreau eu. Intelegi? Nu merge!
S-a indreptat, si-a impaturit servetul de e masa si a iesit din sala.
     Charlene si cu mine ne-am privit unul pe altul, surprinsi de iesirea aceasta, intâmplata chiar in momentul in care vorbeam de oamenii din incaperea de sub noi.
In sfârsit, Charlene a aratat cu capul spre masa la care barbatul ramasese singur si a spus:
- Iata lumea reala care se schimba.
- Cum? am intrebat, neintelegând inca.
- Transformarea incepe cu Prima Viziune, si dupa cum a spus preotul, aceasta intuitie iese la suprafata in mod inconstient, la inceput ca o profunda agitatie.
- Agitatie?
- Da.
- Si ce cautam?
-Asta e! La inceput nu prea stim. Conform Manuscrisului, incepem sa percepem strafulgerari dintr-un tip de experienta alternati... Momente din viata noastra in care ne simtim oarecum diferiti, mai inspirati, mai intensi. Dar nu stim nici ce este aceasta experienta, si nici cum sa o facem sa dureze mai mult, iar când se termina ne simtim nesatisfacuti si obositi de o viata care devine din nou banala.
- Crezi ca aceasta agitatie era in spatele furiei acelei femei?
- Da. E si ea ca noi toti. Toti cautam mai multa implinire in viata noastra, si nu ne impacam cu intâmplarile care par sa ne doboare. Aceasta cautare neobosita a fost in spatele atitudinii de mai intâi eu, care a caracterizat deceniile trecute, si care ne afecteaza pe toti, de la Wall Street, pâna la gastile de cartier.
     M-a privit tinta:
- Si când e vorba de relatii, pretindem atât de mult incât aproape ca le facem imposibile.
Remarca ei mi-a adus in memorie ultimele mele doua relatii. Amândoua au inceput cu mare intensitate, si tot amândoua, intr-un an, s-au ofilit.
M-am uitat din nou spre Charlene, care astepta, rabdatoare.
- Ce facem din relatiile noastre amoroase? am intrebat.
- Am vorbit multa vreme cu preotul pe aceasta tema, mi-a raspuns ea. Mi-a spus ca atunci când ambii parteneri cer prea mult, când fiecare se asteapta ca celalalt sa vina in lumea lui si sa fie intotdeauna acolo, cu preocuparile lui, inevitabil apare o lupta intre egouri.
     Cuvintele ei m-au atins în plin. Ultimele mele relatii au degenerat intr-adevar intr-o lupta pentru putere.
In ambele situatii ne-am gasit in conflict cu programarea timpului. Ritmul a fost prea rapid. Aveam prea putin timp pentru punerea de acord a intentiilor legate de ceea ce urma sa facem, unde sa mergem, ce interese sa urmarim. Si aceste intentii erau mai mereu diferite.
Pâna la urma, problema care nu s-a rezolvat niciodata a fost: cine sa conduca, sa hotarasca o directie, macar pentru o zi.
- Din cauza acestei lupte pentru comanda, a continuat Charlene, Manuscrisul spune ca va fi foarte greu sa stai cu aceeasi persoana o perioada de timp, lunga sau scurta.
- Nu pare un lucru prea spiritual, am remarcat.
- Asta i-am spus si eu preotului, mi-a replicat ea, dar el mi-a zis sa nu uit ca atâta vreme cât majoritatea bolilor recente ale societatii isi au radacina in aceasta agitatie si cautarea neobosita, problema este temporara si va avea un sfârsit.
In final, devenim constienti de ceea ce cautam cu adevarat si de ceea ce inseamna o experienta mai implinita.
Si când prindem ideea in intregul ei, am atins Prima Viziune
.
     Intre timp a venit chelnerul cu cina si am tacut câteva minute, gustând fiecare din mâncarea celuilalt, in timp ce el turna vinul in pahare.
Charlene mi-a zâmbit, si câteva cute simpatice i-au brazdat nasucul, in timp ce se intindea peste masa, ca sa ia o bucatica de somon din farfuria mea.
Mi-am dat seama cât de bine ma simteam in compania ei, cât de firesc era totul.
- Bine, am spus. Care este experienta pe care o cautam? Care este Prima Viziune?
Ea a ezitat, nestiind cum sa inceapa.
- Greu de explicat, a spus. Dar preotul a formulat-o cam asa: Prima Viziune apare atunci când devenim constienti de coincidentele din viata noastra.
     S-a aplecat spre mine.
- N-ai avut niciodata vreo impresie sau intuitie despre ceva ce vroiai sa faci? Despre cursul pe care vroiai sa-l ia viata ta? Si sa te intrebi cum s-ar putea intâmpla? Apoi, dupa ce aproape ca ai uitat de asta si te concentrezi asupra altor lucruri, dintr-o data intâlnesti pe cineva, citesti ceva sau mergi undeva, si esti condus exact catre ocazia pe care o doreai.
Ei bine, a continuat, dupa parerea acelui preot coincidentele de acest fel se intâmpla tot mai frecvent si atunci când se intâmpla ne izbesc, fiind mai mult decât ne puteam astepta de la o sansa oarecare. Apar ca predestinate, programate, ca si cum viata ne-ar fi condusa de o forta inexplicabila. Experienta induce un sentiment al misterului, al aventurii si, prin urmare, ne simtim mai vii.
Preotul mi-a spus ca aceasta este experienta pe care o cunoastem intr-o strafulgerare, si pe care incercam sa o manifestam apoi tot timpul.
Cu fiecare zi, tot mai multi oameni se conving ca aceasta miscare misterioasa e reala si ca inseamna ceva, ca exista ceva care se intâmpla dincolo de viata obisnuita, de fiecare zi.
Aceasta constienta este Prima Viziune.
     S-a uitat la mine, asteptând, dar eu n-am spus nimic.
- Nu vezi? a intrebat. Prima Viziune e o reconsiderare a misterului care inconjoara vietile noastre pe aceasta planeta.
Traim aceste coincidente misterioase si, chiar daca nu le intelegem inca, stim ca ele sunt reale. Simtim din nou, ca in copilarie, ca exista o alta faţa a vietii, pe care inca n-am descoperit-o, ca exista alte procese care se desfasoara in spatele scenei.
Charlene se aplecase mai mult spre mine, gesticulând in timp ce vorbea.
- Esti intr-adevar prinsa de toate astea, nu-i asa? am intrebat.
- Imi amintesc, a replicat ea cu asprime, ca erau vremuri in care si tu vorbeai despre acest gen de experiente.
Acest comentariu m-a cutremurat. Avea dreptate. A existat o perioada in viata mea când am trait asemenea coincidente si am incercat sa le inteleg din punct de vedere psihologic.
Dar undeva, pe drum, vederile mele s-au schimbat. Am inceput sa tratez perceptiile de acest fel drept imature si nerealiste, dintr-un motiv sau altul, si cu timpul am incetat sa le mai observ.
Am privit-o direct pe Charlene si am spus, cu un aer defensiv:
- Pe atunci citeam probabil filozofie orientala sau cine stie ce mistici crestini. Asta-ti amintesti tu. Oricum, ceea ce numesti tu Prima Viziune a aparut in scris de multe ori pâna acum, Charlene. De ce ar fi ceva diferit acum? Cum ar putea sa duca la o transformare culturala perceperea intâmplarilor misterioase?
Charlene a privit o clipa masa, apoi s-a intors spre mine.
- Nu intelege gresit, a spus. Sigur ca aceasta constienta a fost traita si descrisa inainte. De fapt, preotul a insistat sa spuna ca aceasta Prima Viziune nu este ceva nou. A spus ca oamenii au fost constienti de aceste coincidente inexplicabile de-a lungul istoriei, si ca aceasta a fost si perceptia din spatele marilor indrazneli in filozofie si religie.
Numai ca acum diferenta consta in numar. Dupa spusele preotului, acum are loc o transformare pentru ca numarul persoanelor care au simultan aceasta constienta este mare.
- Ce vroia sa spuna? am intrebat.
- Mi-a spus ca Manuscrisul afirma ca numarul oamenilor constienti de aceste coincidente va creste simtitor in cel de-al saselea deceniu al secolului al douazecilea.
Aceasta crestere va continua pâna aproape de inceputul secolului urmator, când vom ajunge la un nivel specific de asemenea indivizi – eu vad asta ca pe o „masa critica”.
Manuscrisul prezice, a continuat ea, ca odata atinsa aceasta masa critica, intreaga cultura va incepe sa ia in serios aceste coincidente. Ne vom intreba, in masa, ce proces misterios se desfasoara pe aceasta planeta in spatele vietii oamenilor. Si aceasta intrebare, pusa in acelasi timp de un numar suficient de oameni, va aduce in constienta celelalte Viziuni, pentru ca – spune Manuscrisul – atunci când suficienti oameni se vor intreba la modul serios ce se intâmpla in viata noastra, vom incepe sa aflam.

     Celelalte Viziuni se vor revela apoi una dupa alta...
S-a oprit un moment, si a luat putina mâncare.
- Si atunci când ne vom „prinde” si de celelalte Viziuni, am intrebat, cultura va face un salt?
- Cel putin asta mi-a spus preotul, a zis ea.
Am privit-o un moment, cu gândul la ideea de „masa critica”, apoi am spus:
- Stii, suna al naibii de elaborat, pentru un Manuscris datând din anul 600 i. Hr.
- Stiu, mi-a replicat. Am ridicat si eu aceeasi problema. Dar preotul m-a asigurat ca invatatii care au tradus primii acest Manuscris erau absolut convinsi de autenticitatea lui. In principal pentru ca era scris in aramaica, limba in care a fost scrisa si o buna parte a Vechiului Testament.
- Aramaica in America de Sud? Cum sa ajunga acolo in 600 i. Hr.?
- Preotul nu stia.
- Biserica sustine acest Manuscris? am intrebat.
- Nu, a zis ea. Mi-a spus ca majoritatea clerului incearca din greu sa-l faca sa dispara. De aceea nu mi-a dezvaluit nici identitatea lui. Parea ca insusi faptul ca vorbeste despre acest lucru este foarte periculos.
- A spus si de ce oficialitatile bisericesti sunt impotriva?
-Da, pentru ca provoaca si contesta atotputernicia religiei lor.
- Cum?
- Nu prea stiu. N-a spus prea multe despre asta, dar se pare ca urmatoarele Viziuni extind unele dintre ideile traditionale ale bisericii in asemenea fel, incât mai marii bisericii s-au alarmat. Ei spun ca lucrurile sunt bune asa cum sunt.
- Inteleg.
- Preotul a spus, a continuat Charlene, ca el nu crede ca Manuscrisul submineaza principiile bisericii. Cel mult clarifica aceste adevaruri spirituale. El era ferm convins ca sefii bisericii vor vedea acest lucru daca vor incerca sa priveasca din nou viata ca pe un mister, si vor urma astfel celelalte Viziuni.
- A spus si câte sunt?
- Nu, dar a mentionat o A Doua Viziune. Mi-a spus ca aceasta ar fi o interpretare mai corecta a istoriei recente, care clarifica mult mai bine transformarea.
- A detaliat aceasta tema?
- Nu, n-a avut suficient timp. A spus ca trebuie sa plece cu niste trebuiri. Ne-am inteles sa ne intâlnim din nou dupa-amiaza, la el acasa, dar când am ajuns nu era acolo. Am asteptat vreo trei ore si n-a aparut. Intr-un sfârsit, a trebuit sa plec, ca sa prind avionul catre casa.
- Adica n-ai putut sa mai vorbesti cu el?
- Nu, nu l-am revazut.
- Si n-ai primit de la guvern nici o confirmare a Manuscrisului?
- Nici una.
- Când s-au intâmplat toate astea?
- Acum o luna si jumatate.

     Am mâncat in liniste timp de câteva minute.
In sfârsit, Charlene si-a ridicat ochii din farfurie si a intrebat:
- Ce parere ai?
- Nu stiu, am spus.
O parte din mine ramânea sceptica la ideea ca oamenii se vor putea schimba.
Dar o alta parte era uluita ca un Manuscris care vorbea in acesti termeni putea exista cu adevarat.
- Ti-a aratat vreo copie, ceva? am intrebat.
- Nu. Tot ce am sunt notitele mele.
     Am tacut din nou.
- Stii, a spus, am crezut ca vei fi incântat de aceste idei.
Am privit-o.
- Cred ca am nevoie de o dovada ca spusele acestui Manuscris sunt adevarate.
A zâmbit din nou, larg.
- Ce-i? Am intrebat.
- Cam asta am spus si eu.
- I-ai spus-o preotului?
- Da.
- Si el ce-a zis?
- A spus ca experienta e dovada.
- Adica?
- Adica experientele noastre valideaza spusele Manuscrisului. Când reflectam cu adevarat asupra a ceea ce simtim in noi, despre viata noastra si mersul ei in acest moment al istoriei, vom vedea ca ideile din Manuscris au sens, sunt adevarate.
A ezitat.
- Toate astea au vreun sens pentru tine?
Un moment de gândire. Au sens? Este toata lumea la fel de agitata si neobosita ca mine? Si daca e asa, agitatia asta vine dintr-o simpla intuitie – o constienta construita in treizeci de ani – ca viata inseamna mai mult decât cunoastem noi, mai mult decât stim noi sa traim?
- Nu sunt sigur, am raspuns intr-un târziu. Cred ca am nevoie de putin timp de gândire.
     M-am plimbat putin prin gradina din spatele restaurantului, apoi m-am asezat pe o banca de lemn de cedru, cu fata la fântâna. In dreapta mea se vedeau luminile intermitente ale aeroportului si se auzea zgomotul unui avion gata de decolare.
- Ce flori minunate, a spus Charlene din spatele meu.
M-am întors si am vazut-o ca venea pe alee catre mine, admirând rândurile de petunii si begonii.
S-a asezat lânga mine si i-am cuprins umerii cu bratul. M-au napadit amintirile.
Cu ani in urma, pe când locuiam amândoi in Charlottesville, Virginia, ne petreceam frecvent serile cu tot felul de conversatii. Eram amândoi fascinati de dialog si fiecare de catre celalalt. M-a izbit ideea de cât de platonica a fost intotdeauna relatia noastra.
- Nu-ti pot spune, vorbi ea, cât de mult m-am bucurat sa te revad.
- Stiu, am raspuns. Mi-ai adus inapoi o multime de amintiri.
- Ma intreb cum de nu am tinut legatura...
     Spusele ei m-au trimis din nou inapoi in timp.
Mi-am amintit de ultima data când o vazusem. Era lânga masina si imi spunea „la revedere”.
Pe vremea aceea aveam capul plin de idei noi si plecam spre orasul meu natal, ca sa lucrez cu copiii grav molestati. Credeam ca stiu cum vor putea acei copii sa treaca de reactii dure, de abuzurile care ii impiedicau sa-si duca viata.
Dar pe masura ce timpul a trecut, am vazut ca abordarea mea a esuat. A trebuit sa-mi recunosc ignoranta.
Pentru mine este inca o enigma cum reuseste omul sa se elibereze de trecut.
Privind inapoi, peste cei sase ani care au trecut, am simtit ca experienta aceasta a fost un lucru bun.
Am simtit si o nevoie imperioasa de a merge inainte. Dar unde? Ca sa fac ce?
M-am gestendit rar la Charlene dupa ce ma ajutase sa-mi cristalizez ideile cu privire la traumele copilariei, iar acum iat-o inapoi în viata mea – si conversatia noastra era la fel de incitanta ca si inainte.
- Cred ca am fost absorbit cu totul de munca, am spus.
- Si eu la fel, a replicat ea. La ziar, scriam un articol dupa altul. N-aveam timp sa-mi iau ochii de pe hestertie. Am uitat de orice altceva.
     Am mestengâiat-o pe umar.
- Stii Charlene, uitasem cât de bine era când discutam noi amândoi. Conversatia noastra e atât de usoara, de spontana
Ochii si zâmbetul ei mi-au confirmat aceasta senzatie.
- Stiu, a spus, conversatiile cu tine imi dau atâta energie...
Era gata-gata sa deschid gura si sa vorbesc din nou, când am vazut-o pe Charlene privind fix peste umarul meu, spre intrarea in restaurant.
A palit, si o umbra de teama s-a ivit pe fata ei.
- Ce s-a intâmplat? am întrebat, intorcându-ma sa privesc si eu in aceeasi directie.
Câtiva oameni mergeau spre parcare, discutând. Nimic nu parea iesit din comun.
M-am intors din nou spre Charlene, care era inca alarmata, confuza.
- Ce s-a-ntâmplat?
- Dincolo de primul rând de masini... L-ai vazut pe omul cu camasa gri?
Am privit din nou spre parcare. Un alt grup iesea din restaurant.
- Care om?
- Cred ca nu mai e acolo, a spus ea, cautând din privire.
Apoi m-a privit direct în ochi.
- Când oamenii de la mesele vecine l-au descris pe cel care mi-a furat valiza, au spus c-avea putina chelie, barba, si purta camasa gri. Mi s-a parut ca-l vad, adineauri, lânga masina. Se uita catre noi....
     Am simtit un nod în stomac. I-am spus ca ma intorc imediat si am pornit-o spre parcare sa arunc o privire, având grija sa nu ma indepartez prea mult. N-am vazut pe nimeni care sa se potriveasca descrierii.
Când m-am intors la banca, Charlene a facut un pas spre mine si mi-a spus foarte incet:
- Crezi ca omul acela presupune ca am o copie dupa Manuscris si de aceea mi-a luat valiza? Oare incearca sa o recupereze?
- Nu stiu, am spus. Dar o sa ma duc la politie si o sa spun ceea ce ai vazut acum. Cred ca ar trebui sa-i verifice si pe pasagerii din avionul tau.
     Ne-am dus în aeroport si am chemat politia.
Când au venit le-am povestit si lor intâmplarea care tocmai se petrecuse.
Au verificat toate masinile, timp de vreo douazeci de minute, dupa care au spus ca nu mai pot pierde vremea. Au fost de acord sa verifice toti pasagerii de la zborul cu care urma sa plece Charlene.
     Dupa plecarea politistilor, Charlene si cu mine ne-am dus inapoi, lânga fântâna.
- Despre ce vorbeam inainte sa-l vad? M-a întrebat ea.
- Despre noi. Charlene, de ce m-ai cautat sa-mi spui toate astea?
M-a privit surprinsa.
- Când eram în Peru si preotul imi vorbea despre Manuscris, imaginea ta imi tot aparea în minte.
- Nu mai spune!
- Nu mi-am dat seama atunci, a continuat ea, dar mai târziu, când m-am intors in Virginia, de câte ori ma gândeam la Manuscris, ma gândeam la tine.
Am vrut sa te sun de câteva ori, dar ceva mi-a distras mereu atentia.
Apoi am primit postul din Miami, spre care ma duc acum, si am descoperit in orarul zborului ca aveam escala aici. Când am aterizat, am cautat imediat numarul tau. Robotul mi-a transmis ca pot sa te caut la lac doar in caz de urgenta, dar mi-am spus ca fac bine daca te sun.
Am privit-o un moment, nesigur pe propriile mele gânduri.
- Bineînteles, am spus intr-un târziu. Ma bucur ca ai facut-o.
Si-a privit ceasul.
- Se face târziu. Mai bine ma intorc la aeroport.
- Te conduc, am spus.
     Am mers spre terminalul principal si apoi spre zona de imbarcare. Eram atent la orice lucru care ar fi putut fi neobisnuit.
Când am ajuns, avionul era pregatit pentru decolare, iar un politist dintre cei pe care ii intâlnisem mai devreme observa fiecare pasager.
Când ne-am apropiat de el, n-a spus ca nimeni nu prezenta semnalmentele hotului.
I-am multumit si dupa ce a plecat, Charlene s-a intors catre mine si a zâmbit.
- Trebuie sa plec, a spus, intinzându-se sa ma imbratiseze. Iata numerele mele de telefon. Sper ca de data asta vom pastra legatura.
- As vrea sa ma asculti, i-am spus, si sa fii prudenta. Daca vezi ceva iesit din comun, cheama imediat politia.
- Sa nu-ti faci griji pentru mine, a spus. O sa fie bine.
     Pentru o clipa, ne-am privit adânc in ochi.
- Si cu Manuscrisul cum va fi? am intrebat.
- Nu stiu. Banuiesc ca voi fi cu ochii pe stiri.
- Si daca vor fi cenzurate?
Mi-a daruit din nou unul din zâmbetele ei largi.
- Stiam eu, mi-a spus. Esti prins. Eram sigura ca o sa-ti placa. Mai bine spune-mi ce ai sa faci tu.
Am dat din umeri.
- Voi vedea daca pot afla mai multe.
- Bine. Si daca afli, da-mi de veste.
     Ne-am despartit si ea s-a indepartat.
S-a mai întors o data, facându-mi semn cu mâna, apoi a disparut pe un coridor.
M-am întors la camioneta si am plecat acasa, spre lac, având o singura oprire, pentru benzina.
     Am ajuns si m-am asezat în balansoarul meu preferat de pe veranda. Seara rasuna de cântecul greierilor si al broastelor de iarba, iar in departare se auzea o privighetoare.
Dincolo de lac, luna se cufundase in adânc, la apus, si-si trimitea spre mine imaginea tremurânda pe luciul apei.
Seara fusese interesanta, dar eu eram inca sceptic in legatura cu ideea de transformare culturala.
Ca si multi altii, fusesem prins de idealismul social al anilor saizeci si saptezeci, si chiar de interesul pentru spiritualitatea anilor optzeci.
Dar mi-era greu sa judec ce se intâmpla. Ce fel de informatie este aceea care are puterea sa schimbe intreaga lume?
Totul suna mult prea idealist, mult prea indepartat. Oamenii traiesc pe aceasta planeta de multa vreme. De ce am câstiga o viziune asupra existentei tocmai acum, atât de târziu? Am privit câteva minute luciul apei, apoi am stins lumina si m-am retras in dormitor, sa citesc.
     A doua zi de dimineata m-am trezit brusc, pastrând inca proaspat in minte un vis. Am privit tavanul dormitorului timp de câteva minute, reamintindu-mi visul din plin.
Se facea ca imi croiam drum prin padure, cautând ceva. Padurea era mare si extraordinar de frumoasa.
In cautarea mea, m-am pomenit in câteva situatii in care m-am simtit pierdut, ratacit si incapabil de a decide ce urma sa fac.
Incredibil, in toate aceste momente cineva aparea din senin, tocmai pentru a-mi limpezi intentiile si faptele imediat urmatoare.
N-am aflat care era obiectul cautarilor mele, dar m-am trezit din acest vis incredibil de optimist si increzator.
M-am ridicat si am vazut o raza de soare brazdând camera. Stralucea de particule de praf în suspensie.
Am dat la o parte draperiile. Ziua era minunata: cer albastru, soare stralucitor. O briza usoara legana copacii. Lacul se incretea si sclipea in mii de lumini in aceasta parte a zilei, iar vântul racorea placut pielea uda a cuiva care tocmai ar fi iesit din apa.
Asa ca am iesit si am facut un plonjon.
Dupa un timp, am iesit la suprafata si am inotat spre mijlocul lacului pe spate, privind la muntii mei iubiti.
Lacul acesta se gasea intr-o vale inconjurata de trei masive, si fusese descoperit de bunicul meu in tineretile lui.
Erau aproape o suta de ani de când batuse el aceste vai, un explorator copil, un om prodigios, care crestea intr-o lume inca salbatica, in care bizonii si indienii mai traiau in legea lor, pe versantul dinspre nord.
Se jurase atunci ca va locui odata in aceasta vale cu copaci batrâni si uriasi, cu sapte izvoare.
In final a ajuns sa construiasca o cabana pe malul lacului si sa-l inconjoare in nenumarate plimbari impreuna cu tânarul nepot.
     N-am inteles niciodata fascinatia pe care aceasta vale o exercita asupra bunicului meu, dar am incercat intotdeauna sa mentin acest tarâm in afara civilizatiei, care in cele din urma l-a inconjurat de-a binelea.

     Din mijlocul lacului vedeam o stânca rasarind lânga creasta masivului nordic.
Cu o zi inainte, pastrând traditia mostenita de la bunicul, urcasem spre acea piatra indrazneata, incercând sa-mi aflu pacea in peisajele si miresmele unice, in vântul care mângâia crestele arborilor.
Si cum statusem acolo, privind lacul si frunzisul des al vaii de dedesubt, m-am simtit dintr-o data extraordinar de bine, ca si cum energia si panorama facusera sa dispara niste idei fixe pe care le aveam in minte.
La doar câteva ore dupa aceasta, vorbeam deja cu Charlene si aflam ca exista un Manuscris.
     Am inotat inapoi si m-am urcat pe podetul de lemn din fata cabanei.
Era prea mult… Adica, stateam singur printre aceste coline, simtindu-ma cu totul nefericit de viata mea, când, din senin, a aparut Charlene si mi-a explicat cauzele neastâmparului meu, vorbindu-mi despre un vechi Manuscris, care promitea revelarea secretului existentei umane.
Am stiut ca sosirea Charlenei era exact acel gen de coincidenta despre care vorbea Manuscrisul, care era mai mult decât un eveniment ce izvora din hazard.
Oare documentul avea dreptate?
Am adunat noi incet, incet, in ciuda negarilor si criticilor, o „masa critica” de oameni constienti de aceste coincidente?
Exista in acest moment oameni capabili sa inteleaga acest fenomen si, odata cu aceasta, scopul vietii insesi?
Si cum va fi aceasta intelegere? Nu pot sa nu ma intreb.
Ne-o vor spune oare celelalte Viziuni ale Manuscrisului?
A avut preotul dreptate?
     Ma aflam in fata luarii unei decizii. Am simtit ca o noua cale, un nou punct de vedere se deschide in viata mea datorita acestui Manuscris.
Problema era: ce trebuia facut acum?
Puteam ramâne aici, sau puteam gasi o cale sa cercetez mai departe.
Mi s-a strecurat in minte si gândul unor posibile pericole.
Cine a furat valiza Charlenei?
Cineva care vroia sa tainuiasca Manuscrisul?
Nu aveam de unde sti...
M-am gândit indelung la posibilele riscuri, dar intr-un sfârsit a invins optimismul din mine. M-am hotarât sa nu-mi mai fac probleme. Voi fi atent si cu bagare de seama, nu ma voi grabi.
Am revenit in casa si am sunat la o agentie de turism, prima pe care am gasit-o in cartea de telefoane. Mi s-a spus ca puteau foarte usor sa-mi aranjeze o excursie în Peru. De fapt, chiar aveam noroc: cineva tocmai renuntase la o rezervare de zbor si de hotel la Lima. Puteam sa beneficiez de acest serviciu si aveam si o reducere – mi-a spus agentul – daca plecam peste trei ore.
Trei ore?!