Concertul de ieri -Partea III de Mariana Corcoveanu Ivaniuc publicat la 30.09.2010
Suflet in iarna
     De câte ori am incercat, sa ma cufund in ale vremii, de cââte ori m-am ridicat spre a ma-mpiedica din nou si tot de-atâtea ori am pornit cu sufletul curat spre a continua acelasi drum plin de tufe si umbrit de pomi. Este un drum cunoscut, l-am visat de atâtea ori, dar când pasii isi continua miscarea, ma trezesc din nou impotmolindu-ma de câte ceva, care nu era pe drumul meu.
Acum toti pomii sunt impodobiti de sarbatorile care se apropie, toti au voaluri fine si tot felul de briliante. E un spectacol mirific sa privesti totul si sa nu te alegi cu nimic, decât cu idei si vise marete, care se topesc ca si fulgii de nea, la prima atingere cu realitatea.
O vise, vise de copil mare, cât va trebui sa mai cresti spre a intelege ca totul e frumos inainte de a-l atinge; totul e frumos si ireal, privind de la distanta, ca mai apoi, sa constati ca totul a fost o urzire de imaginatii si ca la un moment dat, totul se blocheaza si descoperi imaginea reala a lucrurilor.
     In copilarie, eram incântata de prima zapada si parca nici nu puteam sa privesc bine spectacolul zapezii, mai ales când ma trezeam dimineata din patucul cald, sarutata si mângâiata de mama. Inchideam ochii si-mi spuneam dorintele pe care le aveam ca in fata unui altar. Era superb, sa pot continua visul fara prea mari eforturi imaginare.
Si a ramas o traditie, ca in fiecare an, la prima zapada, sa ma plimb si sa-mi spun noi si alte dorinte.
Numai ca, mai târziu nu mai eram sarutata si nu ma mai hârjoneam cu mama dis de dimineata.
Trecusera atâtea ierni, se spulberasera atâtea dorinte de copil, imi era mult mai greu sa mai pornesc la drum, fara a ma rascoli aducerile aminte.

     Anul acesta este pentru prima data când am abandonat vechea-mi traditie. Degeaba m-a chemat zapada, in zadar m-au mângâiat fulgii de nea, implorându-ma sa-i insotesc, nu am putut, nu am avut timp si nici puterea necesara sa-i mai ascult.
Simteam o durere surda in tot trupul, ma injunghiau parerile de rau, iar timpul s-a oprit o clipa pentru mine.
Ar fi fost o adevarata sinucidere sa revad locuri pe unde am trecut atât de fericita altadata.
Padurea l-ar fi strigat intr-una ca un ecou din noaptea tacerilor, fulgii mi-ar fi amintit de mâinile lui frumoase si barbatesti, de imbratisarile lui, adierea vântului mi-ar fi soptit cuvintele cu aceeasi intonatie ca a lui.
Totul ar fi fost impotriva mea si eram prea singura si prea putin pregatita pentru aceasta zapada-surpriza.
- Iarta-ma, iarta-ma anotimp iubit, ai rabdare cu mine, trebuie sa ma vindec, trebuie in numele intregii ratiuni a firii, imi trebuie timp, cred ca am trecut de pericolul cel mare,dar sunt totusi inca în convalescenta.
Vreau sa pornesc in cautarea timpului pierdut, vreau sa nu mai irosesc nici o clipa, fara a-mi darui câte ceva, nu pentru ca acum ar fi luna cadourilor, nu cadouri materiale vreau eu sa-mi daruiesc, desi, uneori aveam nevoile si de asa ceva, vreau sa-mi daruiesc daruri mici dar sigure, daruri care sa-mi fie ca un imbold pentru clipa care vine si care o inlocuieste, pe cea trecuta.
Trecerea timpului ma infioara pentru ca ma desparte si ma indeparteaza tot mai mult, de visele mele din adolescenta, de visele de pâna ieri, pe care le-am iubit cu tot elanul vârstei, cu toata candoarea si puritatea mea.
     Tic-tac, tic-tac, au mai trecut câteva luni in care sau petrecut lucruri bune, fenomene asteptate de mine, când pentru fiecare implinire m-am bucurat de una singura si i-am impartasit tacit si lui bucuria mea.
Am scapat de asprimea iernii si a sosit o noua primavara, care sa-mi ravaseasca si mai mult durerea mea, framântarea mea de zi cu zi, pentru tot ce as vrea sa am si poate niciodata nu voi avea.

     Verva de primavara, invazia florilor ma coplesesc si mai mult, imi rapesc si mai mult din timp, imi abat atentia din preocuparile cotidiene. Se redesteapta-n mine dorinta de a trai cu intreaga-mi fiinta si ma cuprinde frica ca nu pot face nimic spre a-mi vindeca ranile care-mi sângereaza tot mai mult, daruind pe fiecare an un tribut tot mai mare greselii de a iubi si a minti mai mult decât iti este ingaduit.
     Ma infioara departarea si anii care ne despart si mai mult, desi caldura sufleteasca ma sfârtica, bucatica cu bucatica, fara mila, ca un sadic.
De ce m-am nascut cu aceasta hipersensibilitate sau poate am dobândit-o cu fiecare incercare a vietii ?? Si slava Domnului ca am avut multe examene de sustinut in fata celui mai sever profesor - viata.
Uneori, mi se pare nedrept si tare neechitabil ca unii sa se bucure mereu de ceva, iar altii, e drept cei mai putini la numar, sa sufere de câte ceva.
Suferinta iti da din belsug momente de luciditate, când poti sa ai cea mai dreapta judecata asupra lucrurilor, fara sa fi câtusi de putin sceptic, numai atunci când te biruie necunoasterea, ai si momente de indoiala.
Fiecare este sceptic in felul sau, numai ca unii recunosc, iar altii se impodobesc cu multe voaluri, care pentru un ochi agil sunt totusi transparente.
De ce sa sustinem o teorema care n-a fost demonstrata si care nici nu-si are utilizare? Numai ca si aici trebuie sa existe o arta a scepticului, sa nu cazi in cealalta extrema, sustinând totusi teza ca exista si momente de scepticism.
Pentru unii aceste momente sunt mai lungi; pentru altii mai scurte, totul e sa te regasesti pâna la urma. Scepticismul face parte din noi, ne intregeste si ne determina uneori manifestarile imediate sau premeditate. Sunt sceptica, când ma gândesc la fericire.

     Cineva, cândva, spunea ca nu exista fericire, exista numai momente de fericire. Sa fie adevarat ? Dorim ca fericirea sa fie vesnica, alteori nici n-avem curajul sa recunoastem ca ea exista ...
Dar ce este fericirea ? Cine ar putea s-o defineasca intru-totul!
Uneori o simplificam ca pe o ecuatie cu doua necunoscute sau din dorinta de a ne justifica compromisurile vietii, o ridicam la rang de "divinitate ".
Ce este fericirea si cât dureaza ea - subiectul m-a preocupat destul de mult timp, desi nici azi n-as putea spune ca am depistat toate elementele necesare formularii unei definitii.
Sunt oameni, care ne creeaza bizara imagine, ca ar fi fericiti si altii care se falesc cu fericirea lor, desi dincolo de vorbe, ochiul perseverent descopera desertaciunea; sunt oameni pe care-i vedem nefericiti si altii care-si ascund fericirea dintr-o doza mare de egoism si mai sunt alte si alte categorii de oameni, cu o farâma mai mare sau mai mica de fericire.
     Da, fericirea nu e o notiune abstracta, dar nici ceva materializat in cantitati, in tone de fericire, ea nu poate fi definita decât relativ in timp si spatiu.
Am trait momente de fericire, uneori le-am constientizat abia dupa ce ele s-au stins, alteori le atingeam cu degetele, cu buzele, cu respiratia. E ca si când ai asculta, Fur Elise sau Ecossaise - de l.Van Beethowen. Si acum parca mai aud simfonia fericirii. Cât mister si câta beatitudine ne invaluie când omul cel drag ne strânge in brate, ne saruta nasucul, ne alinta prin cuvinte dragi.
Cine poate intelege mai bine decât noi, femeile privirile omului iubit, extazul si agonia din ochii mari si rugatori. Ce minune oare poate fi mai mare si ce fericire poti sa-ti mai doresti, când flacara dorintei reciproce arde cu nesat si când respiratia devine una. Numai cine n-a trait asemenea clipe, nu stie ce este fericirea.
F.M.Dostoiesoszi spunea :" Sunt un visator, traiesc atât de putin in realitate si atât de rar clipe cum e aceasta de acum, incât nu pot sa nu le repet in reveriile mele". Da, fericirea nu este la tot pasul , nu toti ochii intâlniti ascund mister si nu toate dorintele ne duc la agonie. Multi ochi ne privesc, multi ochi ne plac dar numai unii ne adora si ne stârnesc dorintele.
     Fiecare a trait clipe de fericire, unii mai multe, altii mai putine. Fericita am fost când am luat examenul de admitere la liceu, când am devenit studenta, când mi-am cumparat pantofii doriti sau bluza preferata, fericita am fost când am pasit pentru prima data in locuinta mea, când am luat primii bani munciti, când mi-am cumparat lucruri marunte, dar necesare.
Am trudit mult, tot ce am realizat in viata, am realizat prin mine cu eforturi, cu sacrificii, cu multe nopti de nesomn.
Daca am face un mic joc de statistica, s-ar putea dovedi, ca ne este harazita multa fericire si totusi, suntem uneori tare nemultumiti. Dar poate fi ca in romanul "Marea la ora sase", al Martei Cozmin: "Suferinta din dragoste pare a fi disparut cu desavârsire, altele sunt problemele care ne capteaza si totusi, miezul incandescent al existentei ramâne iubirea. Daca miezul acesta se va raci, tot restul e amenintat cu moartea". Marta Cozmin si "Supravietuitorii" ei , mi-au mângâiat ranile sufletului, in studentie si mai apoi, m-au urmarit ani in sir ideile acestei mari filozoafe a timpului.

     Si ranile sufletului s-au cicatrizat in timp si am inceput sa-mi doresc din nou sa iubesc, sa fiu iubita, sa simt acest miez incandescent al iubirii.
Si cu cât imi doream mai mult, cu atât ma ciocneam mai des de iubiri obisnuite, pentru care nu poti sa arzi când vrei, pentru ca de fapt nu simti c-ar trebui sa arzi si nici nu poti sa arzi decât independent de vointa ta.