|
Suflet in iarna
De câte ori am incercat, sa ma cufund in ale vremii,
de cââte ori m-am ridicat spre a ma-mpiedica din nou
si tot de-atâtea ori am pornit cu sufletul curat spre a continua
acelasi drum plin de tufe si umbrit de pomi.
Este un drum cunoscut, l-am visat de atâtea ori, dar când
pasii isi continua miscarea, ma trezesc din nou impotmolindu-ma
de câte ceva, care nu era pe drumul meu.
Acum toti pomii sunt impodobiti de sarbatorile care se apropie,
toti au voaluri fine si tot felul de briliante.
E un spectacol mirific sa privesti totul si sa nu te alegi cu nimic,
decât cu idei si vise marete, care se topesc ca si fulgii de nea,
la prima atingere cu realitatea.
O vise, vise de copil mare, cât va trebui sa mai cresti spre
a intelege ca totul e frumos inainte de a-l atinge;
totul e frumos si ireal, privind de la distanta, ca mai apoi,
sa constati ca totul a fost o urzire de imaginatii si ca la un moment dat,
totul se blocheaza si descoperi imaginea reala a lucrurilor.
In copilarie, eram incântata de prima zapada si parca nici
nu puteam sa privesc bine spectacolul zapezii, mai ales când
ma trezeam dimineata din patucul cald, sarutata si
mângâiata de mama.
Inchideam ochii si-mi spuneam dorintele pe care le aveam
ca in fata unui altar.
Era superb, sa pot continua visul fara prea mari eforturi imaginare.
Si a ramas o traditie, ca in fiecare an, la prima zapada, sa ma plimb
si sa-mi spun noi si alte dorinte.
Numai ca, mai târziu nu mai eram sarutata
si nu ma mai hârjoneam cu mama dis de dimineata.
Trecusera atâtea ierni, se spulberasera atâtea dorinte de copil,
imi era mult mai greu sa mai pornesc la drum, fara a ma rascoli
aducerile aminte.
Anul acesta este pentru prima data când am abandonat vechea-mi traditie.
Degeaba m-a chemat zapada, in zadar m-au mângâiat fulgii de nea,
implorându-ma sa-i insotesc, nu am putut, nu am avut timp si nici
puterea necesara sa-i mai ascult.
Simteam o durere surda in tot trupul, ma injunghiau parerile de rau,
iar timpul s-a oprit o clipa pentru mine.
Ar fi fost o adevarata sinucidere sa revad locuri pe unde am trecut
atât de fericita altadata.
Padurea l-ar fi strigat intr-una ca un ecou din noaptea tacerilor,
fulgii mi-ar fi amintit de mâinile lui frumoase si barbatesti,
de imbratisarile lui, adierea vântului mi-ar fi soptit cuvintele cu aceeasi
intonatie ca a lui.
Totul ar fi fost impotriva mea si eram prea singura si prea putin pregatita
pentru aceasta zapada-surpriza.
- Iarta-ma, iarta-ma anotimp iubit, ai rabdare cu mine, trebuie sa ma vindec,
trebuie in numele intregii ratiuni a firii, imi trebuie timp, cred ca am trecut
de pericolul cel mare,dar sunt totusi inca în convalescenta.
Vreau sa pornesc in cautarea timpului pierdut, vreau sa nu mai irosesc
nici o clipa, fara a-mi darui câte ceva, nu pentru ca acum ar fi luna
cadourilor, nu cadouri materiale vreau eu sa-mi daruiesc, desi, uneori
aveam nevoile si de asa ceva, vreau sa-mi daruiesc daruri mici dar sigure,
daruri care sa-mi fie ca un imbold pentru clipa care vine si care
o inlocuieste, pe cea trecuta.
Trecerea timpului ma infioara pentru ca ma desparte si ma indeparteaza
tot mai mult, de visele mele din adolescenta, de visele de pâna ieri,
pe care le-am iubit cu tot elanul vârstei, cu toata candoarea
si puritatea mea.
Tic-tac, tic-tac, au mai trecut câteva luni in care sau petrecut lucruri bune,
fenomene asteptate de mine, când pentru fiecare implinire m-am bucurat
de una singura si i-am impartasit tacit si lui bucuria mea.
Am scapat de asprimea iernii si a sosit o noua primavara, care sa-mi
ravaseasca si mai mult durerea mea, framântarea mea de zi cu zi,
pentru tot ce as vrea sa am si poate niciodata nu voi avea.
Verva de primavara, invazia florilor ma coplesesc si mai mult, imi rapesc
si mai mult din timp, imi abat atentia din preocuparile cotidiene.
Se redesteapta-n mine dorinta de a trai cu intreaga-mi fiinta
si ma cuprinde frica ca nu pot face nimic spre a-mi vindeca ranile
care-mi sângereaza tot mai mult, daruind pe fiecare an un tribut
tot mai mare greselii de a iubi si a minti mai mult decât iti este ingaduit.
Ma infioara departarea si anii care ne despart si mai mult,
desi caldura sufleteasca ma sfârtica, bucatica cu bucatica, fara mila,
ca un sadic.
De ce m-am nascut cu aceasta hipersensibilitate sau poate
am dobândit-o cu fiecare incercare a vietii ??
Si slava Domnului ca am avut multe examene de sustinut in fata
celui mai sever profesor - viata.
Uneori, mi se pare nedrept si tare neechitabil ca unii sa se bucure
mereu de ceva, iar altii, e drept cei mai putini la numar, sa sufere
de câte ceva.
Suferinta iti da din belsug momente de luciditate,
când poti sa ai cea mai dreapta judecata asupra lucrurilor, fara sa fi
câtusi de putin sceptic, numai atunci când te biruie necunoasterea,
ai si momente de indoiala.
Fiecare este sceptic in felul sau, numai ca unii recunosc,
iar altii se impodobesc cu multe voaluri, care pentru un ochi agil
sunt totusi transparente.
|
De ce sa sustinem o teorema care n-a fost demonstrata si care
nici nu-si are utilizare? Numai ca si aici trebuie sa existe o arta
a scepticului, sa nu cazi in cealalta extrema, sustinând totusi teza
ca exista si momente de scepticism.
Pentru unii aceste momente sunt mai lungi; pentru altii mai scurte,
totul e sa te regasesti pâna la urma. Scepticismul face parte din noi,
ne intregeste si ne determina uneori manifestarile imediate
sau premeditate. Sunt sceptica, când ma gândesc la fericire.
Cineva, cândva, spunea ca nu exista fericire, exista numai momente de fericire.
Sa fie adevarat ? Dorim ca fericirea sa fie vesnica, alteori nici n-avem curajul
sa recunoastem ca ea exista ...
Dar ce este fericirea ? Cine ar putea s-o defineasca intru-totul!
Uneori o simplificam ca pe o ecuatie cu doua necunoscute sau din
dorinta de a ne justifica compromisurile vietii, o ridicam la rang
de "divinitate ".
Ce este fericirea si cât dureaza ea - subiectul m-a preocupat destul
de mult timp, desi nici azi n-as putea spune ca am depistat toate
elementele necesare formularii unei definitii.
Sunt oameni, care ne creeaza bizara imagine, ca ar fi fericiti si altii
care se falesc cu fericirea lor, desi dincolo de vorbe, ochiul perseverent
descopera desertaciunea; sunt oameni pe care-i vedem nefericiti
si altii care-si ascund fericirea dintr-o doza mare de egoism si mai sunt
alte si alte categorii de oameni, cu o farâma mai mare
sau mai mica de fericire.
Da, fericirea nu e o notiune abstracta, dar nici ceva materializat in cantitati,
in tone de fericire, ea nu poate fi definita decât relativ
in timp si spatiu.
Am trait momente de fericire, uneori le-am constientizat abia dupa ce
ele s-au stins, alteori le atingeam cu degetele, cu buzele, cu respiratia.
E ca si când ai asculta, Fur Elise sau Ecossaise - de l.Van Beethowen.
Si acum parca mai aud simfonia fericirii. Cât mister si câta beatitudine
ne invaluie când omul cel drag ne strânge in brate, ne saruta nasucul,
ne alinta prin cuvinte dragi.
Cine poate intelege mai bine decât noi, femeile privirile omului iubit,
extazul si agonia din ochii mari si rugatori.
Ce minune oare poate fi mai mare si ce fericire poti sa-ti mai doresti,
când flacara dorintei reciproce arde cu nesat si când
respiratia devine una.
Numai cine n-a trait asemenea clipe, nu stie ce este fericirea.
F.M.Dostoiesoszi spunea :" Sunt un visator, traiesc atât de putin in realitate
si atât de rar clipe cum e aceasta de acum, incât nu pot sa nu le repet
in reveriile mele". Da, fericirea nu este la tot pasul , nu toti ochii intâlniti
ascund mister si nu toate dorintele ne duc la agonie. Multi ochi ne privesc,
multi ochi ne plac dar numai unii ne adora si ne stârnesc dorintele.
Fiecare a trait clipe de fericire, unii mai multe, altii mai putine.
Fericita am fost când am luat examenul de admitere la liceu,
când am devenit studenta, când mi-am cumparat pantofii doriti
sau bluza preferata, fericita am fost când am pasit pentru prima data
in locuinta mea, când am luat primii bani munciti, când
mi-am cumparat lucruri marunte, dar necesare.
Am trudit mult, tot ce am realizat in viata, am realizat prin mine
cu eforturi, cu sacrificii, cu multe nopti de nesomn.
Daca am face un mic joc de statistica, s-ar putea dovedi, ca ne este harazita
multa fericire si totusi, suntem uneori tare nemultumiti.
Dar poate fi ca in romanul "Marea la ora sase", al Martei Cozmin:
"Suferinta din dragoste pare a fi disparut cu desavârsire, altele sunt
problemele care ne capteaza si totusi, miezul incandescent al existentei
ramâne iubirea. Daca miezul acesta se va raci, tot restul e amenintat cu moartea".
Marta Cozmin si "Supravietuitorii" ei , mi-au mângâiat ranile sufletului,
in studentie si mai apoi, m-au urmarit ani in sir ideile acestei mari
filozoafe a timpului.
Si ranile sufletului s-au cicatrizat in timp si am inceput sa-mi doresc din nou
sa iubesc, sa fiu iubita, sa simt acest miez incandescent al iubirii.
Si cu cât imi doream mai mult, cu atât ma ciocneam mai des
de iubiri obisnuite, pentru care nu poti sa arzi când vrei, pentru ca
de fapt nu simti c-ar trebui sa arzi si nici nu poti sa arzi decât
independent de vointa ta.
|
