Vaticanul un mare pericol - Partea I de David Yallop publicat la 26.12.2010
Vaticanul un pericol - Partea I
     Aceasa carte a fost publicata pentru prima oara în 1984 si a aparut simultan în mai multe tari. Pâna la ora actuala a fost tradusa în douazeci si sapte de limbi si din diferitele editii s-au vândut peste doua milioane si jumatate de exemplare.
Am primit multe mii de scrisori din partea cititorilor; doar sapte dintre ele au fost critice, restul au fost îndeajuns de amabile pentru a lauda cartea si, mai important, au consemnat încredintarea cititorilor ca Albino Luciani a fost, dupa parerea lor, asasinat, iar faptul a fost dovedit cu prisosinta.
Raspunsul Vaticanului a fost prompt. La câteva zile de la publicare si înainte ca vreunul dintre purtatorii sai de cuvânt sa fi citit cartea, reactia pe care am prevazut-o în prima editie a putut fi auzita de toti. "Ducerea speculatiilor fantastice pe noi culmi ale absurdului". "Surse de la Vatican au aratat ca un articol al Constitutiei Apostolice stabileste în mod expres procedura de urmat dupa moartea papilor".
Dupa cum demonstreaza cartea, aceasta minciuna a Vaticanului a fost bine speculata în 1978 de reprezentantii acestuia, în ciuda dovezilor de necontestat consemnate în aceasta carte, mediile de informare internationale nu au reusit totusi sa înfrunte Vaticanul în aceasta privinta.
"Prostii infamante" si "fantezii absurde" au fost alte doua mostre ale grabei de a condamna a Vaticanului, în ciuda încercarii de asasinat la adresa reputatiei, la care am fost supus de catre diverse elemente ale ierarhiei romano-catolice, incluzând afirmatii a tot felul de persoane din diverse tari, cum ca îmi vor dovedi ca am gresit, în 1985, când a fost publicata editia Corgi, a aparut un fapt de necontestat si extrem de semnificativ: Nici macar o afirmatie, nici macar un singur fapt, nici macar o opinie cu privire la asasinarea papei Ioan Paul I, dintre cele continute în aceasta carte, nu s-a dovedit a fi falsa. Intr-adevar, dupa cum am aratat în introducerea la editia Corgi, toate informatiile care mi-au parvenit dupa publicarea initiala mi-au reconfirmat justetea concluziilor.
     In iunie 1985 am hotarât sa fac sarcina Vaticanului copilaresc de usoara. Având în vedere declaratiile citate mai sus, Vaticanul ar fi trebuit sa poata dovedi în ce masura îmi erau incorecte dovezile si concluziile în rastimp de câteva ore de la citirea somatiei mele, care suna astfel: "Daca Vaticanul poate dovedi ca nu am dreptate în doua privinte numai - daca poate dovedi ca relatarea mea despre cel care a gasit cadavrul lui Albino Luciano este incorecta, si daca poate dovedi ca relatarea mea despre documentele pe care acesta le tinea în mâini este incorecta - atunci am sa donez si ultimul penny ce mi se cuvine din vânzarile acestei carti pentru cercetari în domeniul cancerului".
Aceasta provocare a fost subiectul mediilor de informare din lumea întreaga. Ne aflam acum în aprilie 1987. Inca mai astept raspunsul Vaticanului.
     Aceasta carte, rezultatul a aproape trei ani de cercetari intense, nu ar fi existat fara ajutor activ si cooperare din partea multor persoane si organizatii. O mare parte a acestora au acceptat sa ajute numai cu conditia de a ramâne necunoscuti publicului. Ca si în cazul cartilor anterioare, pe care le-am scris în conditii similare, le respect dorinta, în acest caz, însa, este nevoie si mai mare de a le proteja identitatea.
Dupa cum va deveni clar cititorului, crima este un însotitor frecvent al evenimentelor înregistrate aici. Un numar considerabil dintre aceste crime ramâne oficial nerezolvat. Nimeni nu trebuie sa se îndoiasca de faptul ca indivizii responsabili de aceste morti sunt în stare sa ucida iar. A dezvalui numele celor care mi-au furnizat un ajutor crucial si care, acum, sunt în primejdie, ar fi un act de iresponsabilitate criminala. Fata de ei am o datorie deosebita. Motivele lor de a face cunoscuta o larga paleta de informatii au fost numeroase si diverse, dar am auzit iar si iar remarca: "Adevarul trebuie spus. Daca sunteti pregatit sa-l spuneti, atunci, asa sa fie."
     Le sunt adânc recunoscator tuturor acestora si urmatorilor, pe care cu cel mai mare respect îi consider a fi partea nevazuta a aisbergului: Profesorul Amedeo Alexandre, profesorul Leonardo Ancona, William Aronwald, Linda Attwell, Josephine Ayres, Alan Bailey, dr. Derek Barrowcliff, Pia Basso, parintele Aldo Belii, cardinalul Giovanni Benneli, Marco Borsa, Vittore Branca, David Buckley, parintele Roberto Busa, dr. Renato Buzzonetti, Roberto Calvi, Emilio Cavaterra, cardinalul Mario Ciappi, fratele Clemente, Joseph Ceffey, Annola Copps, Rupert Cornwall, monseniorul Ausilio Da Rif, dr. Ciuseppe Da Ros, Maurizio Da Luca, Danielle Doglio, monseniorul Mafeo Ducoli, parintele FranVois Evain, cardinalul Pericle Feliei, parintele Mario Ferrarese, profesorul Luigi Fontana, Mario di Francesco, dr. Carlo Frizziero, Mario Cizzo, parintele Carlo Gonzales, parintele Andrew Greely, Diane Hali, doctorul John Henry, parintele Thomas Hunt, William Jackson, John J. Kenney, Peter Lemos, dr. David Levison, parintele Diego Lorenzi, Edoardo Luciani, William Lynch, Ann McDiarmid, parintele John Magee, Sandro Magister, Alexander Manson, profesorul Vincenzo Masini, parintele Francis Murphy, monseniorul Giulio Nicolini, Anna Nogara, parintele Gerry O'Collins, parintele Romeo Panciroli, parintele Gianni Pastri, Lena Petri, Nina Petri, profesorul Pier Luigi Prati, profesorul Giovanni Rama, Roberto Rosone, profesorul Fausto Rovelli, profesorul Vincenzo Rulli, Ann Ellen Rutherford, monseniorul Tiziano Scalzotto, monseniorul Mario Senigaglia, Arnaldo Signoracci, Ernesto Signoracci, parintele Bartolomeo Sorges, Lorana Sullivan, parintele Francesco Taffarel, sora Vincenza, profesorul Thomas Whitehead, Phillip Willan.

     Sunt de asemenea recunoscator urmatoarelor organizatii: Resedinta Augustina din Roma, Banca San Marco, Banca Angliei, Banca de Decontari Internationale din Basel, Banca Italiei, Biblioteca Centrala Catolica, Societatea Adevarul Catolic, Politia din Londra, Ministerul Comertului, Biblioteca de Statistica si Marketing, Colegiul Englez din Roma, Biroul Federal de Investigatii, Universitatea Gregoriana din Roma, Sectia Otraviri a Spitalului New Cross, Opus Dei, Societatea Farmaceutica a Marii Britanii, Tribunalul Districtual din Luxemburg, Ministerul de Interne al Statelor Unite din Tribunalul Districtual al Districtului Sudic din New York, Biroul de Pres a al Vaticanului si Radio Vatican.
Printre cei carora nu le pot multumi public se numara locuitorii Cetatii Vatican, care m-au contactat si mi-au initiat investigatia asupra evenimentelor privitoare la moartea papei Ioan Paul I, Albino Luciano.
     Faptul ca barbati si femei traind în inima bisericii romanocatolice nu pot vorbi deschis, iar identitatea lor nu poate fi dezvaluita este un indiciu elocvent asupra starii de lucruri din Vatican.
Fara îndoiala ca aceasta carte va fi atacata de unii si ignorata de altii. Va fi privita de unii ca un atac la adresa credintei romano-catolice, în particular, si împotriva crestinismului, în general. Nu este nici una, nici alta.
Intr-o anumita masura, este o acuza împotriva unor oameni, indicati nominal, care s-au nascut romano-catolici dar nu au devenit niciodata crestini.
Asadar, aceasta carte nu este un atac la Credinta urmata de milioane de devotati ai Bisericii. Ceea ce ei au sfânt este prea important pentru a fi lasat pe mâna acelora care au conspirat ca sa târasca mesajul lui Hristos în murdaria pietei publice - o conspiratie care a avut un înspaimântator succes.
     Dupa cum am precizat deja, m-am confruntat cu o dificultate insurmontabila atunci când a trebuit sa indic în text anumite surse. Cine anume ce mi-a spus sau ce documentatie mi-a oferit trebuie sa ramâna un secret. Pot asigura cititorul ca toate informatiile, toate detaliile, toate faptele au fost verificate si reverificate în masura în care au fost disponibile surse multiple. Responsabilitatea pentru punerea laolalta a dovezilor si pentru concluziile obtinute îmi revine.
Sunt sigur de faptul ca relatarea conversatiilor între oameni care au murit înainte sa înceapa investigatia mea va stârni comentarii. Cum as fi putut, de pilda, sa stiu ce s-a petrecut intre papa Ioan Paul I si cardinalul Jean Villot în ziua în care au discutat problema controlului nasterilor?

     In Vatican nu este posibil ca o audienta privata sa ramâna complet privata. Pur si simplu, amândoi au vorbit ulterior cu altii despre ceea ce se aflase deja. Aceste surse secundare, uneori cu pareri personale complet diferite cu privire la cele discutate de papa cu ministrul sau de externe, au furnizat cuvintele atribuite.
Prin urmare, dialogul din aceasta carte, reconstruit fiind, nu este fabricat.
     Conducatorul spiritual a aproape o cincime din populatia lumii detine o putere imensa: însa oricarui observator neavizat al lui Albino Luciano la începutul domniei lui ca papa Ioan Paul I i-ar fi venit greu sa creada ca acest om încorpora intr-adevar o asemenea putere. Timiditatea si modestia emanate de acest italian micut, linistit, în vârsta de 65 de ani, ii facuse pe multi sa traga concluzia ca acest pontificat nu avea sa fie notabil.
Cei bine informati, oricum, stiau altceva: Albino Luciani declansase o revolutie.
In 28 septembrie 1978, el era papa de treizeci si trei de zile. In ceva mai mult de o luna, initiase diferite actiuni care, daca ar fi fost finalizate, ar fi avut un efect direct si dinamic asupra noastra, a tuturor.
Majoritatea acestei lumi i-ar fi aplaudat hotarârile, o minoritate ar fi fost îngrozita.
Omul care a fost repede etichetat drept "Pontiful zâmbitor" avea de gând sa stearga zâmbetul de pe un numar de fete în chiar ziua urmatoare.

     In acea seara, Luciani statea la masa în sufrageria de la cel de-al treilea etaj al Palatului Apostolic din Orasul Vatican, împreuna cu el se aflau cei doi secretari ai sai, parintele Diego Lorenzi, care lucrase îndeaproape cu el la Venetia timp de mai bine de doi ani când, cardinal fiind, Luciani fusese aici patriarh, si parintele John Magee, proaspat numit dupa alegerile papale.
In vreme ce calugaritele care lucrau în apartamentul papal umblau neauzit, cu nerabdare, Albino Luciani lua o masa usoara compusa din supa, carne de vitel, fasole verde si putina salata. Sorbea din când în când dintr-un pahar cu apa si trecea în revista evenimentele zilei si deciziile pe care le luase.
Nu-si dorise aceasta slujba. Nu alergase si nu-si facuse reclama pentru a ajunge papa. Acum, ca sef de stat, apasatoarele responsabilitati îi reveneau lui.
In timp ce surorile Vincenza, Clorinda si Gabrietta îi serveau în tacere pe cei trei barbati care priveau la televizor evenimentele ce preocupau Italia în acea seara, alti oameni, în alte locuri, erau profund nelinistiti de activitatea lui Albino Luciani.
Un etaj sub apartamentul papal, luminile erau înca aprinse, la Banca Vaticanului. Seful ei, episcopul Paul Marcinkus, avea pe cap alte probleme, mai presante decât masa de seara. Marcinkus, originar din Chicago, învatase cum sa supravietuiasca pe strazile dosnice din Cicero, Illinois, în timpul meteoricei lui ascensiuni pâna la rangul de "bancher al lui Dumnezeu", supravietuise multor momente de criza.
Acum era confruntat cu cel mai serios pe care-l întâmpinase vreodata, în ultimele treizeci si trei de zile, colegii lui de la banca observasera o schimbare remarcabila la omul care controla milioanele Vaticanului. Extravertitul de un metru nouazecis[i o suta de kilograme devenise morocan
     Orasul Vatican este în multe privinte un sat si secretele sunt greu de pastrat la sate. Lui Marcinkus îi ajunsese la ureche ca noul papa îsi începuse pe tacute propriile investigatii asupra Bancii Vaticanului si mai cu seama asupra metodelor folosite de el pentru a conduce banca. De nenumarate ori de la instalarea noului papa, Marcinkus regretase afacerea din 1972, cu privire la Banca Cattolica de Veneto.
Ministrul de externe al Vaticanului, cardinalul Jean Villot, era un altul care statea nemiscat la biroul lui în acea seara de septembrie. Studia lista cu întâlniri, cereri de demiteri si transferuri, pe care i-o înmânase papa cu o ora mai devreme. Isi oferise sfatul, argumentase, protestase, dar fara nici un folos. Luciani fusese de neînduplecat.
Era, dupa toate regulile, o remaniere radicala. Avea sa îndrepte Biserica în noi directii; directii pe care Villot si ceilalti de pe lista, care erau pe punctul de a fi înlocuiti, le considerau extrem de periculoase.
Când aceste schimbari aveau sa fie anuntate, milioane de cuvinte aveau sa fie scrise si soptite de mediile de informare internationale, analizând, disecând, profetind, explicând.
Adevarata explicatie, oricum, nu avea sa fie discutata, nu avea sa fie pusa la îndemâna publicului - deoarece exista un numitor comun, un fapt care îi lega pe toti cei care urmau sa fie înlocuiti în curând.
Villot era constient de el. Mai important înca, si papa era constient.
Fusese unul dintre factorii care-l determinasera sa actioneze: sa-i dezbrace de putere pe acesti oameni si sa-i puna în posturi relativ inofensive.
Acest numitor comun era Masoneria.
Dovezile pe care le obtinuse papa indicau faptul ca în Cetatea Vatican se aflau mai bine de o suta de masoni, de la cardinali pâna la preoti. Aceasta în ciuda faptului ca Legea Canonica stabilea ca a fi mason însemna excomunicare automata.
Luciani era preocupat în continuare de existenta unei loje masonice ilegale care patrunsese adânc în Italia în cautarea bogatiei si a puterii.
Se autodenumea P2, iar faptul ca patrunsese între zidurile Vaticanului si stabilise legaturi masonice cu preoti, episcopi si chiar cu cardinali îl facuse pe Albino Luciani sa arunce anatema asupra ei.
     Villot era deja profund îngrijorat din cauza noii papalitati inca dinainte de anuntarea acestei bombe. El era unul dintre putinii avizati în legatura cu dialogul ce avea loc între papa si Departamentul de Stat american, din Washington. Stia ca în data de 23 octombrie Vaticanul avea sa primeasca vizita unei delegatii a Congresului american si ca în 24 octombrie delegatia avea sa fie primita într-o audienta privata la papa. Subiectul discutiilor: controlul nasterilor.
Villot studiase cu atentie dosarul de la Vatican al lui Albino Luciani. Citise si memoriul secret pe care Luciani, pe atunci episcop în Vittorio Veneto, îl trimisese lui Paul al VI-lea înainte de publicarea enciclicei papale Humane Vitae, prin care se interzicea catolicilor folosirea oricaror forme artificiale de control al nasterilor. Discutia pe care o avusese personal cu Luciani îl lamurise fara echivoc asupra pozitiei noului papa în aceasta problema. De asemenea, în mintea lui Villot nu exista nici o îndoiala în legatura cu ce avea de gând sa faca acum succesorul lui Paul. Avea sa urmeze o schimbare radicala de pozitii. Existau unii care erau de acord cu punctul de vedere al lui Villot, potrivit caruia Paul al VI-lea fusese tradat. Multi altii salutau aceasta schimbare ca pe cea mai importanta contributie a Bisericii secolului douazeci.
     In Buenos Aires, un alt bancher, Roberto Calvi, era cu gândul la papa Ioan Paul I spre sfârsitul lui septembrie 1978. In cursul saptamânilor anterioare, el discutase problemele puse de noul papa cu protectorii lui, Licio Gelli si Umberto Ortolani, doi oameni care puteau declara printre numeroasele lor bunuri si controlul complet pe care-l detineau asupra lui Calvi, presedintele Bancii Ambrosiano. Calvi fusese coplesit de probleme înca dinainte de alegerile papale care-l plasasera pe Albino Luciani pe tronul Sfântului Petru.
Din aprilie, Banca Italiei investiga în secret banca din Milano a lui Calvi. Era o ancheta declansata de o misterioasa campanie publicitara cu afise împotriva lui Calvi, izbucnita la sfârsitul lui 1977: afise care ofereau detalii asupra unor activitati criminale ale lui Calvi si sugerau ca aceste acte criminale aveau o anvergura internationala.
Calvi stia cu precizie ce anume progrese înregistra ancheta întreprinsa de Banca Italiei. Prietenia lui strânsa cu Licio Gelli îi asigura tinerea la curent zilnica asupra felului în care înaintau lucrurile. El era în aceeasi masura la curent si cu investigatia papala întreprinsa asupra Bancii Vaticanului. Ca si Marcinkus, el stia ca nu era decât o chestiune de timp pentru ca cele doua anchete independente sa realizeze faptul ca a cerceta unul dintre aceste imperii însemna a le investiga pe amândoua.
Facea tot ce statea în considerabila sa putere pentru a zadarnici eforturile Bancii Italiei si pentru a-si proteja imperiul financiar, din care era pe cale de a sustrage un miliard de dolari. Analiza atenta a situatiei lui Roberto Calvi din septembrie 1978 lamureste cu prisosinta faptul ca, daca papa Paul era succedat de un om cinstit, Calvi urma sa se confrunte cu ruina totala, cu prabusirea bancii sale si, desigur, cu închisoarea. Nu încapea nici o îndoiala ca Albino Luciani era tocmai un asemenea om.
In New York, bancherul sicilian Michele Sindona urmarea si el cu îngrijorare activitatea papei Ioan Paul. De mai bine de trei ani, Sindona se împotrivea încercarilor guvernului italian de a-i obtine extradarea. Italienii voiau sa-l aduca la Milano pentru a raspunde acuzatiilor vizând deturnarea a 225 de milioane de dolari. In cursul acelui an, în mai, se parea ca Sindona pierduse în cele din urma lunga batalie. Un judecator federal dispusese ca cererea de extradare sa fie admisa.

     Sindona ramânea în Statele Unite în baza unei cautiuni de trei milioane de dolari, în vreme ce avocatii lui se pregateau sa joace ultima carte. Ei cereau ca guvernul Statelor Unite sa demonstreze faptul ca existau dovezi bine întemeiate pentru a justifica extradarea. Sindona sustinea ca acuzatiile ce i se aduceau de catre guvernul italian reprezentau masinatiunile comunistilor si ale altor politicieni de stânga. Avocatii lui mai sustineau si faptul ca procurorul din Milano ascunsese dovezile ce l -ar fi putut disculpa pe Sindona si ca, în cazul în care clientul lor avea sa fie trimis înapoi în Italia, acesta avea sa fie, aproape cu siguranta, asasinat. Audierea era programata pentru noiembrie.
In aceeasi vara, la New York mai erau si altii care actionau în beneficiul lui Sindona. Un membru al Mafiei, Luigi Ronsisvalle, un ucigas de profesie, ameninta viata martorului Nicola Biase, care depusese marturie împotriva lui Sindona în procesul de extradare. Mafia mai încheiase contract si asupra vietii procurorului adjunct al Statelor Unite, John Kenney, care era procuror sef în procesele de extradare. Prima oferita pentru asasinarea procurorului general era de 100.000 de dolari.
Daca papa Ioan Paul I continua sa scormoneasca afacerile Bancii Vaticanului, atunci nici o suma oferita drept prima de catre Mafie nu-l mai putea ajuta pe Sindona în lupta lui împotriva trimiterii înapoi în Italia.
     Urzeala coruptiei de la Banca Vaticanului, care includea spalarea banilor proveniti din contractele Mafiei, conducea dincolo de Calvi: pâna la Michele Sindona. In Chicago, un alt print al Bisericii Catolice era îngrijorat si agitat în legatura cu evenimentele din Cetatea Vaticanului: cardinalul John Cody, capul celei mai bogate arhidioceze din lume.
Cody domnea asupra a doua milioane si jumatate de catolici si a aproape 3000 de preoti, si controla peste 450 de parohii si un venit anual pe care refuza sa-l dezvaluie în întregime cuiva.
Era, de fapt, vorba despre un excedent de 250 de milioane de dolari.
Discretia fiscala nu era decât una dintre problemele ce se învolburau în jurul lui Cody. Pâna în 1978, domnise în Chicago timp de treisprezece ani. Pe parcursul acelor ani, cererile vizând înlocuirea sa ajunseser a la proportii extraordinare. Preoti, calugarite, lucratori laici, oameni apartinând multor profesii fara legatura cu religia înaintasera cu miile petitii la Roma, cerând înlocuirea omului în care ei vedeau un despot.
Papa Paul se canonise ani de zile cu înlaturarea lui Cody. Nu o singura data îsi calcase pe inima si luase decizia, numai pentru a o revoca în ultimul moment. Personalitatea complexa, chinuita a papei Paul era numai partial motivul sovaielii. Paul stia ca se raspândisera [i alte zvonuri împotriva lui Cody, dovedite în mare masura, care indicau necesitatea urgenta a înlocuirii cardinalului de la Chicago. Spre sfârsitul lui septembrie, Cody primi un telefon de la Roma. Cetatea Vaticanului lasase sa se scurga înca o informatie - informatie bine platita, ca întotdeauna, de catre cardinalul Cody. Cel care telefona îi spuse cardinalului ca acolo unde papa Paul ezitase, succesorul lui actionase. Papa hotarâse ca momentul înlocuirii cardinalului John Cody sosise.

     Cel putin trei dintre acesti oameni pândeau în umbra altuia, Licio Gelli. I se spunea "Il Burattinaio" - Maestrul Papusar. Papusile erau multe si erau plasate în numeroase tari. El controla P2, iar prin ea controla Italia.
In Buenos Aires, orasul în care discuta cu Calvi problema noului papa, Maestrul Papusar organizase reîntoacerea triumfala la putere a generalului Peron - fapt pe care Peron l-a recunoscut ulterior, îngenunchind la picioarele lui Gelli.
Daca Marcinkus, Sindona sau Calvi erau amenintati de diferitele actiuni înterprinse de Albino Luciani, interesele lui Licio Gelli aveau sa înlature aceasta amenintare.
Era cât se poate de clar ca în 28 septembrie 1978 acesti sase oameni, Marcinkus, Villot, Calvi, Sindona, Cody si Gelli aveau mult a se teme daca pontificatul lui Ioan Paul I continua. Este la fel de limpede ca toti aveau de câstigat în diferite feluri daca papa Ioan Paul I murea subit.
A murit.
     In intervalul cuprins între ultimele ore ale serii de 28 septembrie si primele ore ale diminetii de 29 septembrie 1978, la treizeci si trei de zile de la alegerea sa ca papa, Albino Luciani a murit.
Ora decesului: necunoscuta. Cauza decesului: necunoscuta.
Sunt convins ca faptele, cu toate amanuntele lor, si împrejurarile, în totalitatea lor, succint conturate în paginile precedente, detin cheia adevarului despre moartea lui Albino Luciani.
Sunt de asemenea convins ca unul dintre acesti sase oameni initiase deja, înainte de caderea serii de 28 septembrie 1978, desfasurarea actiunii de rezolvare a problemelor pe care le ridica pontificatul lui Albino Luciani.
Unul dintre acesti oameni s-a aflat în inima unei conspiratii care a aplicat o solutie strict italiana.
Albino Luciani fusese ales papa în 26 august 1978. La scurt timp dupa acel Conclav, cardinalul englez Basil Hume spunea: "Hotarârea a fost neasteptata. Dar o data luata, a parut cu totul si cu totul corecta. Sentimentul ca era exact ceea ce ne trebuia era atât de general încât, negresit, el a fost candidatul lui Dumnezeu". Dupa treizeci si trei de zile, "candidatul lui Dumnezeu" murea.