Am traversat prea multe iaduri de Lala publicat la 08.06.2011
Am traversat prea multe iaduri
     Am traversat prea multe iaduri
Mult prea multe cazne
Si deznadejdii cu gust de smoala
Mi-au invadat fiinta...

     Am plans de prea multe ori
Farama de vis pierduta din mine
Cand alergam prin curtea goala
A ploilor de odinioara
Si sfaramam in mine piatra
Drobului de sare ce se pravalea
Din adancurile nefiintei...

     Am ras de prea putine ori
Speriata de gustul amar al pelinului
Ce se ascunde deghizat
In aroma vanturilor pribege
Cand isi desfasoara evantaiul
De iluzii efemere in rochii de gala
Deasupra clipelor prabusite

     Din firava chemare a stelelor
Unduindu-se gratios
Deasupa potecilor neatinse
Cu felinare aurii plutind nostalgic
Intre malurile subrede
Cennusii si inghetate
Ale existentei mele...

     Si fiinta mea a uitat
Sa mangaie pamantul si sa sarute cerul
Sa zambeasca florii ce infloreste sagalnic
Iubindu-se in amiaza
Cu soarele arzator al zilei...

     Am traversat prea multe iaduri
Cu odai intunecate si goale
In cautarea unui sens
Speriata de viata ce astepta
Cuminte si alba ca o foaie goala
Desenul copilului ce isi intinde aripa
In tremurul inimii mele...

     Am plans cand trebuia sa rad
Si am ras cand trebuia sa plang
Si pe nesimtite am inchis intr-o cutie
Nestematele inimii
Fara sa inteleg macar o clipa
Ca sunt darurile sufletului acolo
Comorile raiurilor negasite
Si visele incrustate in aur
Pe care le-am cautat
Si de care mi-a fost dor
Si foame si sete

     Secole adormite in tampla mea
Veacuri inghetate in cuvinte goale
In biblioteci gemand de carti
Acoperite cu prafurile inselatoare ale uitarii...

 
    Am plans de mult prea multe ori
Ascunsa in nopti de tristeti desarte
Cutreierand pajisti ofilite si arse
Departe intre zidurile neputintei
In timp ce castele de nisip se surpau
Pe plajele pustii ale dorurilor smulse
Cu scancet de copil despartit
De sanul cald al mamei atipite...

     Da, am alergat prea mult peste vai
Si mi-am ranit gleznele
In spinii noroiosi ce tes in frunza lor
Inchisoarea fara cuvant a ranilor vii
Si acopera soapta pamantului
In stratul bezmetic cu frunzele moarte
Otavite si amare ale durerii...

     Am gustat prea mult din frica
Si prea putin din iubire
Si visele au devenit cosmare
Cu fereste inchise si usi zavorate
Desenand pe panza alba naluciri de-o clipa
Umbre golite de esenta
Jucand pe scena existentei
Un spectacol hilar si ponosit
In timp ce stateam in primul rand
Si inmuiam painea cea de toate zilele
Intr-un vas ruginit si spart
In care se adunau picuri din cer
Prelinsi in ploi repezi si stridente
Ce-mi nauceau privirea
In hohote de plans amarnic...

     La marginea lumii
Am oftat de prea multe ori
Obosita de dor, flamanda si insetata
Neintelegand sensul fiintei
Ca o pasare inchisa
Intr-o colivie tipatoare
Prea mare si in acelasi timp
Prea mica pentru cantec.

     Pana cand...poala rochiei mele s-a agatat
Intr-un vis plutitor peste ape
De coltul stelei ce lucea
Deasupra mea in zi si-n noapte
Si glezna mea strivita de dorinti
A fulgerat in strigat peste zare
Si-o coarda din pianul nevazut
S-a frant in nota boltii peste mare.

     Si atunci...am plans din nou
De la inceput
Cu inima deschisa spre lumina
Pe alte coarde, notele s-au scurs
Lovind in tampla arsa dar senina
Ca o bataie dintr-o clipa lina
Din duiosia unui cantec drag
Cantat demult de-o inima prea plina
Frumoasa stea, priveste in Lumina
Sparge oglida ce te minte iar
Si joaca-te din nou senina...