Dacia de Lelia Mihail publicat la 19.01.2009
Pentru lumea antică, Dacia războinicilor temuti din Carpati si ai lui Zamolxis a fost, până la cucerirea ei de către Traian, o ţară aspră, aproape de nepătruns, incojurată de mister. Nimeni nu stia bine cine erau oamenii care locuiau in acea cunună de munţi. Le ziceau daci sau geti, iar grecii, care-i socoteau traci, " cei mai viteji si mai drepţi dintre traci" - spuneau că Ares (la inceput a fost zeul viscolului) sau Marte, intre ei se născuse. Stiau insă că această idee putea fi numai o legendă; pentru că alt zeu, mai mare si mai puternic stăpânea destinul acelui popor. Dacii credeau in ZAMOLXE. Şi Platon zice că Zamolxe ii făcea pe acei daci nemuritori.

Mesager către Zamolxe
desen de Radu Oltean - www.historyarts.ro

Oamenii aceia - dacii sau getii nemuritori - si tara lor, erau ermetici pentru antici. Grecii se apropiaseră de ei numai pe ţărmurile Mării Pontice, fără să se aventureze mult in interior. Romanii ii cunoşteau doar pe razboinicii daci. Dunarea le inspira teamă. Era un liman hyperboreu, de unde incepeau pământurile care dormitau sub leneşele stele ale polului getic - Getici sidera pigra poli - Martial (40 - 104 en) evoca in versurile sale imagini care fac aluzie la misterul si primejdiile acestei ţări, unde, in acel moment, impăratul Domiţian cunostea nenorocul armelor.
Tara de iernatice urse, cu salbatica Peuce
Si Istrul fremătând de tropotele cailor
Hiberna quamvis Arctos et rudis Peuce
Et ungularum pulsibus calens Hister

Obsesia razboinicului get si a fluviului temut, pe care el il trecea calare pe apa inghetata, era in mintea tuturor si aparea in scrierile poeţilor si in cărţi care vorbeau de acea lume barbară, vrajmasă romanului. Lucan, un alt hispanic vorbise si el de "barbara Cone, unde Istru, printr-o mie de guri, isi pierde in mare, sarmaticele unde si inunda insula Peuce", despre neamurile salbatice ce populau ţărmul pontic, si amintise faima arcului getic, teribilul arc getic, de toţi cunoscut. Intr-un loc, in Pharsala sa, numele dacului, iberului si getului se intâlnesc in acelasi vers "Hinc Dacus premet inde Getes ocurrat Hiberis". Versul acesta a fost interpretat de Isidor din Sevilia ca un vatiniciu: Spania avea sa fie invadată de geti. Vatiniciu implinit după cum vom vedea. N-a fost vreo indoială. Lumea intreagă a fost invadată de geţi. Nu numai Spania. Lumea intreagă avea sa fie incă o dată intemeiată de ei.

Nu s-a scris incă adevarata istorie a getilor, istoria mitului getic, mult mai mare si mai semnificativă decât cea a faptelor concrete, pe care le numim istorice. Faptul concret se consumă, nu serveste decât pentru o povestire. Mitul e permanent si chiar dacă ia forme nebănuite si obisnuieste să se ascundă adevarul e prezent si se proiectează asupra viitorului.

Ideea getică e unul din miturile cele mai obsedante si mai puternice din imaginatia anticilor. Pentru romanii din primul secol al erei noastre, care asteptau sfârsitul iminent al lumii, părea un lucru aproape sigur ca de la Dunarea cu salbatica Peuce avea sa se dezlantuie cataclismul. Tot un hispanic, si cel mai citit, Seneca, intr-o pagină grandioasă descrie infricosăştorul spectacol al "zilei fatale" când Dunarea dezlantuită isi va inălţa apele până la cer si,intr-un singur vârtej prăpăstios, "va cuprinde o imensă intindere de pământuri si cetăţi"... O profetie, intre altele a lui Seneca. Avea să se implinească nu prin apele Dunarii, ci prin violenta gotilor, care - lucru straniu - cu numele getilor, cu istoria acestora preschimbată in propria lor istorie si cu zeul Zamolxe - nu cu zeul Walhalei - aveau sa rastoarne toata lumea antică si sa ajungă in vârtej pâna in Spania.

Secretul ţării getilor era, incă de pe vremea lui Seneca, impenetrabil. Filozoful nu stia să vorbească cu oarecare cunostinţă decât despre marele fluviu care incingea ţara si despre cetătile elenice presărate pe ţărmul pontic. Despre rest, nimic mai mult decât faima temutei săgeti getice si acea a ucigătoarelor plante ale Dunarii, din care se distilau sucuri pentru magia infioratoare a Medeei. Era insă convins ca acea ţară era bogată in pietre preţioase; ceea ce insemna altă magie. Pietrele pretioase includeau puteri si mistere. Atât se putea afla de la Seneca; si nimeni nu stia mai mult. Dunarea isi păstra bine secretele. Oamenii se ascundeau in munţi - Daci, montibus in haerent -. Padurile erau intunecoase. Acopereau acea ţară plină de primejdii.


Sfinxul din Bucegi

Padurea dacică. Infricosătoarea pădure dacică. Era adapostul acelor oameni si era originea adâncă a mitului getic, invocat si azi in formula magică, foaie verde, din cântecul popular. Romanii cunosteau acea pădure de departe, când se vedeau nevoiţi sa o ocolească; sau mai de aproape când, in intunecimea ei, pierea vreo legiune sau un general faimos. Atunci umbra padurii dacice ajungea până la Roma, si de ea vorbeau poeţi si cronicari, care notau dezastrele petrecute acolo. In anul 74 ien, Caius Scribonius Curio, care ii invinsese pe dardani in Tracia, voia să-i supună si pe daci si ajunsese până la Dunare. Dar inspăimântat de pădurile pe care le vedea s-a oprit. S-a intors din drum fără să facă război: Curio Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit - (Curio s-a intors din Dacia, inspăimântat de intunecimile [pădurilor] sale) spune Florus. In altă imprejurare, Roma s-a emotionat de moartea lui Cornelius Fuscus, care se inmormântase cu toată legiunea lui in pădurea blestemată.

Martial scria epitaful prietenului sau:
"Aici zace Fuscus...
Lespedea nu se mai teme de amenintari dusmanoase...
Umbra victorioasa a generalului stapâneste victorioasă pădurea supusă"
Retorica poetului era mai mult decât tragică. Generalul pierise fără victorie. Fără urmă. Infricosătoarea pădure nu se clintise. Rămânea mereu mută, intunecată, plină de secretele ei.
Amănunte extrem de interesante in www.dacia.org