Raresiada - Partea IV de Lelia Mihail publicat la 09.07.2011
Cuzestii
     Simion Movila a fost domnitor al Munteniei: octombrie 1600 - iulie 1601, si august 1601 - august 1602, dar si al Moldovei: iulie 1606 - septembrie 1607.

     Este frate cu Ieremia Movila al Moldovei si a fost pus pe tronul Munteniei de generalul polonez Zamoiski, dupa ce l-a învins pe Mihai Viteazul la Teleajen în octombrie 1600.
Armata de sprijin, 4 000 de polonezi si de moldoveni, prada tara cumplit, mai ales dupa respingerea unui nou atac al lui Mihai la 21 noiembrie 1600.
În scurta lui domnie, Simion strica toate actele facute de predecesorul sau, din dorinta de razbunare si setea de bani. În curând el îi nemultumeste pe cei mai de frunte boieri, care dupa Teleajen l-au parasit pe Mihai, pe Buzesti, si care, trecând cu oastea peste râul Olt, îl alunga pe Simion din tara, si îl pun pe tron pe Radu Serban Basarab.
Detronarea lui Simion a fost determinata si de uciderea lui Mihai în Transilvania, si pentru ca nemtii ajunsesera stapâni acolo si astfel amenintau ocârmuirea muntena vasala turcilor si polonezilor.
Noul domn sprijinit de boieri era chiar protejatul împaratului german si se ciocnise de mai multe ori cu ostile lui Simion, ajutat fiind si de ostile lui Basta (1602).
Cu toate eforturile pe care le-au facut Simion si boierii partizani lui, refugiati în Moldova, nu reuseste sa ia tronul.
În cele din urma, când fratele sau Ieremia Movila moare, el îi ia locul pe tronul Moldovei în iulie 1606. Facând daruri bogate, Simion reuseste sa fie recunoscut si de sultan. Cât timp a fost domnitor în Moldova, a avut relatii de dusmanie cu polonezii, care, încercând zadarnic sa-l detroneze prin intermediul turcilor, reusesc sa-l otraveasca în 1607. A fost înmormântat la Manastirea Sucevita.
Dupa el, Moldova ajunge teatrul luptelor civile dintre fiii sai si ai fratelui sau Ieremia. Simion a fost casatorit cu Marghita, pe numele ei polonez, Melania Zolkiewska, care era la fel de ambitioasa ca si cumnata ei Elisabeta, sotia lui Ieremia. Marghita a murit în septembrie 1600.

     Mihail Movila sau Mihailas a fost domnitor al Moldovei de doua ori: septembrie 1607 - octombrie 1607 si noiembrie 1607 - decembrie 1607. Este fiul lui Simion Movila cu Marghita, (pe numele ei polonez Melania Zolkiewska), si frate cu Gavril Movila al Munteniei si cu Moise Movila al Moldovei.
Ajunge pe tron dupa ce tatal sau Simion, moare otravit.
Este detronat de cumnata si rivala mamei sale, Elisabeta, care îl aduce la domnie pe fiul ei Constantin.
Mihail fuge la Radu Serban al Munteniei, unde în scurt timp moare. Este înmormântat la Manastirea Dealu.

     Moise Movila (n. 1596 - d. 1661) a fost domnitor al Moldovei de doua ori: aprilie 1630 - noiembrie 1631 si iulie 1633 - aprilie 1634.
Este fiul lui Simion Movila cu Marghita si frate cu Gavril Movila al Munteniei si cu Mihail Movila al Moldovei. În cazul ambelor domnii, a obtinut tronul cheltuind o "însemnatoare câtime de aur".
Nu s-a distins prin nimic, decât prin perpetua grija de a se mentine pe tron. Alexandru Ilias, în locul caruia venise, aranjeaza sa fie mazilit în 1631. Profitând apoi de rascoala nationala condusa de Vasile Lupu împotriva grecilor, de moartea lui Alexandru la Constantinopol si de uciderea lui Miron Barnovschi-Movila care a avut loc tot la Constantinopol, din ordinul sultanului, Moise Movila reocupa domnia. Vasile Lupu, protejat de Abza Pasa din Silistra, ca si de Matei Basarab, începe sa fie banuit de domnitor, astfel încât e nevoit sa fuga.
In anul urmator, fiind razboi între turci si polonezi, iar domnitorii români, fiind aliati cu turcii, acestia se asteptau ca Moise sa fie de partea lor, însa acesta îi înseala, dându-le sfaturi si informatii false. Acest fapt, cât si intrigile lui Lupu, îi grabesc mazilirea în 1634.
Moise fuge în Polonia încarcat de averi, si tot în Polonia moare în 1661.

     Au avut si un frate Ion care nu a domnit. Acesta a avut o fiica Ileana care s-a casatorit cu Miron Costin, fiul lui Ion sau Iancu Costin (ridicat ca boier nou, mai întâi postelnic) si al Saftei Scoartes.
Parintele sau, care era, ca si Grigore Ureche, nobil polon, fusese protejat al domnului Miron Barnovschi-Movila, ruda cu sotia sa. Îl însotise pe voievod la Tarigrad, unde acesta fu ucis în 1628 din cauza parilor vornicului Vasile Lupu.
Eliberat din închisoare, hatmanul ia trupul decapitat si-l înmormânteaza. Numele ucisului îl va purta întâiul nascut al acestui om nestiutor de carte, care detine mosii în Polonia, în apropiere de Bar.
În acest an are loc o invazie în Crăie a turcilor, care îi târasc în lupta si pe munteni si pe moldoveni.
Hatmanul Costin, pentru a-i face pe turci sa se retraga, vesteste ca osti cazace vin în ajutorul lesilor. Viclesugul reuseste, dar Abaza-pasa afla adevarul si pune gând rau domnului si hatmanului.
Moise Movila voda si Iancu Costin fug în Polonia împreuna cu familiile.
Fostul hatman ia în arenda mosia Nowosilka Nowa, aproape de Bar (actualmente in Ucraina in zona Odessei).
Dieta acorda, la recomandarea regelui, indigenatul polon lui Iancu Costin - barbat însemnat în Moldova si fiilor sai, pentru însemnatele servicii aduse Crăiei, între care la loc de cinste se situeaza evitarea cuceririi de catre Abaza-pasa si a cetatii Camenita.
De altfel, boierul moldovean se arata destoinic si în treburi diplomatice, mediind între reprezentantii polonezi si cei al Tarigradului, asa cum facea si un frate al sau, care locuia în Muntenia, de unde se presupune ca venise si familia Costinestilor.

     Tânarul Miron îsi începe studiile la colegiul iezuit de la Bar si le continua la Camenita, remarcându-se atât prin inteligenta, cât si prin nobletea trasaturilor. Ca si Grigore Ureche, distinsul carturar cunoaste profund valorile antichitatii, îsi însuseste, pe lânga polona si rusa, limbile latina si greaca. Iubeste istoria, cunoaste retorica si poetica.
In 1651, ca nobil polon, Miron este înrolat în armata si lupta împotriva cazacilor lui Bogdan Hmelnitki, rasculati contra polonilor, si a aliatilor tatari ai acestora, la Beresteczko, lânga Camenita, unde se retrasesera elevii colegiului de la Bar.
Catre sfârsitul domniei lui Vasile Lupu, Miron si fratii sai revin în Moldova.
Are o fiica Ilinca ce se casatoreste cu Miron Cuza.
Fiul lui Miron Cuza, Ioan, a ajuns si el ca si bunicul sau, mare spatar si a avut o soarta asemanatoare.
Ioan Cuza a avut mai multi copii, intre care pe Neculai (1715-1805) ajuns camatar. Neculai l-a avut pe Ioan, care este tatal lui Alexandru Cuza.
     Cel dintai membru atestat al acestei familii este Cuza vistiernicul, intalnit in documente la din 1638.
Mai multe s-au aflat despre Dumitrasco Cuza - acesta a ocupat succesiv dregatoriile de comis (1677), clucer (boier ce sa ocupa cu aprovizionarea curtii domnesti) si mare spatar.http://www.genealogie.lovendal.net
Se casatoreste cu Safta Jora si au mai multi mostenitori:
- Toderascu Cuza se casatoreste cu 1. Ecaterina Bals si 2. Somina Gheuca Coconu. Copii lor sunt: Radu cuza, Constantin Cuza, Stefan Cuza, Safta Cuza, Vasile Cuza
- Arghir Cuza
- Casandra Cuza
-Miron Cuza care se casatoreste cu Ilinca Costin si au copiii: Mihalache Cuza, Safta Cuza, Maria Cuza( casatorita Cocoranu si au o fiica si aceasta tot o fiica Anita ce se casatoreste cu un Lambrino), Ileana Cuza, Ionita Cuza.
Ileana ii are cu Ionita Cuza(probabil var) pe: Alexandru Cuza, Ioan Cuza, Iorgu Cuza.
El s-a amestecat in complotul urzit impotriva lui Mihai Racovita, domnul Moldovei. Complotul dand gres, a platit cu viata. Dumitrascu Cuza care moare la 1711.
     Pe noi ne intereseaza doar Maria Cuza si Ilena Cuza si urmasii lor. Familia Cuza este foarte numeroasa. Si daca barbatii au cam fost "taiati", fetele au dus familia mai departe.

     Ioan Cuza a ocupat diferite dregatorii: a fost spatar, ispravnic de Falciu si ispravnic de Covurliu, apoi postelnic. Se casatoreste cu Maria Ionita Tuduri. Au un fiu Ioan Cuza care se casatoreste cu Sultana Cozadini in 1812. Il au ca fiu pe Alexandru Ioan Cuza.
Exista discutii in istoriografia romana asupra locului si datei nasterii lui Alexandru Ioan Cuza. Unii istorici spun ca viitorul domn a vazut lumina zilei la Barlad, in timp ce altii se pronunta pentru Galati sau Husi. In ceea ce priveste data nasterii, majoritatea se pronunta pentru 20 martie 1820.
Date despre copilaria lui Cuza sunt putine. Se stie ca a invatat pana-n 1831 in pensionul francez al lui Victor Cuenin, la Iasi, unde a avut colegi pe Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Matei Millo. Este trimis apoi la Paris unde isi ia bacalaureatul in litere, diploma fiind datata 8 decembrie 1835. Desi il atragea medicina, se inscrie la drept pe care insa nu l-a absolvit.

     Reintors in tara intra in armata cu gradul de cadet, adica aspirant la ofiter ( 15 septembrie 1837), dar nu sta mult dandu-si demisia, iar la 2 martie 1842 il gasim ca prezident al judecatoriei tinutului Covurluiului.
     La 30 aprilie 1844 se casatoreste cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache si Ecaterinei nascuta Sturza.
Elena Cuza (n. 17 iunie 1825; d. 2 aprilie 1909), cunoscuta si ca Elena Doamna, s-a nascut la Solesti (judetul Vaslui), în familia Rosetti si a murit la Piatra-Neamt, fiind înmormântata la Solesti.
Copilaria si-a petrecut-o la mosia parintilor de la Solesti, în tinutul Vasluiului, alaturi de cei trei frati: Constantin, Theodor si Dumitru. Primeste de mica o educatie aleasa, dupa severele principii pedagogice ale vremii, sub supravegherea directa a mamei. Elena a învatat limba germana si, mai ales, franceza, pe care o folosea cu deosebita eleganta în corespondenta întretinuta cu prietena sa Hermiona Asachi. De la sapte ani îsi continua studiile particulare, cu guvernante si profesori straini, la mosia de la Scheia a unchiului sau Constantin Sturdza, împreuna cu copiii acestuia si ai altor rude apropiate.
Împlinind cincisprezece ani, Elena s-a stabilit la Iasi unde a fost introdusa în înalta societate. Aici îl cunoaste pe Alexandru Ioan Cuza cu care se va casatori în aprilie 1844 la Solesti.

     Rar se întâlnesc doua fapturi mai deosebite.
Crescuta de o mama apriga si autoritara, Elena avea o fire cu totul opusa sotului ei: domoala, retrasa, cumpatata, cam stângace si putin timida, lipsita de încredere în fortele proprii era stapânita în societate de puternice complexe de inferioritate.
Desi casatoria nu a fost din cele mai izbutite, Cuza nefiind un sot prea statornic, între ei s-au pastrat, totusi, întotdeauna relatii de respect.
     Dupa înabusirea revolutiei de la 1848, Elena Cuza a dovedit o alta trasatura de caracter. Pusa în fata unei situatii periculoase („revolutionarii fugeau din Iasi spre Galati, urmariti de oamenii domnitorului Mihail Sturdza”) ce ameninta siguranta sotului ei, aceasta tânara femeie timida si aparent lipsita de încredere în sine, a dovedit o extraordinara energie, initiativa si hotarâre. A pornit singura de la Solesti spre Galati, unde a mers sa-l vada pe consulul britanic Cuninghan. Împreuna au pus la punct evadarea lui Cuza la Braila. De acolo, au fugit la Cernauti si mai departe la Viena si Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica.

     Urmare a importantului eveniment istoric Unirea din 1859, Elena Cuza a devenit prima doamna a României.
În cei sapte ani de domnie a contribuit, cu modestia si demnitatea ce o caracterizau, la opera reformatoare a Domnului Unirii, sotul sau, fiind inspiratoarea fericita a legii instructiunii publice. De asemenea s-a aplecat cu deosebita întelegere asupra situatiei precare a taranimii, fiind o sustinatoare energica a înfaptuirii reformei agrare.
Calitatile sale sufletesti si educatia primita au îndemnat-o sa-si dedice întreaga sa viata si avere actiunilor caritabile. Si-a început opera de binefacere la Bucuresti, patronând Azilul Elena Doamna de la Cotroceni, destinat fetelor orfane, si a încununat-o la Iasi, unde a lucrat benevol ca infirmiera la spitalul „Caritatea”.
Suflet generos, Elena Cuza a consimtit sa-i adopte pe cei doi fii pe care sotul sau îi avea cu printesa Maria Obrenovici, acordându-le întreaga sa atentie, ocupându-se de educatia lor si înconjurându-i cu o afectiune materna.

     Elena Doamna, femeia plapânda si sfioasa, a supravietuit tuturor celor care i-au marcat viata în vreun fel. Poate ca lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale, Catinca, în 1869. A împartasit cu stoicism exilul sotului detronat si, dupa moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a pastrat memoria cu o extraordinara devotiune, neîngaduind sa se rosteasca un singur cuvânt despre slabiciuni pe care le cunostea, le îngaduise si - o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea sa aiba acest drept” (N. Iorga).

     Supravietuind tuturor celor pe care i-a iubit, si-a petrecut ultimii ani de viata la Piatra Neamt. Acolo s-a stins la 2 aprilie 1909, ducând în mormântul de la Solesti pe ultima Doamna dintr-un lung sir de domnite si doamne românce, vlastare ale tronului românesc.
     La revolutia de la 1848 Alexandru Ioan Cuza a fost in primele randuri.
Domnitorul Mihail Sturza ordona arestarea fruntasilor miscarii, printre care si Cuza. Inchisi in cazarma si brutalizati, treisprezece dintre acestia, inclusiv Cuza, au fost dusi la Galati spre a fi trimisi peste hotare in Turcia. Urcati intr-o barca, aceasta in loc sa ajunga la Macin, ajunge la Braila (marinaii au fost "cumparati" de consulul englez). De aici, cu pasapoarte austriece, unii dintre exilanti au trecut in Transilvania, unde Cuza se intalneste cu Simon Barnutiu si Avram Iancu. De la Blaj, Cuza pleaca in Bucovina, unde face parte din Comitetul revolutionar moldovean. Din cauza holerei carre izbucneste in Bucovina, Alexandru Ioan Cuza pleaca la Viena, de aici la Paris, apoi la Constantinopol, de unde porni spre tara, insotind pe noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, partizan al unirii. Ghica l-a numit pe Cuza presedinte al judecatoriei Covurlui.
In 1851 i se incredinteaza functia de director al Ministerului de Interne. Se muta la Iasi, dar nu a ramas in noua slujba decat pana la 1 octombrie a aceluiasi an, cand si-a dat demisia motivand-o prin "casnicele sale interese". Atat ca presedinte a judecatoriei, cat si ca director al Ministerului de Interne, Cuza s-a remarcat printr-un respect desavarsit al legi, printr-o cinste exemplara, printr-o adanca intelegere fata de oameni. La 6 iunie 1856, Grigore Ghica numeste pe vornicul Alecu Cuza in postul de parcalab la orasul si portul Galati.
     Ghica este inlaturat de la domnie, vine in locul lui Toader Bals, un antiunionist, care-l schimba pe Cuza din postul de parcalab. In locul lui Toader Bals, dupa circa o luna, este pus Nicolae Vogoride care, desi antiunionist, vrand sa-si faca partizani dintre unionisti, il numeste pe Cuza parcalab de Covurlui la Galati.
Spre a si-l apropia si mai mult, il reintegreaza in cadrele armatei, la 16 martie, cu gradul de sublocotenent. La 24 aprilie il avanseaza la gradul de locotenent, dupa 4 zile, capitan iar dupa alte cinci, la 3 mai, maior.

     Vogoride insa se inselase deoarece Cuza nu a abdicat de la gandurile sale unioniste. Renuntand la avantajele materiale isi da demisia invocand ingerintele administratiei in alcatuirea listelor electorale prin care se urmarea obtinerea la alegeri a unui rezultat antiunionist. Demisia a facut mare senzatie atat in tara cat si in cercurile diplomatice.
     Cuza a fost deputat de Galati la consultarea electorala. Vazand succesul unionistilor, caimacamul Vogoride isi schimba atitudinea ce o adoptase fata de Cuza si la 20 august 1858 il avanseaza la gradul de colonel si il numeste la 12 septembrie 1858, ajutor al hatmanului militiei, post important in ierarhia militara.
Caimacamia care-l inlocuieste pe Vogoride, il desemneaza pe Cuza, la 23 octombrie 1858, "cu indeplinirea tuturor indatoririlor prescrise de asezamant" ale postului de hatman, deci pana la numirea unui titular in acel post, astfel ca in momentul alegerii sale ca domn, el era comandantul intregii armate moldovene.
     Cuza era un om agreabil si inteligent, avand replica promta si ascutita, chiar si slabiciunile sale erau acelea pe care contemporanii le priveau cu ingaduinta. Cuza nu era un ambitios, doritor de a face cu orice pret cariera. I se cunostea firea dezinteresata. El nu se folosea de slujbe pentru a face ca altii avere. Patriot si cu idei largi, liberale, nu era insa un radical, cu idei extremiste.

     In succesul sau la alegeri, ca domn, a predominat personalitatea lui Cuza, reprezentativa pentru noile idei si sentimente care framantau societatea romaneasca.
     In Moldova erau doua mari grupari care se infruntau - de o parte, aceea zisa "nationala" cuprinzand pe fostii luptatori de la 1848, numiti "unionisti", "radicali", "progresisti", iar de parte cealalta era gruparea conservatoare cuprinzand pe fostii domni Gheorghe Bibescu si Barbu Stirbei in Tara Romaneasca, pe Mihail Sturza in Moldova si mari dregatori si mosieri.
Alegerile din Moldova au adus in adunarea electiva o majoritate a partidei nationale: 33 din totalul de 55. Era foarte greu de realizat o majoritate deoarece si in randul fiecarei grupari se manifestau pareri si dorinte deosebite.
Incertitudinea a durat pana in seara zilei de 3(15) ianuarie 1859 cand deputatii se intalnira din nou spre a se pune de acord cu un singur candidat, intalnire ce a avut loc in casa lui Costache Rolla.

     Dupa discutii fara rezultat, Lascar Rosetti incuie usa si declara ca nu pleaca nimeni pana nu se stabileste un candidat comun.
Nicolai Pisotchi a propus sa fie ales colonelul Alexandru Ioan Cuza, propunere acceptata de toti cei prezenti.
In ziua alegerii la 5(17) ianuarie 1859, partizanii lui Grigore Cuza se pronunta si ei pentru Cuza.
Asadar colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei in unanimitate.
Dupa cateva zile de la alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei, intre 8 si 12 ianuarie, au avut loc alegerile de deputati pentru Adunarea Electiva a Tarii Romanesti.
Si aici erau divizati deputatii, majoritatea avand-o conservatorii.
Partida nationala s-a folosit de mobilizarea maselor canalizand dorinta acestora de unire si de viata mai buna.
In ziua de 22 Ianuarie 1859 cand au inceput lucrarile Adunarii Elective in vederea alegerii domnului, Dealul Mitropoliei si curtea Adunarii erau pline de o mare multime.
Fiecare tabara dorea sa aleaga ca domn un reprezentant al ei.
     In noaptea de 23/24 ianuarie 1859, intr-o sedinta a partidei nationale, Dimitri Ghica a propus sa fie ales ca domn al Munteniei Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei, propunere care a fost aprobata de toti cei prezenti.
In ziua de 24 ianuarie 1859, in urma votului, pe toate cele 64 de buletine de vot era trecut numele lui Alexandru Ioan Cuza.
Indata dupa proclamarea votului, presedintele Adunarii Elective a trimis o telegrama "Inaltimii sale Alexandru Ioan I - domnul Moldovei si Tarii Romanesti" in care-i arata ca "Adunarea saluta ca respect si onor pe Domnul sau si il invita sa ia carma tarii", la care Cuza raspunde "Multumesc Adunarii Elective.pentru votul sau unanim de incredere si declar ca primesc cu mandrie si recunostinta de a fi domn al Tarii Roamanesti, precum sunt domn al Moldovei".
     Actul de la 24 ianuarie 1859 a avut un extraordinar ecou pe toata intinderea pamantului romanesc. Cuza a fost primit cu mare entuziasm la Bucuresti, toate casele au fost impodobite cu covoare la balcoane, oamenii stateau pe acoperisuri, sunau clopotele celor 130 de biserici ale orasului. "Niciodata pana atunci nu fusese primit vreun domn roman atat de frumos, cu atata caldura, cum a fost primit Cuza in vechiul oras al lui Bucur, in acea neuitata dupa-amiaza de 8(20) februarie 1859" spune Kogalniceanu depsre primirea bucurestenilor facuta lui Cuza.
     Cateva din marile actiuni ale lui Cuza in timpul domniei:
- a asigurat Unirea Principatelor, mai intai prin persoana sa, prin dubla sa alegere, apoi prin recunoasterea de catre puterile garante a unirii definitive;
- a rezolvat impreuna cu primul sau sfetnic Mihail Kogalniceanu, problema manastirilor inchinate, care se dezbatea de decenii, prin secularizarea bunurilor;
- a dat o baza incomparabil mai larga vietii politice, prin noua lege care a asigurat dreptul de vot unei mase de cetateni de aproape 100 de ori mai mare decat cea din trecut;
- ajutat tot de Kogalniceaanu, a suprimat claca si a improprietarit pe tarani;
- s-a adoptat "Codul civil" alcatuit in primul rand pe temeiul codului lui Napoleon. Codul cuprindea cateva dispozitii progresiste astfel: instituia casatoria civila, singura obligatorie, cea relgigioasa devenind facultativa, instituia divortul civil in locul celui religios, prevedea drepturi politice evreilor;
- s-a adoptat "Codul de instructie criminala" sau codul penal, care a scos pedeapsa cu moartea.
     Cu toate acestea, adversarii lui Cuza invocau ca argument de baza in actiunea lor de detronare realizarea dezideratului exprimat de divanurile ad-hoc, acela care privea ocuparea tronului de catre un principe strain, menit, in conceptia vremii, sa impiedice luptele interne pentru puterea suprema.
Se reprosa principelui ca instituise domnia personal, "dictatura", uitandu-se ca a fost nevoit sa o instituie din cauza obstructiei sistematice a opozitiei, care impiedica realizarea marilor reforme democratice.
Actiunea lui Cuza, cunoscuta sub denumirea de "lovitura de stat" a fost realizata prin dizolvarea camerei, anuntand consultarea poporului printr-un plebiscit in zilele de 10(22) si 14(26) mai.
I se reprosa scaderea rolului si prestigiului Camerei uitandu-se specatcolul penibil al acesteia care bara drumul spre o lege electorala liberala si spre improprietarirea taranilor.
Se reprosa starea financiara precara, salariile neplatite cu lunile, deficitele bugetare permanente, goana dupa imrumuturi, uitandu-se ca de aceasta situatie se faceau raspunzatori, in primul rand, ministri de resort, apoi cheltuielile legate de reorganizarea statului si infiintarea de institutii corespunzatoare si in ultima analiza, o veche deprindere de cheltuieli fara masura.
Se reprosa lui Cuza ca se inconjurase de o "camarila" care, folosindu-se de increderea domnului, facea trafic de influenta si se imbogatea.
     In ianuarie 1866 actiunea opozitiei, a complotistilor se intensifica.
La 26 ianuarie, guvernul Kretzulescu isi inainteaza demisia, dar Cuza, dupa o reflectie de patru zile I-o respinge, inlocuind numai pe generalul I. Florescu, ministru de interne si pe Savel Manu, ministru de razboi, adica elementele cele mai devotate domnitorilui, ceea ce dadea si mai mult indemn si curaj complotistilor la actiune.
In seara de 10 februarie, tanarul Gheorghe Doganescu, din serviciul lui Cezar Bolliac, duce o scrisoare a acestuia lui Cuza in care ii anunta complotul si iminenta unui atac asupra palatului.
Cuza a chemat pe seful sigurabtei si pe comandantul pietei, care sustin ca nu stiu nimic, ca nu poate fi vorba de revolutie, de atac, deoarece poporul e linistit. Fara sa cerceteze mai amanuntit, Cuza dadu numai ordin sa se dubleze garda palatului, nu stia ca insasi garda era castigata de adversari.
Mult dupa miezul noptii, trupe din regimentul 7 se indreptau spre palat. Aici, garda comandata de M. Lecca le astepta. Un grup de ofiteri si civili a intrat in cladire si ajungand la usa incaperii unde dormea Cuza, o forteaza si patrunde inauntru.
Cuza nu se opune, desi avea pistoale la indemana, iar cand grupul de ofiteri ii cere sa abdice si-iI prezinta decretul respectiv, el il iscaleste pe spatele unui complotist.
     Dupa semnarea actului de abdicare silita, la ora 5 dimineata, Cuza, mbracat in haine civile, a fost scos din palat, trecand printe doua randuri de soldati intorsi cu spatele spre a nu-l vedea pe fostul domn.
Suit intr-o trasur, Cuza a fost dus la casa lui Constantin Ciocarlan, prieten al lui C.A. Rosetti, unul dintre conducatorii complotistilor.
De aici, este dus la Cotroceni, de unde, escortat de un detasament de cavalerie, strabate drumul in trasura pana la granita, indreptandu-se spre Brasov.
La plecarea sa de la Cotroceni, care s-a petrecut noaptea, Cuza a spus: "Sa dea Dumnezeu sa-I mearga tarii mai bine fara mine decat cu mine" si a incheiat "Sa traiasca Romania".
     Dupa un scurt popas la Brasov, pleaca mai departe spre Viena, iar dupa o peroada a sosit in capitala Frantei, sub numele de Alexandru Adam. Cuza nu se va stabili insa definitiv la Paris si se intoarce la Viena unde cumpara o casa intr-un frumos cartier, Ober-Dobling.
Dupa o sedere de mai bine de un an in strainatate, Cuza a dorit sa se reintoarca in tara si sa se aseze ca simplu cetatean la Ruginoasa impreuna cu familia, scop in care trimite lui Carol I o scrisoare datata 20 aprilie 1867.

     Carol I, sfatuit de fostii complotisiti, refuza insa lui Cuza dreptul e reintoarcere.
     Cuza nu este uitat insa de popor, fapt adeverit si de alegerea sa in judetul Mehedinti la colegiul al IV-lea ca deputat. Desi votul se repeta peste 3 luni, tot Cuza a fost ales deputat.
Dar Cuza nu a dat urmare acestor manifestari de simpatie si a continuat sa ramana in strainatate. El nu a vrut ca prezenta lui sa dea prilejul unei aventuri care sa pericliteze interesele Romaniei.
La 12 mai 1873, Cuza sosea la Heidelberg, in Germania. Starea sanatatii sale nu era buna, se produsese brusc o boala de inima, ale carei afecte surprinsesera pe medicii cei mai experimentati dupa cum arata Elena Cuza. Toate ingrijirile au fost zadarnice si la 1:30 noapte , la 15 mai 1873, Cuza inceta din viata.
     Murea astfel departe de tara, unul dintre cei mai mari fi, unul din cei care contribuisera mult la inaltarea si intarirea Romaniei, la luminarea poporului roman.

     Trupul neinsufletit al fostului domnitora fost adus la Ruginoasa, unde o multime imensa a asistat la inmormantare.
Mihail Kogalniceanu rosti cuvantul de despartire in care a aratat ca Alexandru Ioan Cuza a simbolizat renasterea Romaniei, cunostinta nationala, ca si-a tinut intotdeauna cuvantul, ca era gata sa-si sacrifice tronul, persoana sa, numai sa-si apere tara de orice pericol, ca numele lui e binecuvantat de trei milioane de locuitori pe care ia- facut cetateni.
Nu greselile lui l-au rasturnat pe Cuza ci faptele lui mari. Aceste fapte mari raman nemuritoare, ele opresc chiar moartea. Alexandru Ioan Cuza nu poate sa moara, o dovedesc lacrimile unui popor intreg, lacrimi care se nasc de oriunde se vorbeste romaneste. Vesnica lui amintire nu se sterge din inimile noastre si ale fiilor nostri, si cat va avea tara aceasta o istorie, cea mai frumoasa pagina va fi aceea a lui ALEXANDRU IOAN CUZA.