Placutele de la Sinaia de Anonim publicat la 09.08.2011
Placutele de la Sinaia
     Placutele de plumb de la Sinaia sunt, prin specificul lor de texte ilustrate, mai usor de încadrat în categoria scrierilor istorice. Ele descriu evenimente petrecute în mai multe sute de ani, în timpul domniei mai multor regi daci, si redau informatii si nume de oameni si de locuri în forme apropiate, totusi diferite, de alte consemnari antice ajunse pâna la noi.
Prin continutul lor, aceste documente pot fi considerate o parte din Arhivele regale ale dacilor, un corpus de texte si de imagini ale identitatii neamului dac.
Realizate în atelierele unor sanctuare, ale unor cetati sau ale unor centre politice, religioase, militare sau economice ale Daciei, placutele au fost adunate într-un sanctuar mai greu acccesibil din Muntii Bucegi si este posibil sa fi fost folosite în cadrul Academiei de Spiritualitate din Carpati, ca texte sfinte, initiatice, magice sau simbolice. (Prof. dr. Mihai Popescu)
A. Bucurescu scrie în lucrarea dedicata Tablitelor de la Sinaia (pag.296): Sfânta scriptura se mai numea si Coryllus sau Coryllo si ca din primul izvor Atlant, horilca, a baut si Zamolse.
Ca toti istoricii patriarhali, desi vede scris Samolsie pe Tablitele de la Sinaia, traduce Zamolse. Oradeea, Orastie, Oravita, de Oranika sunt unice la români pastrate în limba Oromanisa, limba Tablitelor de la Sinaia, cu bogate informatii regasite în scrierea vedica si mitologica geto-daca.
Oromedon era stapânul muntilor; în Dobrogea, triburi ale schytilor - geti se numeau Corelli, Pocorani. Locurile cultice vechi contin cuvântul Ora ce indica Marea Preoteasa a oreenilor. Decebal a fost dage-ballo, dar si Corilyo adica rege, însotit de Sabelio, strategul armatei.
Tablitele de la Sinaia semnaleaza femei nobile ca Geopir, sora lui Decebal (Columna Dacilor de la Roma), precum si Mari Preotese ca Dokia – Gerulata si Maica Teofana.
Inscriptia Decebalus per Scorillo de pe vasul de la Sarmizegetusa spune ca era rezervat lui Decebal, luptatorul Cetatii Dage-Ballo, cum traduce C. Olariu, care era si Rege al Orilor-Corilor, era Oliroc, Alaric, Orolio, Oroles, Oriliu, Oromanul…
In Dacia Preistorica, N. Densuseanu arata la pag. 1103 ca pentru rege exista cuvântul Craion, iar Craiasa pentru regine. La egipteni regele era Ra, Raiu la pelasgi, Rai-împarat.
Coril este rege al dacilor liberi la 168 î.H.
Pentru strabuni Craiul, e Corillul, e prezent în limba rusa sub forma de Kurod, Kneaz, la popoarele slave Krai, în italiana Re, în spaniola Rey, în germana Konig sau Kaiser, în maghiara Kirali, Kirai.
Cârlibaba era regele întelept Baba Corylo. Orasul regilor era Brasovul – Kronstadt.
Din Gerulata deriva Corlata, casa Corylului, iar muntele sacru era Garaleu – Bucegii. Coleroi înseamna calaret pe cal cu aripi, calator, roitor ca si Solomonarii Norilor.
My Cale era Arhanghelul Mihail, un Corillo al ostilor ceresti, al oreenilor hiperboreeni. Iata motivatia sfintirii cailor cu aghiazma de Boboteaza la noi, urmasii geto-dacilor.
In Tablitele de le Sinaia apare Os Corato ceea ce înseamna curtea domneasca.
Ultima Mare Preoteasa, Maica Teofana de la Cozia, manastire reprezentând un vechi templu zamolsian, mama a voievodului numit de popor Mihai Viteazul, este onorata pe tablitele sacre din inima Geto-Daciei.

     In secolul al XVIII-lea, în localitatea Arada, de fapt Orada, a trait Marele Solomonar al Tarilor Române, Vasile Ursu - Nicola, pe numele sau cultic Horea, atestat în Ultimatumul din 11 octombrie 1784 în care este prezent crezul specific Solomonarilor si anume dezrobirea românilor prin desfiintarea serbiei si împartirea pamânturilor detinute de nobilimea straina de neamul nostru. Horea era însotit de initiatii Solomonari Closca si Crisan în fata împaratului de la Viena, martirii supusi la incredibile atrocitati de catre imperiali la Alba Iulia, unde astazi, cu mare cheltuiala, sustinem refacerea garzilor (turistice) austriece de trista amintire calcându-ne pe suflet.
Zâna noastra straveche, Nika, cu alaiul Vâlvelor din Tara Motilor, tine coroana nemuririi în mâna si pentru Viteazul Mihai si pentru Horea cu ai sai ortaci, rânduit de catre destin ca Horia Rex Dacie, locul istoric recunoscut în subconstient si de dusmani.
Tablitele de la Sinaia sunt marturii ale istoriei noastre adevarate si contin tezaurul de informatii ce dovedesc sirul neîntrerupt de Corey – Corylus pe toata aria geto-daca. (prof. Olimpia Cotan-Pruna)
     Iata ca mâna destinului a urcat pe tronul României un Carol ce ne-a condus, prin sapaturile facute pentru palatul sau, de Pe Lesul neamului, la tezaurul Tablitelor de la Sinaia.
Carolii au izbândit numai acolo unde au servit interesele neamului strabun, în rest i-au ajuns blestemele Vâlvelor ce pazesc fiinta nationala geto-daca în fata dreptei judecati.

     Parerea ca locul în care se afla comoara îl dezvaluise domnitorului Carol I un sihastru. Povestea circulase în mai multe variante, transformate treptat într-o legenda care nu a fost înregistrata oficial în epoca respectiva si nici mai târziu, datorita etichetei de fals aplicata în graba relicvelor istorice, desi era greu de crezut ca cineva se lipsise de atâta aur doar de dragul unei glume.
Totusi legenda contine un sâmbure de adevar si acesta este ca dupa moartea micutei printese Marioara, îndurerati, parintii se retrasesera la Sfânta Mânastire Sinaia pentru reculegere, într-o perioada în care muntii din jur erau înca gazda unor sihastri, un sihastru.
In acele momente apropierea Domnului Carol I si a Doamnei Elisabeta de cele sfinte si de oameni piosi era fireasca, dar nu exista nici o informatie documentata ca un sihastru, legat prin juramânt de taina comorilor stravechi, sa fi divulgat locul în care se afla una dintre ele.
     Ramâne în picioare doar ipoteza descoperirii din întâmplare, dar înainte sa o îndepartam cu totul pe aceea fara un suport temeinic sa o privim prin prisma evenimentelor consemnate de istorie.
Principele Carol I trecea printr-o drama personala, iar în acel moment se gândea sa renunte la tronul tarii, fiind profund dezamagit de oamenii politici, dar, în mod miraculos, se razgândise si ca o dovada ca dorea sa ramâna aici pentru totdeauna este hotarârea de a-si construi o resedinta particulara în apropierea Sfintei Mânastiri din Sinaia.
In deceniile care au urmat, regele Carol I a consolidat prestigiul României în lume, iar în anul de cumpana 1914 s-a supus dorintei de neutralitate, exprimate de majoritatea oamenilor politici ai tarii, încalcând prevederile aliantei secrete încheiata cu Puterile Centrale.
Parerea de rau ca nu si-a tinut cuvântul dat în fata aliatilor sai de o viata si aceea ca nu a gestionat corect comoara formata din placi de aur, descoperita pe terenul sau de la Sinaia, îl însotise pâna pe patul de moarte pe batrânul rege.
Punerea pe acelasi plan a unui program politic esuat cu niste relicve istorice ne da de gândit doar daca le privim prin lumina evenimentelor de dupa Cel de-al Doilea Razboi Mondial, când fluviul Elba a devenit frontiera a doua zone de influenta ostile una alteia.
     Expansiunea bolsevica, care a urmat dupa revolutia din 7 noiembrie 1917, a fost întârziata cu un sfert de secol de rezistenta neprevazuta a românilor, polonilor si rusilor albi.
Daca a existat un plan de împartire a Europei, conceput înca de la sfârsitul sec. al XIXlea, este evident ca principalele victime, Imparatul Germaniei si Tarul Rusilor nu-l cunosteau, pentru ca atunci nu s-ar fi razboit între ei pâna la sleire.
Regele Carol I se poate sa fi fost initiat în taina raului care urma sa se abata asupra tarii venind negresit din rasarit, probabil de catre clarvazatori sihastri, care i-au încredintat una dintre comorile asupra carora vegheau ca sa finanteze rezistenta nationala a românilor.
Muntele sihastrilor este o legenda, asa cum o sa fie în curând si descoperirea placilor de aur de la Sinaia dupa ce ultima lor copie de plumb o sa dispara misterios din depozitul Institutului Arheologic al Academiei Române.
Atunci toti cercetatori, obstructionati în prezent, o sa fie lasati sa studieze praful etern asternut în urma lor si sa se pronunte cu tot instrumentarul stiintific posibil daca acestea sunt un fals sau autentice.
Cui va mai folosi atunci?
Dar ne întrebam: Cui foloseste, însa, aceasta situatie astazi? (Dorel Radu)
Pe lânga evenimente si personalitati, care apar în textele de pe aceste tablite, ne atrag atentia o serie de motive recurente, cum sunt: lupul, capul de bour, calul, harpiile, pestele, broasca testoasa, corbul, bufnita s.a., între care sarpele ocupa, dupa parerea noastra, un loc special.
Vom analiza motivul sarpelui, motiv cu ample conotatii atât în cultura nationala, cât si universala.
Vom urmari, pe cât posibil, sa identificam si sa descifram ipostazele, formele si semnificatiile simbolice ale acestui motiv.
Aparitia acestui motiv în culturile lumii este determinata de existenta unui cult al sarpelui din timpuri primordiale.
în cultura nationala, motivul sarpelui s-a perpetuat pâna în zilele noastre, existând în traditia taraneasca, mai ales, o serie de obiceiuri legate de noul an agricol, ce se deschide pe 17 martie, considerata „ziua sarpelui”, când natura se trezeste la viata, moment marcat de iesirea sarpelui din pamânt.
Odata cu reintrarea acestuia în pamânt, la 14 septembrie, se închide ciclul de vegetatie.
Potrivit credintei populare românesti, sarpele este ocrotitorul locuintei, familiei, gospodariei, în ipostaza de „sarpe al casei”.
Pornind de la ipoteza d-lui Stefanoski ca placutele au fost turnate la Genucla, cetate situata în Dobrogea, în apropierea Dunarii, avansam ideea ca motivul sarpelui îsi are modelul real în una dintre cele doua specii de serpi de mari dimensiuni existente în zona.
Dupa unele marturii, serpi de talie mare, cum este balaurul dobrogean si sarpele rau au supravietuit în padurile Dobrogei pâna în zilele noastre.

     Astfel, prin 1970, a fost vazut un exemplar de sarpe rau (cenusiu), având o lungime de aprope 5 m
. De asemenea, este semnificativ faptul ca vipera cu corn, al carei venin, se pare, era folosit pentru sagetile geto-dacilor, se gaseste numai pe Valea Cernei (Turnu Severin) si în nordul Dobrogei, între Macin si Murighiol.
In imaginile de pe placutele în discutie am identificat doua tipuri de motive, cu semnificatii speciale: unul ca sarpe real, de mari dimensiuni, si altul – sarpele cu cap de lup, devenit, prin abstractrizare, stindardul geto-dacic, cunoscut ca „dragonul dacic”.
Pentru prima situatie, putem vorbi de patru ipostaze ale sarpelui real, de mare dimensiune.
     Ne atrage atentia, mai întâi, în mod special, imaginea sarpelui de pe placuta 40, care se afla în coltul din dreapta jos, având mari dimensiuni, ridicat pe coada, parca în pozitie de atac. De asemenea, neobisnuita dar semnificativa este si situarea lui în spatele luptatorilor, ca si când i-ar însoti si sprijini.
O a doua ipostaza o constituie grupul de serpi (placutele 110 si 131), aflat în spatele regelui si tronului regal. Situarea lor în imediata apropiere a regalitatii marcheaza întelepciunea si puterea acesteia.
A treia situatie am identificat-o pe placutele 112, 117, 118 si 119, unde sarpele este alaturat capului de bour. In ultimele trei, sarpele este încolacit în jurul unor coloane, iar deasupra coloanelor se afla capul de bour. Coloanele pot reprezenta fie palatul regal, fie templul si atunci semnificatia acestuia nu poate fi decât întelepciunea.
In placuta 112, avem de a face cu o situatie aparte: sarpele înconjoara capul de bour, figurat pe un medalion cu Burebista. Asocierea este una deosebit de sugestiva, caci simbolizeaza armonia dintre forta (bourul) si întelepciune (sarpele), devenind, în acelasi timp, emblema a unitatii dacilor de la munte cu getii de la câmpie.
In placa 42, gasim o a patra ipostaza a sarpelui: el este situat în interiorul unui triunghi în simetrie perfecta cu un alt triunghi, care are în interiorul lui un cal. Cele doua triunghiuri ar reprezenta doua triburi getice: cel cu sarpele – getii Genuclei, iar celalalt – getii sciti. între ele se afla un cap de barbat, care pare a fi un rege. Asadar, se sugereaza ca cele doua triburi sunt conduse de acelasi rege. Situarea celor doua motive în triunghiuri evidentiaza, prin caracterul abstract si simbolic al reprezentarilor, un stadiu superior de evolutie.
     Al doilea tip de motive implica folosirea imaginii sarpelui cu cap de lup drept stindard, semnificând unirea getilor de la câmpie cu dacii de la munte. Interesanta este imaginea din placuta 126, unde steagul este asezat deasupra scutului oval, din dreapta, jos, simbolizând, potrivit lui Dan Romalo (p.168), pe getii care populau teritoriile din câmpie. Simetric, în coltul din stânga, jos, deasupra scutului în forma de octogon alungit, se afla capul de bovideu, emblema dacilor din Sarmizegetusa.
De asemenea, stindardul apare ca steag de lupta, purtat de trupe ori solii, precum si ca emblema. Dragonul ca emblema a cetatii, aflat fie deasupra palatului regal (placutele 92 si 96) sau în spatele regelui (placa 94), este bine conturat, evidentiind preocuparea artistului pentru simbolistica acestuia. Avansam ipoteza ca sarpele a servit ca model la faurirea armurilor luptatorilor sauromati (sarmati), al caror nume face trimitere la solzii acestor reptile. E posibil ca getii-sciti, localizati în partea nordica a Getiei Minor (Iordanes), sa fi avut si ei armuri solzate, iar dragonul sa-i reprezinte.(Vladimir Singalievici).
fragmente selectate de pe http://dacia.org/daciarevival/