Germania - celto-germanii
În timpul împaratului Augustus romanii au colonizat teritoriul Bavariei
din sud de Dunare, unde populatia locala era celta (îndeosebi celtii vindelici).
Dupa dezmembrarea Imperiului Roman, din populatia locala celto-romana
si imigrantii germanici veniti din nord precum si din resturile din epoca
migratiilor popoarelor provenite din estul Europei s-a format populatia bavareza,
vorbitoare de dialecte germanice si crestinata începând din secolul al VII-lea,
în urma misionariatului unor calugari irlandezi.
Ce bine ca au venit "migratorii" ca sa facem praf Europa!!!
Trebuie sa recunoastem ca "gaselnita" cu migratiile a fost o treaba desteapta.
Au pus ei popii la treaba grea cu falsificarea si redatarea documentelor si
cu scrierea altora "antice" dar a meritat. Nu le plingeti de mila popilor,
ca oricum nu aveau alte treburi. Vedem dealtfel in toate filmele si citim
in toate cartile ca popii aveau mari cladiri pentru studiu si nu prea se vede
ce au facut. Cica traduceri. Ne-au "tradus" pe noi.
Din anul 555 este amintit principatul dinastiei de principi zisi Agilolfinger,
peste care au venit francii în timpul dinastiei merovingiene.
Agilolfinger a fost prima dinastie de duci bavarezi.
Ei au condus de la sec.6 pâna la sfârsitul sec. al 8-lea,ca o duci tribali,
si s-au considerat merovingieni. Resedinta Agilolfingerilor a fost în Regensburg.
Tatal familiei este Agilulf.http://baiovarii.com/baiovarii_historie0.html
Garibald I.(555-590) este primul duce mentionat istoric.
Au avut relatii foarte intense, dinastice si politice, cu francii si lombarzii.
Garibald s-a casatorit în jurul anului 555 AD cu Waldarada (dar si Walderada )
fiica regelui lombard, vaduva regelui Theudebert I, merovingianul,
si fosta concubina a lui Chlothar I, la relatia lor opunindu-se papa.
Au avut 3 fii:
Tassilo(560 - 610),
Grimoald (555 - 612),
Gundwald de Asti, I (Agilofinges) (c.565 - 616)
A doua casatorie a lui Garibald I a fost cu Theudelinde, printesa de Austrasia
iar fiica a lor, Teodolinda, s-a maritat, in anul 594, cu un rege lombard.
Ea a trecut la catolicism desi lombarzii erau arieni.
Lui Garibald I ii urmeaza la domnie cei 3 fii, pe rind.
Apoi fiul cel mare al lui Tassilo, Garibald von Bayern, II (c.585 - 660)
urmat de fiul sau,Theodo I(c.602 - c.670).
Deci, Tassilo formeaza o linie dinastica.
Urmeaza fiul lui Teodo I, Teodo II(c.625 - 716). Incepind cu domnia lui
exista surse documentare despre Bavaria.
Tot el este "sponsorul" a 4 mari manastiri din Bavaria:
Saint Rupert, Saint Erhard, Saint Emmeram,
Saint Corbinian.
El a fost primul care sa elaboreze planuri pentru biserica bavareza,
care vizeaza atât la o cultivare mai profunda a peisajului precum
si o mai mare independenta din Regatul franc si catre o apropiere
mai strânsa cu Papa.
El fost primul ducele bavarez care a calatorit la Roma, unde a vorbit
cu Papa Grigore al II-lea.
Centre urbane pe vremea sa auy fost:
Regensburg, Salzburg, Freising si Passau.
S-a casatorit cu Regintrude de Austrasia, fiica lui Dagobert I, cu care
a avut o fiica.
Apoi cu alta sotie cu care a avut mai multi copii.
Ii urmeaza Grimaldo II(c.650 - c.732) care are doar fiice, ca si celalalt frate.
Aici se inchide si linia de mostenitori, pe linie masculina, ai lui Tassilo I.
Dar tronul este mostenit de fiul lui Godfrid von Alemannien,
fiu al nepoatei sale Ragnetude de Bavieria -Odilo I( 680-748).
Acesta apartine nobilimii alamane, nu bavareze.
Se casatoreste de doua ori cu nobile bavareze dar are doar fete.
Urmeaza un alt nepot de la o fiica,Tassilo III.(748-788)
Monarhul Carol cel Mare, îl înfrânge în 788
pe printul Bavariei Tasilo III, ceea ce înseamna sfârsitul acestui principat.
Cine erau alamanii?
Alemanii sau alamanii au fost initial o alianta a triburilor germanice
situate în jurul Rinului superior din sudul Germaniei de azi.
Bravo!! Alamanii sunt germanii de sud iar germanii de nord
sau Prusaci. In final prusacii si alamanii au format Germania.
Una dintre primele referiri la ei este porecla „Alamannicus” data conform
legendelor împaratului roman Caracalla, care a domnit în Imperiul Roman
(211-217) si care a sustinut ca a fost învingatorul lor.
În general au urmat în linii mari exemplul francilor, prima alianta tribala germanica,
care i-au împiedicat pe romani sa se extinda la nord de Rinul Inferior si care ulterior
au invadat provincia romana Germania Inferior.
Recunosc si ei, involuntar, ca FRANCII SUNT PRIMA ALIANTA TRIBALA
A GERMANILOR. Probabil ca nu si-au dat seama ce spun. Avem de-a face
doar cu germani
Înca din primul secol, Rinul a devenit granita dintre Galia romana
si triburile din Germania.
Popoarele germanice, celtii si triburile mixte celto-germanice s-au stabilit
în tinuturile situate de-a lungul ambelor maluri.
Romanii au grupat aceste teritorii în doua provincii, Germania Inferior
si Germania Superior, situate de-a lungul Rinului inferior (nord) si superior (sud).
Se observa ca "buliba?eala" facuta de imperiul roman nu a fost ultima,
caci la noi A AJUNS ALTCEVA. Si-au dat seama pe parcurs, ca nu e destul de amestecat
asa ca "s-au pus pe treaba". Si cine putea face asa o trebusoara altii decat imperiile?
Deci imperiul germanic. Dar acesta ciugulea din mina Vaticanului, cel mai mare imperiu
din toate timpurile - adica de cand exista timp ( includ aici si preotimea
egipteana, transformata in "tribul levitilor", ajunsa"pe traseu" preotime catolica) .
Germania Superioara includea regiunea dintre Rinul superior si Dunarea superioara
(regiunea Muntii Padurea Neagra, care a fost mai mare decât cea de azi).
Romanii numeau aceasta regiune Agri Decumates (teritoriile Decumates), o denumire
de origine necunoscuta. Unii au tradus expresia cu „cele zece cantoane”,
dar nu este cunoscut ale cui erau cantoanele.
Frontiera romana exterioara fortificata (limesul) din jurul zonei Germania Superior
a fost numita „Limes Germanicus”.
Cetele razboinice de alemani au trecut frecvent limesul, atacând Germania Superior,
si s-au deplasat în Agri Decumates.
Ca o confederatie, din secolul al V-lea, alemanii s-au stabilit în Alsacia si s-au extins
în Podisul Elvetian, precum si în parti din ceea ce sunt acum Bavaria si Austria,
ajungând la vaile din Alpi pâna în secolul al VIII-lea.
Conform Historia Augusta, locuitorii confederatiei în secolul al III-lea au fost
înca numiti simplu „germani”. O parte din popularitatea lui Proculus în Galia,
un uzurpator imperial din anul 280, se datora succesului din lupta
lui împotriva alemanilor.
Alemanii, ulterior, au devenit natiunea „Alemania”, care a fost uneori independenta,
dar cel mai adesea a fost condusa de franci.
Numele de Germania si limba germana, în limba franceza: „Allemagne”, „allemand”,
în portugheza: „Alemanha”, „alemão” si în limba spaniola: „Alemania”, „alemán”
sunt derivate din numele acestui popor germanic.
De asemenea, persana si araba desemneaza pe germani drept „almaani”,
iar Germania drept „Almaan” în limba persana si „Almaania” în limba araba.
În turca „german” se spune „alman”, iar „Germania” se numeste „Almanya”.
Regiunea alemanilor a fost întotdeauna neunitara si a cuprins un numar de
diverse zone si teritorii reflectând originile sale mixte.
|
În Evul Mediu timpuriu, teritoriul a fost împartit si a apartinut de:
- Eparhia de Strasbourg, care dateaza de la aproximativ 614
- teritoriul „Augusta Vindelicorum” (Augsburg), începând din 736
- Arhiepiscopia „Moguntiacum” (Mainz), de la 745
- „Basilia” (Basel), de la 805
„Alemania” a pierdut identitatea distincta jurisdictionala atunci când
Charles Martel a încorporat-o în Imperiul francilor, la începutul
secolului al VIII-lea.
Astazi termenul de „alemanic” este un termen lingvistic, referindu-se la
„germana alemanica”, care cuprinde dialectele din sudul landului Baden-Württemberg
(doua treimi), din vestul Bavariei, din Vorarlberg (Austria), germana elvetiana .
Potrivit lui Asinius Quadratus (citat la mijlocul secolului al VI-lea de istoricul
bizantin Agathias), numele lor înseamna „toti oamenii”.
Aceasta indica faptul ca acestia au fost un conglomerat format de la diverse
triburi germanice.
„Walafrid Strabon”, un calugar de la manastirea „St. Gall”, a remarcat
în secolul al IX-lea, în discutiile cu oamenii din Elvetia si regiunile învecinate,
ca numai strainii i-au numit „alemani”, iar ei si spuneau „suevi”.
Crestinarea alemanilor a avut loc în timpul dinastiei merovingienilor
(secolul al VI-lea la secolele al VIII-lea).
Stim ca în secolul al VI-lea, alemanii au fost
predominant pagâni, iar în secolul al VIII-lea, au fost predominant crestini.
Cine erau lombarzii?
Lombarzii în (latina Langobardi; nume alternativ longobarzi) sunt triburi germanice -
potrivit lui Tacit, din grupul suebilor - originare din nordul Europei, Scandinavia
si teritorii astazi situate în estul Germaniei si Polonia, respectiv între coasta Balticii
si fluviul Elba.
Prima mentionare a lombarzilor a facut-o între anii 9 si 16 d.Hr.
istoricul roman Velleius Paterculus.
Lombarzii se gaseau în secolul al VI-lea în Panonia si Noricum (astazi Austria),
pe care o parasesc în urma conflictelor cu avarii si datorita ocaziei de a se aseza în Italia.
Ei erau înca în mare majoritate pagâni, si au împrumutat trasaturi de civilizatie –
în special în practicile razboinice – de la bizantini si de la avari.
Solicitati de Imperiul Roman de Est ca mercenari împotriva ostrogotilor
("razboiul gotic" din anii 535-555), lombarzii condusi de Alboin întreprind din 569
cucerirea pe cont propriu a peninsulei italice.
Ei au intrat prin Friul la 20 sau 21 mai 569. Foarte rapid cuceresc orasele din nord,
la începutul anului 570, toata regiunea cuprinsa între Alpi si Po era cucerita.
Stabilindu-si centrul la Pavia, îsi continua expansiunea spre sud
.
Nu reusesc însa sa puna stapânire nici pe Roma, sediul papalitatii, nici pe Ravenna,
resedinta exarhului bizantin, reprezentant al împaratului de la Constantinopol,
nici pe sudul Italiei sau pe Sicilia, ramase sub control bizantin.
De aceea, stapânirea lombarda nu poate niciodata sa asigure unificarea întregii Italii,
iar conflictele cu papii de la Roma, în încercarea de a cuceri vechea capitala a Imperiului,
îi determina pe acestia din urma sa ceara ajutorul regilor franci.
Alboin a fost asasinat în 572, la scurt timp dupa luarea Paviei.
Doi ani mai târziu este asasinat si succesorul sau, Cleph.
Timp de zece ani, longobarzii au trait fara rege, condusi de ducii instalati
într-un oras roman sau o fortareata, cum ar fi insula San Giulio de pe lacul Orta,
la Nord de Novar.
În 584, monarhia a fost restaurata în favoarea lui Authari, fiul lui Cleph,
arian dar casatorit cu bavareza catolica Theodelinda.
Lui i-a succedat Agilulf, al doilea sot al Theodelindei, a carui domnie este destul
de bine cunoscuta gratie corespondentei papei Grigore cel Mare:
el a extins teritoriul longobard în Emilia si la nord cu Roma (pe care a asediat-o).
Fiul sau Adaloald (616-626), catolic ca mama sa, a fost înlocuit de un arian,
ducele de Brescia, Rothari (636-650), sub domina caruia s-a scris, în 643,
legea longobarzilor (Edictum Rothari) si teritoriul longobard s-a extins aproape
definitiv cu cucerirea Liguriei.
Au mai urmat regii ca Liutprand (712-744), foarte energic si ambitios,
el este cel care reuseste sa supuna ducatele independente de Spoleto si Benevent.
Incheie un contract pentru Venetia cu primul doge cunoscut cu numele Paulutius.
Urmasul sau, regele Ratchis (744-749) este înlaturat si trimis la manastirea
Monte Cassino de propiul frate, Aistulf care a domnit între anii 749-756.
Acesta reuseste sa înlature definitiv dominatia bizantina din Ravenna,
desfiintând exarhatul si alungând pe ultimul exarh Eutychus în anul 751.
În 774, Carol cel Mare, viitorul împarat, îl învinge pe ultimul lor rege,
punând capat istoriei lombarde.
Dezmembrarea Imperiului carolingian da din nou posibilitatea printilor
bavarezi sa devina independenti, procesul fiind grabit de atacurile ungare
începând cu anul 862.
Principele Bavariei, markgraf-ul (margraf, marchiz) Luitpold von Bayern,
(c.850 - 907) cade în Batalia de la Pressburg (907), fiind învins în lupta cu ungurii.
Urmeaza pe tron fiul lui, Arnulf I(c.908 - 937) Herzog.
Dupa victoria decisiva în alianta cu monarhul saxon Otto I cel Mare
împotriva ungurilor la Lechfeld, lânga Augsburg (fostul municipiu Augusta
vindelicorum), de la 10 august 955, urmeaza un val de colonizare bavareza
spre est cu obtinerea unor teritorii ce apartin astazi partii vestice a Austriei,
Istria si Craina.
Dinastia ottoniana este definita ca linia de împarati a Sfântului Imperiu Roman,
originar din Saxonia , care a domnit neîntrerupt de la 962 la 1024,
luând numele de la fondatorul, Otto I .
Este urmat de fiul sau Otto II si de fiul acestuia Otto III.
Henric al II-lea (6 mai 973 – 13 iulie 1024), cel Sfânt,a fost cel de-al cincilea
si ultimul conducator al dinastiei saxone sau Ottoniene.
A fost încoronat Rege al Germaniei în 1002, Rege al Italiei în 1004 si
Sfânt Împarat Roman în 1014 la Roma.
A fost fiul lui Henric al II-lea de Bavaria, nepotul lui Otto cel Mare.
Deoarece acesta s-a revoltat contra predecesorilor lui Henric,
a petrecut mare parte din copilarie în exil, ceea ce a facut sa fie foarte
apropiat de biserica, unul dintre locurile de refugiu preferentiale.
Dupa împacarea tatalui sau cu regentii lui Otto al II-lea acesta revine
pe tronul ducal bavarez, iar la moartea acestuia, Henric devine
duce de Bavaria cu numele de Henric al IV-lea în 995.
În 1002, în timp ce se îndrepta spre Roma pentru a-l ajuta pe varul sau,
Împaratul Otto al III-lea sa recucereasca orasul, acesta din urma moare.
Stiind ca succesiunea va fi disputata, Henric intra în posesia
însemnelor regale iar în 7 iunie 1002 este încoronat
Rege al Germaniei la Mainz.
În urmatorii ani îsi consolideaza puterea în Germania dupa care
revine în Italia si recupereaza coroana de Rege de la Arduin ce fusese
numit rege de o fractiune opusa lui Henric.
Este încoronat la Pavia pe data de 15 mai 1004.
În 1013 Arduin se rascoala din nou iar Henric revine în Italia,
în anul urmator fiind încoronat Împarat la Roma de catre
Papa Benedict al VIII-lea.
În 1020 revine în Italia pentru o a treia campanie împotriva bizantinilor
din sudul peninsulei.
Cea mai importanta actiune a sa ca împarat a fost în domeniul ecleziastic,
acesta reformând relatiile dintre biserica si stat, si administratia ecleziastica din imperiu.
A sustinut episcopii în fata calugarilor, ajutându-i pe acestia sa îsi defineasca
controlul asupra unor teritorii vaste.
Pentru a evita problemele de mostenire, a sustinut puternic celibatul,
ceea ce a facut ca episcopii sa fie loiali împaratului de la care primeau puterea.
În 1007 a fondat Dioceza de la Bamberg, un important centru de educatie si arta.
A murit în 1024, nelasând urmasi, probabil datorita unui juramânt de castitate
luat împreuna cu sotia sa Cunigunde de Luxemburg.
A fost ultimul membru al dinastiei Ottoniene, fiind urmat de Conrad al II-lea,
primul monarh din dinastia Salicilor, stranepotul uneia dintre fiicele lui Otto cel Mare.
Este canonizat sfânt în 1146 probabil în timpul lui Clement al II-lea.
Conflictele cu împaratii germani ottoni (dinastia fondata de Otto cel Mare)
duce din nou la o dependenta a Bavariei fata de monarhia germana.
În 976 Bavaria se separa de principatul Carintia (Kärnten).
"Ostarrîchi; printul de Babenberg" cauta sa redobândeasca si reuseste
în parte sa obtina suveranitatea Bavariei prin crearea Marcha orientalis.
Începând din 1070, în timpul dinastiei Guelfilor (die Welfen),
pozitia principilor bavarezi se reîntareste.
|
