O noua portie de adevar de Anonim publicat la 02.09.2011
O noua porţie de adevăr
     Tot mai multi oameni înteleg acum ca întreaga noastra istoriografie s-a cladit pe principii false:
latinitate,
unitate si
continuitate cu agresorii romani
,
desi teritoriul ocupat al Daciei nu reprezenta nici macar un sfert din suprafata ei.
Ca urmare a aberatiilor repetate, acum nici un istoric nu este dispus sa se contrazica si sa-si recunoasca greseala, sa renunte la ceea ce cu îndârjire afirma de-a lungul anilor. Nu e niciodata prea târziu pentru nimeni sa-si recunoasca eroarea si, în consecinta, sa spuna adevarul.
     Cu toate ca exista argumente stiintifice de necontestat - ADN-ul, de exemplu, care atesta continuitatea absoluta a Genomului I1B, a celui dacic, în cadrul populatiei noastre si care este aproape inexistent la populatiile italiene si spaniole - pseudostiintificii nostri continua sa nu ia în consideratie aceste informatii. Probabil ca lor li se potriveste zicala potrivit careia o minciuna repetata devine adevar închipuit…
Simpla lor negare însa nu este suficienta! Nici un argument stiintific sau arheologic nu le schimba opinia eronata pentru simplul motiv ca, în viziunea lor egoista, adevarul le-ar distruge nu numai teoriile sustinute cu atâta sârg, dar si statutul de istorici.
Sunt foarte interesat sa stiu: mai exista oare în lume un alt popor care sa fi fost „transformat” într-un timp atât de scurt, istoric vorbind, din daci în romani?
Evident ca întrebarea mea este retorica pentru ca nu mai exista un astfel de popor.
Ma întreb totusi:
de ce nu am devenit turci?
De ce nu am devenit slavi?
Ca doar si ei au trecut pe la noi.…
Îl citez mai jos pe istoricul Camil Bujor Muresanu, membru titular al Academiei Române si a carui opinie bizara despre istoria poporului român a devenit dogma a înaltului for academic: „Disputa principala se poarta în jurul veracitatii informatiei cuprinse în mituri si, prin urmare, a posibilitatii de a o descifra si de a interpreta în lumina ei realitati revolute...”
Stimabile profesor, cu tot respectul trebuie sa va corectez si sa va informez ca analizele genetice (genomul) sunt, nu mituri, ci realitati de necontestat. În consecinta, este jenant pentru dumneavoastra sa induceti în eroare pe cei care înca respecta institutia pe care dumneavoastra o reprezentati.
Pregatirea academica/universitara garanteaza achizitionarea unei metode stiintifice, nu si rezultatele.

     „Reînvierea Daciei” nu doreste o revolutie a momentului istoric, ci una a istoriei.
Societatea noastra internationala trebuie astfel, nu sa re-creeze România, ci sa-i rascumpere trecutul, sa-i trezeasca mândria pentru minunata noastra istorie straveche, pierduta în labirintul neadevarului.
Pasiunea dacistilor contemporani este o expresie necesara de reactiune în fata unui trecut de nenoroc. De aici pleaca dorinta de a depasi pendularea între o amaraciune dizolvanta si o furie optimista.
     Prin glasul nostru, prin reînvierea virtutilor dacice, dam tarii un sens istoric onorant si redeschidem un al doilea început al României, cel adevarat, printr-o Dacie Reînviata într-o Europa unita, în care valorile perene sa fie apreciate.
Tara are nevoie de modele în toate straturile societatii.
Degeaba asteptam sa ne recunoasca altii (de ce ar face-o, ma întreb) daca nu ne cunoastem si nu ne recunoastem noi însine. Iar constiinta de sine vine prin cunoasterea de sine.
Daca am aplica premisa potrivit careia a nu reactiona la împilare înseamna a pactiza cu împilatorul, ar însemna sa dam unda verde manifestarilor ulterioare de denigrare a istoriei noastre adevarate.
O astfel de atitudine trebuie condamnata imediat si cu vehementa.

     Ideea romanizarii Daciei, asa cum ne este ea prezentata de academicii nostri, seamana cu aceea a sclavului care tinde sa se înrudeasca cu stapânul si care vrea sa fie considerat chiar ruda a stapânului.
Umilinta naste monstri de gândire si actiune.
Pâna la Einstein, timpul (ca marime fizica) era considerat liniar si cu un singur sens, ceea ce conducea la nepotriviri în calculele matematice la nivel cosmic.
Când marele fizician a introdus notiunea de „curbura a timpului”, s-a produs o oarecare „isterie” în rândul unor fizicieni cu titluri academice, fapt similar curentului „dacist” contra celui „latinist“. Azi, traiectoriile satelitilor si rachetelor tin cont de curbura timpului pentru a obtine precizia necesara! Pentru ca adevarul este unul singur!
Orice constructie, fie ea si de natura ideologica, trebuie sa aiba o baza temeinica pentru a rezista.
„Fundatia” istoriei noastre este subtire si subreda, pare pusa în fuga doar ca sa fie ceva acolo… si ceea ce pare „batut în cuie” în istoria academica despre poporul nostru are o multime de gauri si aliaje antagonice, care te fac sa te îndoiesti de capacitatile intelectuale si de buna credinta nu numai ale celor care le produc, dar si ale celor care le asculta fara sa le înteleaga, fara sa le conteste sau sa le comenteze în mod inteligent si nu dogmatic.
     Prin manualele de istorie ni se impunea sa credem ca suntem „Urmasii Romei”...
Am învatat sa repetam ca niste papagali ca strabunii nostri s-au lasat stersi de pe fata pamântului ca sa faca loc cuceritorului.
Am învatat o caruta de nazbâtii, contrazise de faptul ca existam aici de mai bine de 8.000 de ani si ca avem acelasi port popular ca cei de pe Columna.

     Copiii nascuti pe pamântul dacic au îmbracat costumul popular al parintilor lor si l-au cinstit, lasându-l din generatie în generatie, nealterat, asa cum îl aveau strabunii.
De ce, daca erau urmasi ai romanilor si crescuti în spirit latin, n-au îmbracat toga si sandalele, ci „camesa”, itarii si opincile, fotele si iile, care au strabatut cu mândrie pâna în zilele noastre?
Paguboasa este si tacerea pe tema sud-dunareana a Moesiei, Daciei Ripensis, Daciei Mediteranea, a tribalilor, a împaratilor ridicati din aceasta zona (unii dintre ei asumându-si explicit originea daca), a chipurilor de daci plini de maretie din Roma si din Balcani, a primelor sate vlahe din Balcani, a imperiului asanestilor, a istoriei aromânilor si istroromânilor, a tyragetilor transnistrieni, a caracterului moldovenesc al spatiului transnitrean medieval si a stapânirii efective a Transnistriei în vremea lui Duca Voda.
Jalnica este aceasta tacere, cum jalnica e si lipsa de interes!
     Prin omitere si non-actiune, autoritatea istorica oficiala a României se face partasa la raul ce se instaleaza treptat, cu efecte catastrofale, în subconstientul poporului nostru, începând înca din copilarie, si care impune românilor sa creada ca ei sunt urmasii Romei!
Asa ni s-a pregatit subjugarea mentala si sufleteasca!
     În viziunea de sclavi a istoricilor români, poporului îi trebuia o noua origine, de sorginte romana, îi trebuia o noua limba, latina, un nou nume de tara, România, venit de la Roma… si toate acestea, false cum sunt, s-au perpetuat de-a lungul anilor si au dat un brânci intrarii noastre, în genunchi, în Europa.
Noi trebuia sa fim produsul unui amestec etnic, de preferinta cu paternitate romana. Dar ce amestec! Un amestec indigest cu hotii de la Roma, cu niste soldati romani si cu mercenari veniti din toate colturile prapadite ale lumii antice… si, în sfârsit, când am fost lasati sa ne Re-Unim câteva din provinciile vechii Dacii, ni s-a spus, fara drept de apel, ca de fapt avea loc o Unire a unor provincii, iar noul nume nu avea voie sa fie Dacia, ci România. O totala lipsa de discernamânt si de respectare a adevarului stiintific!
Nici „Placutele de la Sinaia” nu au facut exceptie. Contestate de catre cei mai multi asa-zisi cercetatori români de înalt nivel, placutele descoperite la Sinaia si apoi copiate sunt marturia în plumb a întâietatii mondiale în domeniul scrisului a strabunilor nostri daci.
     „Reînvierea Daciei” îi reinstaureaza românului rostul lui originar. Înainte, românul era numai român, adica un material uman, alcatuit din adormiri si umilinte. Dacul este un român de substanta, un român inteligent, un prieten sincer pentru cei cinstiti, o amenintare pentru cei lipsiti de onestitate.
Într-o natie de umili si de umiliti, el, Dacul, introduce onoarea si orgoliul cladit pe o mareata istorie. El, Dacul, este un om a carui mândrie sufera de insomnie, dar care construieste cu rabdare o Românie bazata pe adevarul istoric de netagaduit si care-i va aduce odihna binemeritata în analele etnicitatii nationale.
El, Dacul, da viitorului Adevarul! (Napoleon Savescu)
http://dacia.org/daciarevival/images/stories/ dacia-magazine/mag-iul-aug67-68.pdf
     În ce-i priveste pe SECUI, e bine sa se stie, acum pentru prima data si cu toata claritatea, ca ei nu sunt urmasii unor colonisti/ mercenari, adusi în zona de Regatul maghiar, care, având si sprijin din Occident, dupa doua secole de lupte, a reusit sa cucereasca Ardealul – parte a Vechii Dacii! – si acestia nu sunt nici maghiari.
SECUII sunt urmasii unei comunitati a stramosilor nostri reali, Dacii Cauconi, identificati în izvoarele istorice cu o „tara” a lor, Caucaland.
Cucerind Ardealul, Regatul maghiar i-a putut atrage/determina pe acesti autohtoni – daci-cauconi, atunci numindu-se si ei, desigur, valahi – ca, în schimbul recunoasterii libertatii si demnitatii lor nationale, sa apere granita pe aliniamentul Carpatilor Rasariteni si de Curbura.
Oameni ai padurii si ai muntilor, dacii erau si aveau faima de buni luptatori, transmisa si urmasilor.
Numele cel nou, cel de SECUI, intrat în documentele medievale – siculi –, putea veni fie de la arma specifica de lupta, a dacior, sika, fie de la o îndeletnicire fireasca a lor, de taietori de lemne, cu securea, desigur si prelucratori ai lemnului. Am întâlnit în documente si expresia „a sacui padurea”.

     Trecând si la sud de Carpati, în Spatiul Buzau – Râmnicul Sarat, secuii au dat numele unui judet al Valahiei: Saac sau Sacuieni, nominalizat în Evul Mediu si chiar la începutul Epocii Moderne.
     Dar recunoasterea regala a libertatii si demnitatii secuilor a fost una formala, caci nobilimea maghiara – cea mai lacoma si oprimatoare la nivelul continentului – va promova în Ardealul cucerit, ca si în întregul Regat, o crunta asuprire sociala.
De asemenea, obsedata de teama ca maghiarii, putini la numar, ar putea sa dispara ca natiune din istorie, cum s-a întâmplat cu alti migratori, aceasta nobilime a dus, în paralel, o politica de maghiarizare a comunitatilor si natiunilor nemaghiare, în special a valahilor, majoritari în Ardeal.
Acestei duble oprimari i-au cazut victima si secuii, în pofida amintitei recunoasteri regale, careia, în 1438 i s-a adaugat, ca manevra tactica, atragerea categoriei înstarite din rândul secuilor prin actul numit „Unio Trium Nationum” (categoriile înstarite ale maghiarilor, sasilor si secuilor; valahii, natiunea majoritara, fiind exclusi, ca si când n-ar fi existat!)
     Sub aceasta dubla opresiune este elocvent faptul ca primul mare razboi taranesc din Ardeal, în 1514, a fost condus de secuiul Gheorghe Doja.
Reprimarea efectuata de catre nobilii maghiari, însa, a fost crunta. Martiriul lui Doja a ramas pilduitor!
Iar dupa aceasta „pacificare”, taranimea a fost aruncata în „vecinica iobagie” prin acel „Tripartitum” (cod de legi), asamblat, în faza finala, de evreul Werboczy.
     Chiar si dupa caderea Regatului maghiar (1526), nobilimea si-a continuat dubla asuprire, sociala si nationala.
Drept urmare, în a doua jumatate a secolului al XVI-lea, secuii s-au rasculat din nou, puternic, de doua ori, dar au fost reprimati iarasi cu cruzime si sadism.
Asa se face ca în 1599, când voievodul Valahiei, Mihai Viteazul, a pornit lupta pentru reunificarea Daciei si a intrat în Ardeal, secuii au fost de partea voievodului unificator, care le-a redat drepturile de odinioara.
În schimb, nobilii maghiari l-au numit pe Mihai „dacul cel rau”.
     În secolul al XVII-lea si în continuare, dubla oprimare din partea nobilimii maghiare a continuat, vizându-i, evident si pe secui.
Secuii, continuu, au considerat Ardealul ca patrie a lor, din vechime, ca autohtoni, urmasi ai dacilor cauconi. Un istoric al lor, Mihaly Cserey, din secolul al XVIII-lea, scria în cartea sa: „Fereste-te, Transilvanie, ca de multe ori pasatul maghiar ti-a fript buzele!”.
Si câta dreptate avea!
Politica de maghiarizare, dublata de opresiunea sociala, n-a dat, pentru nobilimea maghiara, rezultatele scontate, iar traditionala ei spaima de disparitie a natiunii proprii s-a amplificat în etapa renasterii nationale. (Conf. univ. dr. G. D. Iscru)

     Teohari Antonescu, profesor de arheologie la facultatea din Iasi (în cartea Dacia patria primitiva ariana, Iasi, 1897), considera ca teritoriul Daciei a apartinut Europei centrale, Patria primitiva ariana.
În preistorie, în timpul locuintelor lacustre, s-au desprins din aceasta popoare care au invadat Italia si au dus acolo si limba lor.
Tot din Europa centrala, valuri de arieni au migrat spre Rasarit si pe la 1750 î.Hr. unii ar fi atins Indusul.
Am constatat ca si acum dialectul milanez, din Nord, înca este mai apropiat de româna decât limba italiana literara (de pilda, pentru usa, utilizeaza uscio în loc de porta).
     În cartea Darma hindusa (Ed. Biblioteca, Târgoviste, 2002, pag.17-21) se arata ca India a fost considerata tara celor Sapta Sindu (sapte râuri mari). În unele scrieri sanscrite sa s-a pronuntat ha, iar persanii antici au pronuntat Hapta Hind. De aici au aparut denumirile de Hindustan si Hindusi, iar mai apoi în engleza India.
Acum hindusii o numesc Barat, de la numele unui erou devenit legendar.

     Când au aparut în India înteleptii, care au vrut sa-si transmita învataturile, au constatat ca limba care se vorbea era ambigua si în curs de formare. Ei au studiat-o si au fixat-o dupa reguli gramaticale care permiteau si crearea de cuvinte pentru notiuni noi. Au numit acea limba sama scrita (cea mai fixata, ordonata, precisa), cuvânt care a devenit ulterior sanscrita. Aceasta limba este considerata sfânta, fiindca în ea s-au pastrat scrierile sfinte. Învatatii au creat si o scriere silabica (deva nagari ). Limba sanscrita s-a transmis de la învatator la discipol timp de milenii, desi nu mai era vorbita de oamenii de rând înainte de întemeierea Romei.
Sanscrita, o limba cunoscuta si studiata în stadiul de formare de acum câteva milenii, constituie un indicator în abordarea cercetarii limbii române, care are vechi radacini indo-europene.
     În vechime, limbile aveau mai multe sunete. Dupa sanscritologi, limba sanscrita avea 48 de sunete, iar dupa traditia yoga, 52. Analizând silabele-radacini ale cuvintelor, se constata ca acestea transmit diferite notiuni.
Studind limba sanscrita, se observa cum s-au format cuvintele din radacini. Se constata ca ultima silaba numeste obiectul, celelalte în ordinea în care apar îl definesc.
     În româna, dupa o evolutie de milenii, cuvintele au un înteles mai precis, dar la unele se mai poate descifra logica dupa care au fost alcatuite. De pilda: cutremur (cu tremur), Dumnezeu (zeu, domn, stapân), hotar (tar-tare, hoînalt), netot (ne întreg la minte), nimic (nici ceva mic), pluta (ta-aceea plu-care pluteste).
"o" în cuvinte vechi, ca si a scurt în sanscrita, indica cealalta alternativa: kara (mâna) si ocara (fara mâna), a feri si a oferi, misie si omisie, a prii si a opri, a prima si a oprima, a pune si a opune. În unele cazuri, cuvântul la care s-a adugat prefixul o nu se mai foloseste ca în cazul cuvintelor: ocol, odios, olog.
Ulterior, sub influenta limbii latine, acest o pri - vativ a fost înlocuit cu "a", ca în politic si apolitic. Prefixul a ca si a lung în sanscrita indica apropiere sau precizare fata de subiect: casa si acasa, cel si acel, des si ades, a duce si a aduce, a parea si a aparea, a proba si a aproba, seara si aseara, a trage si a atrage, zi si azi.
Studiul limbilor ne arata înrudiri între ele, dar si traditii foarte vechi, caci limba este un document istoric. (prof. dr. Mioara Calusita-Alecu)
     Conform ultimelor cercetari facute de catre istoriografie, cercetatorul indian Gurudev a stabilit ca conducatorul migratiei aryene Rama, eroul epopeii Ramayana, s-a nascut la 10 ianuarie 5114 î.H.
Aceasta data a fost stabilita stiintific, pe baza de studii paleoastronomice, independente de criteriile calendaristice.
Pe considerente de ordin lingvistic, toponimic, hidronimic, oronimic, s-a concluzionat ca locul de nastere a lui Rama s-a aflat în Europa, în arealul carpato-dunarean, în spatiul geografic al României.
Istoriografia si scrierile antice, în special cele grecesti, fac referiri, privind locuitorii acestui areal, la o multime de denumiri, precum cea de hiperboreeni si cele de geti, daci înglobându-le, eronat, sub denumirea „generica” de traci.
Scrierile mentioneaza o multime de denumiri ale triburilor care apartineau acestui areal, numarul lor depasind o suta.
O problema o constituie daca aceste denumiri au fost date de ei însisi sau de altii lor.
     Pe baza considerentelor de mai sus, luând ca punct de reper temporal anul 5114 î.H. si ca reper geografic arealul carpatic, precum si datele furnizate de catre scrierile grecesti, s-a pus problema de a se stabili, pe axa timpului istoric, daca respectivele populatii care purtau aceste denumiri le-au avut înainte sau dupa anul 5114 î.H.

     Rama, eroul epopeii Ramayana, era cel de-al 21-lea rege Rama. El era deja cel de-al 64-lea monarh al dinastiei Surya Varnas (dinastie solara vedica), fara a se lua în considerare si dinastiile lunare (Chandramas Varnas), care au mai domnit în acest regat, tot în aceasta perioada.
Cercetatorii indieni ai epopeelor Ramayana si Mahabharata au ajuns la concluzia existentei unui imperiu aryan, care se întindea cel putin din vestul Europei pâna dincolo de sud-estul Asiei, într-o perioada în care configurarea continentelor era alta decât cea actuala.
Acest imperiu avea în compunerea sa 54 de regate, plus altele care îi erau vasale.
Indiferent de configurarea acestui imperiu, epopeea Ramayana concentreza actiunile în jurul regatului lui Rama, Kosala, iar epopeea Mahabharata atribuie extinderea evenimentelor relatate de ea, pe întregul împeriu aryan.
Traditia si istoriografia indiana, de-a lungul timpului, însa, a transpus personajele istorice, locurile si evenimentele desfasurate, într-o forma mitica, amplasându-le exclusiv în arealul indian.
     Din analiza lingvistica facuta prin prisma limbii sanskrite privind originea denumirii de „get” si „got”, au rezultat urmatoarele:
     1. Denumirile de „get” si „got” se refera la unul si acelasi popor care, conform istoriografiei grecesti antice, avea aceleasi trasaturi comportamentale, individuale si colective.
Puntea de legatura între cele doua denumiri a constituit-o limba sanskrita, limba aryenilor limba comuna arealului european, la momentul istoric anterior consemnarilor istoriografice.
     2. Istoriografia europeana prezinta cele doua denumiri ca referindu-se la doua etnii diferite, evitând admiterea originei comune, aryene, a denumirilor.
Aceasta situatie se explica, pe latura obiectiva, prin dificultatile aparute în transpunerea de catre traducatori a sunetelor sanskrite în pronuntiile limbilor respective, precum si în formele lor scriptice (ex. traducerile în versiunile engleza si franceza).
     3. Getii sunt prezentati de catre istoriografia antica si confirmati de catre semantica denumirii lor în limba sanskrita, ca un popor cu o viata spirituala, viata care presupune o etica morala superioara a acestora, o viata cu nuante de ascetism, similara vietii vedicilor.
Ei erau considerati, conform semnificatiei date denumirii lor de catre dictionare, „ca descendenti ai zeilor vedici Brahma, Siva si Yama”.
Forma lor cultica era similara cultului vedic. Recitativele lor erau însotite de forme cantabile, vocale si instrumentale, în forme ritmice, cu folosirea de instrumente de suflat (fluiere cu seapte sunete), cu coarde(lire) si de percutie, exact ca în cultul vedic.
     4. Getii erau prezentati de istoriografia greaca antica si confirmati de catre semantica denumirii lor de catre dictionare, ca având credinta ca sunt de o rasa aparte, ca au un destin aparte, ca sunt protejati de catre zei.
Aceasta credinta a avut drept consecinta dobândirea unei viziuni fataliste, pozitive, asupra vietii, a unei atitudini individuale si colective de expectativa, rezervata, de pasivitate fata de problemele vietii.
Este de remarcat si aici influenta viziunii vedico-brahmanice privind conceptul „ privirii pasive din afara” a evenimentelor (Principiul Krishna), viziune care s-a transmis pâna astazi poporului român.
Devenite traditie, principiile psiho-morale ale formei lor cultice, s-au transmis de-a lungul mileniilor, luând forma isihasmului ortodox.
     5. Getii sunt prezentati de catre istoriografia greaca si confirmati de catre semnificatia denumirii lor în limba sanskrita, ca ducând o viata artistica, creatoare de valori, ca fiind receptivi si la valorile venite din afara lor.
     6. Getii sunt prezentati ca un popor productiv, generator de valori, activ, mobil în desfasurarea actiunilor lor, temperamentali, impulsivi, zelosi, cu un comportament zgomotos si optimisti. Ei au fost considerati a avea o viata fericita, confirmata chiar de catre ocupantii romani, numind tara „Dacia Felix”.
     7. Getii erau prezentati ca niste luptatori tenaci, impetuosi în lupta, cu tactici specifice si derutante pentru adversarii lor.
     În concluzie denumirile de „get” si „got” au o origine sanskrita si ambele se refera la unul si acelasi popor, popor care a fost raspândit în întregul areal european.
     Din analiza semantica a termenilor din limba sanskrita, legati de denumirea de „dac”, au rezultat urmatoarele:
1. Conform dictionarului Sanskrit–Englez, termenii îi caracterizeaza pe daci ca fiind persoane capabile, cu tarie de caracter, cu o capacitate si putere creatoare de valori.
2. Conform dictionarului Sanskrit-Francez, termenii îi caracterizeaza pe daci ca persoane foarte iuti, dure, cu aptitudini, onesti, abili, cu simtul dreptatii, precum si ca persoane care „se consuma în interiorul lor”.
3. Termeni derivati, corespondenti denumirii de „dac” (daka), arata ca aceasta denumire era desemnata unor persoane sfinte,( „fiilor lui Brahma si Siva”).
4. Termeni derivati, corespondenti denumirii de „dac” (dakaya, dahya), erau desemnati a defini si „anume locuri”(dakhya) sau „locuri sanctificate de catre zeii vedici” (dakaya).
Denumirii de „dac”îi corespunde, în termenii corespondenti în limba sanskrita din dictionare, aceleasi caracteristici ca cele atribuite denumirii de „get” („got”).
     Termenii, în toate variantele lor, converg în semantica lor catre aceleasi caracteristici, acestia facând trimitere la tendinta de migrare, dintr-un loc în altul, a triburilor trace.
Aceasta denumire atribuita vedicilor nord-dunareni, privita prin prisma limbii sanskrite, denota faptul ca acestia considerau pe traci ca un grup etnic aparte, grup având un mod de viata diferit de al lor, fata de cel sedentar al geto-dacilor.
Se precizeaza ca termenii legati de denumirea de „traci”, nu fac referiri la calitati comportamentale ale acestora, asa cum fac referiri termenii privitori la geti si daci.
Termenii privitori la traci, nu fac referiri la partea practica, rituala cultica ale acestora, asa cum au facut-o vedicii.
     In concluzie, caracteristicele date de catre termenii sanskriti din dictionare termenilor corespondenti denumirii de „trac”sunt diferite de cele acordate getilor (gotilor) si dacilor, tracii fiind considerati ca o ramura etnica aparte a lumii vedice.(Eugeniu Lazarescu)