Spovedaniile Basarabiei - Partea VIII de Ion Stafi publicat la 02.09.2011
DUSMANUL DIN LAUNTRUL MOLDOVENILOR
     Dezvaluind raul impus de catre un „neam fara de mila”, nu avem voie sa nu ne referim direct si cinstit si la raul din firea moldovenilor.
Izvoarele istorico-literare dovedesc ca în timpul dominatiei tariste în Basarabia (1812-1917) multi dintre moldoveni (tarani saraci, razesi, preoti, boieri) se puneau în slujba autoritatilor coloniale ruse. Numeroase fapte de acest fel se comiteau mai ales în rîndul boierimii moldovene si în cel al oamenilor de carte.
Întrebarea ce se cuvine pusa în legatura cu aceasta trasatura moldoveneasca negativa este urmatoarea: daca slugarnicii se gîndeau sau nu se gîndeau la viitorul comunitatii lor, daca întelegeau sau nu întelegeau ca prin ale lor fapte si atitudini se faceau complici la desfiintarea propriei lor patrii istorice – Moldova lui Stefan cel Mare.
Evident, izvoarele istorice nu contin informatii de acest gen. Cert însa este faptul ca acel comportament moldovenesc a influentat temeinic evolutia Moldovei de la rasarit de Prut de dupa anul 1812.
     Cînd a pus stapînire pe Basarabia, Rusia a facut unele gratii.
Cînd însa a înteles ce vicii zac în sufletele moldovenilor, ea a transformat acele marunte gesturi de bunavointa initiale în lovituri de moarte succesive, prin suprimarea drepturilor nationale, economice, sociale si politice ale acestora.
Boierimii moldovene, clasei conducatoare a Moldovei „i-a parut rau ca a pierdut partea cea mai larga a Moldovei, bogata în ogoare, în pasune pentru vite. I-a parut rau mai ales ca mosierime, ale carei comunicatii erau sa fie taiate de acum înainte printr-un hotar.
Nici un suflet nu s-a sprijinit pe amintiri, nu s-a deschis catre sperante pentru a da o lupta disperata spre care s-ar putea îndrepta astazi recunostinta noastra pioasa. Se gîndea doar cu frica la primejdia ca Moldova micsorata dupa sfîsiere n-ar putea raspunde tributului catre Poarta si cerea ca Moldova sa fie întregita cu judete muntene pîna la Ialomita.
În afara lasitatii clasei stapînitoare moldovene nu se putea gasi nici un erou al împotrivirii si razbunarii, de care în veci sa ramîna glorios legata pierderea din anul 1812…
Fara constiinta era clasa boiereasca a Moldovei din anul 1812… Multi dintre membrii ei au trecut Prutul pentru a se aseza supt obladuirea împaratului crestin fara a-si da seama ca rosturile de capetenie ale unui stat, paza linistii si dreptatii, n-au a face cu crestinatatea sau pagînatatea, ci numai cu valoarea etnica a unui popor” (Nicolae Iorga).
     Razboaiele ruso-turce din toate timpurile au fost conflicte armate coloniale, deoarece se declansau si se duceau cu scopul de a pune stapînire pe teritorii straine si de a subjuga popoarele slabe din punct de vedere economic si militar sau pentru mentinerea teritoriilor si popoarelor ocupate anterior.
Prin raptul colonial din 1812 Principatul Moldova si-a pierdut suveranitatea statala si integritatea teritoriala.
Iar Moldova dintre Prut si Nistru s-a transformat într-o colonie ruseasca.
Cu toate acestea, la actiunile de dezmembrare a Moldovei istorice, de asuprire si subjugare economica, politica si nationala a Moldovei de la rasarit de Prut moldovenii basarabeni, bogati sau saraci, n-au actionat în mod adecvat.
Rabdarea exagerata, ignoranta generalizata, indiferenta cvasitotala fata de cauza nationala, lipsa de interes fata de ceea ce se petrece în jur si alte vicii moldovene istorice (neconstientizate, nerecunoscute si netratate la timp), fenomene greu de a fi descrise în cîteva rînduri, totdeauna le-au facut numai rau bietilor moldoveni încapatînati si întepeniti sub abila manipulare a strainului...

     La începutul perioadei de subjugare, moldovenii de obicei se limitau la împotriviri sub forma de fuga peste Prut sau sub forma de plîngeri catre autoritatile tariste locale si de petitii adresate împaratului, private si colective, care aveau cam acelasi continut: slavirea împaratului oprimator, constatarea faptului ca initial moldovenii fusesera scutiti de „toate havalele si darile împaratesti”, ca „pe urma li s-au adaos macazuri si havale care i-au mîhnit”.
Cînd însa devenise clar ca rusii nu aveau de gînd sa impuna Basarabiei si sistemul de serbie ruseasca (pentru ca introducerea lui i-ar fi compromis si mai tare în fata lumii), fuga a încetat.
     Dupa anul 1812, „boierilor cu mosii în Basarabia li s-a cerut sa se aseze cu traiul în stînga Prutului ori sa-si vînda mosiile în termen scurt si sa plece la Iasi”
. Cei mai multi dintre ei au preferat sa se mute în capitala Moldovei, pierzîndu-si mosiile basarabene, pentru ca au fost siliti de împrejurari fie sa si le abandoneze, fie sa si le vînda la repezeala, la preturi de nimic.
Pe mosiile parasite autoritatile coloniale asezau colonisti adusi de aiurea. Mosiile vîndute în graba nu nimereau în mîinile taranilor moldoveni, fiindca acestia erau saraci si nu aveau bani pentru a le cumpara.
Domeniile de vînzare silita de obicei erau cumparate de tot felul de aventurieri doldora de bani, rusi, greci, evrei, polonezi si de alte nationalitati, care le revindeau si se îmbogateau prin însusirea diferentei, sau le arendau în conditii foarte avantajoase pentru arendatori. În acest mod, majoritatea spatiilor agricole ale Basarabiei au fost împroprietarite de catre venetici.
Prin aceasta se si explica faptul ca mosierimea basarabeana totdeauna a actionat împotriva cauzei nationale românesti si împotriva rezolvarii echitabile a problemei agrare în Basarabia.
     Din izvoare istorice aflam ca dupa anul 1812 clasa boierimii moldovene din Basarabia (minoritara în raport cu întreaga clasa a marilor proprietari de pamînt din gubernie) s-a scindat în doua tabere ostile:
una rusofila si servila muscalului,
alta conservatoare, moldoveneasca.
Din aceasta din urma faceau parte boierii Rîscanu, Basota, Donici, Vasile Roset si altii, care se tineau de obiceiurile pamîntului, se împotriveau, prin metode legale, rusificarii si încercau sa-i apere pe tarani de la abuzurile administratorilor rusi.
Cea mai puternica era prima tabara, pe care o sustineau si o aparau functionarii imperiali.
Pe masura ce Basarabia se rusifica, deosebirea dintre cele doua grupuri mosieresti se stergea.
Catre anul 1917, cea mai mare parte din clasa boierilor autohtoni din Basarabia se situa pe pozitii proruse si nu sprijinea miscarea nationala si sociala a românilor basarabeni.
     Pîna în anul 1826 s-au pastrat retelele vamale si sanitare de-a lungul Nistrului. Din aceasta cauza, „Basarabia era strînsa între doua linii de vami si de carantine: cea de la Prut si cea de la Nistru”.
Frontiera de vest a marelui imperiu era pazita cu ajutorul granicerilor rusi si al garzilor civile, în care se atrageau tarani basarabeni.
Moldovenii din stînga Prutului se aparau de moldovenii din dreapta bietului rîu. Si se facea aceasta strajuire pe gratis, fara motiv, si în mare parte, benevol. În aceasta activitate se lasau antrenati si calareti din rîndul mazililor basarabeni.
     Cînd împaratul Rusiei le-a acordat dreptul de a-si face serviciul militar în armata imperiala (dar nu si drepturi nationale) si i-a chemat sub drapel pentru a-i trimite în Manciuria ca sa lupte cu samuraii pentru interesele imperiului oprimator, tineri moldoveni s-au dus fara împotrivire.
Dupa cum spun izvoare istorice, paisprezece mii dintre ei, aproape o jumatate din numarul celor recrutati, nu s-au mai întors la bastina, toti murind pentru o cauza straina, si uitati pentru totdeauna de tara care i-a trimis la moarte. „Era o greseala, o mare greseala, mai mare si decît a boierilor setosi de stapînire straina”.
Cîntarea imnului imperial în limba româna, drept obtinut de moldoveni dupa revolutia rusa din anul 1905, nu însemna o mare scofala si nu scotea în evidenta calitati moldovene, ci releva vicii moldovene. Era o rusine!
     La 1905, în Basarabia scoala sateasca nu se raspîndea în toate satele populate de moldoveni, nu era nationala, „tinea trei ani de zile numai, si în fiecare an numai cîte cinci luni”, timp în care se buchisea alfabetul limbii ruse, se însusea mecanic aceasta limba, se lauda în cuvinte entuziaste împaratia ruseasca si se învata pe de rost texte elogioase despre monarhul Rusiei.
Graiul moldovenesc popular, în varianta sa medievala, se întrebuinta si se pastra numai în satele cu populatia moldoveana.
În orasele basarabene se folosea aproape exclusiv limba rusa.
Daca autoritatile tariste ar fi colonizat cu rusi si cu rusificati de alte etnii nu numai orasele basarabene, dar si fiecare sat basarabean în parte, si daca dincolo de Prut n-ar fi existat poporul român si nu s-ar fi pastrat si dezvoltat spiritualitatea si civilizatia pan-româneasca, atunci în Basarabia deznationalizarea si rusificarea autohtonilor s-ar fi desfasurat si mai repede, si mai intens, si nimeni n-ar mai fi vorbit graiul moldovenesc înca de pe la sfîrsitul secolului al 19, si, ca urmare, nimeni ulterior nu si-ar fi amintit de moldoveni si de ceea ce au creat ei de-a lungul existentei lor de pîna la anul 1812. În atare împrejurari, spiritul mioritic ce-i caracterizeaza pe moldoveni le-ar fi jucat festa si le-ar fi pecetluit soarta demult si pentru totdeauna.
     În august 1912, cînd Rusia înca mai celebra împlinirea a o suta de ani de la anexarea Moldovei dintre Prut si Nistru, o adunatura de renegati în frunte cu rusificatorul Krupenski propunea înaltarea monumentului împaratului anexarii la Chisinau si serbari de doua luni în toamna anului centenar, iar noi, românii, „nu putem gasi nici un erou al împotrivirii. Si era nespus de dureroasa aceasta lipsa” (Nicolae Iorga).
     Preotimea basarabeana, în majoritatea ei, „n-avea de ce sa se plînga, pentru ca socotea ca rostul ei e mai mare într-o tara unde icoana sta alaturi cu armele împaratesti”. Pe patriotismul ei, ca si pe cel al mosierimii, Basarabia nu se putea bizui.
Majoritatea covîrsitoare a moldovenilor basarabeni, care de obicei locuia la sat, n-a îndragit noua ordine a rusilor, dar nici n-a luptat împotriva ei. Ea pur si simplu s-a conservat în gaoacea sa moldoveana medievala, partial acomodîndu-se la conditiile de viata impuse, partial tolerîndu-le.
Ceea ce a fost suficient pentru promovarea politicii de rusificare în conditii relativ ideale, comparate cu cele din alte colonii ale imperiului, sa zicem cu cele din Finlanda sau Polonia, Asia Centrala sau Caucazul de Nord, unde localnicii nu stateau cu bratele-n solduri în fata rusificatorilor.
Lucru ce i-a determinat pe rusi în 1917 sa recunoasca de buna voie independenta popoarelor finlandez si polonez.

     La începutul secolului 20 între popoarele europene subjugate de Rusia doar moldovenii basarabeni erau neîntrecuti în analfabetism, în rusificare si în docilitate fata de autoritatile coloniale, dar mai ales fata de institutia împaratiei rusesti.
Însa la asemenea performante nu s-a ajuns exclusiv prin introducerea limbii ruse în toate sferele de activitate din Basarabia.
Necunoasterea limbii ruse sau cunoasterea ei superficiala de catre populatia româneasca basarabeana (constatate de mai multi autori rusi, între care si de trimisul împaratului la Chisinau, savantul de curte P. N. Batiuskov, la 1890) înca nu demonstra plenar gradul real de rusificare a acestei populatii.
Indicele care arata total si corect nivelul rusificarii Basarabiei la rascrucea secolelor 19 si 20 era mentalitatea moldovenilor basarabeni, felul de a gîndi al fiecarui moldovean luat în parte si al colectivitatii moldovene luata în ansamblul ei. Mentalitate ce s-a format mai ales prin intermediul procesului de instruire si educare în cadrul familiei, în scoala, în biserica, în armata, în societate în genere, chiar si cu ajutorul limbii materne.
Prin aceasta se explica suprimarea instruirii si educatiei nationale în Basarabia si grija deosebita si permanenta pe care autoritatile ruse au avut-o pentru introducerea sistemului instructiv-educativ rusesc în toate institutiile de învatamînt din gubernia Basarabia. „Daca vrem ca populatia ruseasca sa nu se românizeze, daca vrem ca Basarabia sa nu ajunga obiectul dorintelor si agitatiilor românofile, atunci trebuie ca prin intermediul scolilor sa ne grabim a face ca macar o jumatate din taranii moldoveni sa devina rusi”, sfatuia pe împarat acelasi împuternicit al curtii imperiale din Sankt-Petersburg.
     În viziunea popoarelor neruse evoluate, care în existenta lor au avut de suferit sau înca mai sufera din cauza consecintelor jugului colonial rusesc, limba rusa reprezinta în primul rînd un mijloc de comunicare în vederea oprimarii lor, un instrument folosit în scopul deznationalizarii si rusificarii lor. Ceea ce înseamna ca aceste popoare atribuie limbii ruse si o functie imorala, reprobabila, si ca ele lupta nu împotriva limbii ruse, ci împotriva folosirii ei în scopuri politice si imperialiste. Iata de ce este legitima si fireasca tendinta fostelor popoare oprimate de rusi de a restrînge functiile limbii ruse în perimetrele etno-culturale ale statelor lor independente.
     De anexarea Moldovei dintre Prut si Nistru din 1812 e legata aparitia primelor semne ale servilismului moldovenist, ale rusofiliei.
Spre deosebire de adeptii de azi ai acestui fenomen, care-l propaga prin falsificarea trecutului istoric al românilor, publicistul basarabean Gheorghe Madan facea acelasi lucru prin „cenzurarea literaturii si cugetarii românesti la Chisinau”.
Totusi, fata de urmasii sai din zilele noastre, care n-au nici un merit în viata culturala a provinciei rapite, Gheorghe Madan a fost si un apreciat, de catre contemporani, culegator si propagator de poezie populara româneasca în Basarabia subjugata de tarism.
     Efectele interventiilor rusesti în mentalitatea populatiei românesti din Basarabia se pot demonstra si prin exemple culese din viata zbuciumata a acestei populatii de la sfîrsitul perioadei de 106 ani de suferinte si nenorociri.
Într-o scrisoare semnata de un basarabean si publicata în „Neamul românesc”, nr. 57, 1906, putem citi, între altele, si urmatoarele rînduri: „Aici pe la noi în Basarabia e liniste, dar ca balaurul cel îngrozitor din povesti se tîraste o reactie care este mai ales pentru aceea amenintatoare, pentru ca nu vine din partea guvernului, ci din partea poporului.
La ultimele adunari din Chisinau – unul din cele mai „moldovenesti” tinuturi ale Basarabiei – cînd era vorba despre învatamîntul pe limba româneasca în scolile satesti ale Zemstvei, toti reprezentantii, în numar de doisprezece, ai taranimii au fost contra, si propunerea a fost respinsa. D. Dicescu, maresalul nobilimii, presedintele adunarii, a fost indignat, si, dupa încheiere, nu gasea destule cuvinte pentru a explica taranilor ce nedemna a fost purtarea lor într-o chestie nationala.
„Alianta poporului rusesc”– o societate extrema, cu scopul propagarii ideilor nationaliste rusesti si cu tendinta panrusificatoare, raspîndeste ideile sale prin popor si a deschis pîna acum o multime de sectiuni prin toata Basarabia. Taranii nostri se înscriu în „Alianta”.
Dintr-o alta scrisoare din Basarabia: „…Noi, românii, avem drepturi politice egale cu cele ale altor natii (e vorba de libertatile cucerite în urma revolutiei din 1905 din Rusia). Cînd întîiasi data, se facura alegerile în Rusia (referire la alegere Primei Dume de Stat din decembrie 1905 – n.n.), poporul românesc din Basarabia a ales pe Sitinski, Ianovski etc., si înca pe cîtiva radicali si liberatori (nu citi, ma rog, cumva liberali): lesi, greci, armeni, care nu stiu româneste si nu cunosc trebile noastre. Doarme poporul…, partid românesc pîna acum nu avem. Trista si umilita priveliste sa vezi pe vechii dusmani ai neamului românesc în rolul de reprezentanti ai tarii”. „…Între deputatii nostri sînt fel de fel de natii, si numai românul, vechi stapîn al tarii, nu figureaza…”. „… o spun cu durere nemarginita si cu rusine…”.
     Dupa revolutia din 1905 în Basarabia au aparut mai multe ziare si reviste în limba moldovenilor: „Basarabia”, „Viata Basarabiei”, „Moldoveanul”, „Basarabia reînnoita”, „Luminatorul”, „Faclia Tarii”, „Glasul Basarabiei”, „Cuvînt moldovenesc”, cu existente de scurta durata si cu tiraje foarte limitate.
Daca facem abstractie de valoarea lor culturala incontestabila, cea mai mare parte dintre ele se fereau de ciocniri cu autoritatile tariste, pentru ca „noroadele mari, bogate si puternice pot sa-si croiasca soarta zi cu zi, ceas cu ceas cum voiesc si le place, caci nimeni nu îndrazneste sa le sufle în bors, sa le faca împotrivire, iar noroadele mici, sarmanele, trebuie sa astepte cu zecile si sutele de ani la raspîntia vremurilor momentului prielnic…” (din mentalitatea pur moldoveneasca a lui Gh. Madan, editorul ziarului „Moldoveanul” ce a început sa apara în Basarabia ca urmare a libertatilor survenite dupa revolutia rusa din anul 1905). „Nu ne vom stradanui cu soarta întregii omeniri, caci nu ne vom face de rîs mocosindu-ne sa punem tarile la cale, sa dam sfaturi sau sa cerem socoteala ministrilor si împaratilor”.
Atitudine ce astazi ar putea fi calificata, daca cineva ar exprima-o în public, drept oportunista, colaborationista, tradatoare si asa mai departe.
     Lasîndu-se influentati de propaganda fortelor rusesti din Basarabia, mai ales de elementele lor bolsevizate, majoritatea ostasilor moldoveni si-au abandonat unitatile militare nationale, pe care ei însisi le organizasera, din proprie initiativa, în vara anului 1917, pentru apararea cauzei nationale, si s-au împrastiat prin satele lor de bastina în vederea rezolvarii problemei agrare prin metode indicate de propaganda bolsevica: prin actiuni partizane abuzive si violente, asa cum se proceda pe întinsurile Rusiei.
Uitînd de cauza nationala, de organele Republicii Democratice Moldovenesti Independente, care în acele împrejurari foarte grele aveau nevoie de un efectiv si constant sprijin militar din partea lor. „Revolutionarii extremisti rusi, care totdeauna au luptat împotriva miscarii nationale din Basarabia din consideratii dogmatice (numind-o separatism – n.n.), au reusit în mare masura sa-i distruga instrumentul de forta pe care ea se bizuia, armata nationala si cohortele moldovenesti”, confirma Petru Cazacu. „Prezenta si actiunea bolsevica în Basarabia s-a manifestat imediat prin descompunerea atît a cohortelor, cît si a regimentelor nationale.
Crescuti în armata ruseasca, contaminati de toate exemplele rele, obositi si demoralizati de razboiul lung si fara scop pentru ei, cea mai mare parte din moldovenii din cohorte si regimente au plecat pe acasa, fara sa-si dea seama de situatia tarii si a neamului lor. Ramasese un grup de rai si de pradatori” (referire la actiunile lui Ilie Catarau, „agentul dusmanilor nostri”, un simplu soldat, care prin parvenire mîrsava a reusit sa devina comandant al garnizoanei Chisinau si care îsi folosea functia, confirmata ulterior de guvernul moldovenesc, pentru discreditarea Sfatului Tarii, jefuind si pradînd pe tarani si pe oameni bogati – n.n.), precizeaza acelasi autor.
Despre pagubitoarea schimbare a ostasilor moldoveni scrie si Pantelimon Halippa, martor si conducator al miscarii nationale din Basarabia: „Situatia se agrava si prin faptul ca în rîndul trupelor noastre moldovenesti intrase viermele descompunerii si demagogiilor. Soldatii nu mai stiau ce sa creada din cele ce li se spuneau. În primul rînd îi amageau ca va veni în Basarabia armata româna si o data cu ea vor veni boierii si le va lua taranilor pamînturile, iar ei vor muri de foame cu familiile lor. Toate acestea puneau pe gînduri pe cei mai inconstienti si mai slabi de fire”.
„Soldatii moldoveni pe care îi trimiteau contra devastatorilor, fiind si ei în mare parte molipsiti de ideile bolsevice, deseori treceau de partea acestora.
     Asa stateau lucrurile, cînd Blocul Moldovenesc din Sfatul Tarii a hotarît sa ceara ajutor ostirii fratilor nostri de peste Prut”, marturiseste Elena Alistar, activista a miscarii nationale si deputat în parlamentul Basarabiei. „Pe fundalul dezagregarii imperiului tarist, taranimea basarabeana a trecut la ocuparea pamînturilor mosierilor care aproape în totalitate erau straini”. Soldati moldoveni influentati de idei extremiste bolsevice se manifestau drept conducatori ai acestei actiuni.
Astfel, proprietatea mosierilor în Basarabia a fost desfiintata înca în anii 1917-1918.
Din aceasta cauza, legea cu privire la reforma agrara votata de Sfatul Tarii (27.XI.1918) si promulgata de parlamentul României (13.III.1920) în Basarabia s-a realizat într-un mod deosebit. „În timp ce în celelalte teritorii reforma agrara a constat în exproprierea mosierilor si împroprietarirea taranilor, în provincia basarabeana pamîntul s-a luat nu de la marii proprietari, ci de la tarani, care-l ocupasera în timpul revolutiei ruse” („Istoria Basarabiei”, Bucuresti, 1994, pag.192).
     Cînd în celelalte provincii românesti legea reformei agrare se înfaptuia fara disensiuni deosebite, în Basarabia, înrîurita de idei anarhice revolutionare, ea s-a desfasurat în conditii de tensiune si contradictii, într-o atmosfera de încordare si nervozitate sociala. În timp ce în majoritatea teritoriilor românesti reforma s-a înfaptuit în termene relativ scurte, în Basarabia ea s-a taraganat pîna în anul 1923. În plus, pentru realizarea reformei agrare în provincia de la est de Prut, la Chisinau a fost creata o institutie speciala numita „Casa noastra”, care avea misiunea dificila de a duce la îndeplinire reforma agrara în conditiile mostenite de la perioada revolutionara.
Dusmanii Unirii Basarabiei cu România s-au folosit de starea de spirit a taranilor basarabeni, generata de modul în care reforma agrara se punea în practica, pentru a discredita Actul Unirii din martie 1918, precum si autoritatile române si poporul român în genere.
     În timpul Conferintei de Pace de la Paris (18.01.1919 – 21.01.1920), la care se discuta, printre altele, si problema recunoasterii sau respingerii pe plan international a unirii Basarabiei cu România, un grup de moldoveni de la est de Prut, participanti la evenimentele revolutionare din anii 1917-1918, între care Ion Pascaluta si Vasile Cijevschi, au tinut isonul reactionarilor rusi care se straduiau sa convinga Conferinta ca Basarabia ar trebui sa fie cedata Rusiei.
Petitia pe care acei moldoveni „neîndestul de constienti de dedesubturile politicii” o adresau guvernului României si de care s-au folosit adversarii unirii în încercarea lor de a demonstra Conferintei „necesitatea de a nu se admite unirea Basarabiei cu România” revendica, contrar bunului-simt, autonomizarea si democratizarea Basarabiei prin desfiintarea jandarmeriei române si restabilirea sistemului judiciar rusesc în provincie, dar si prin repunerea în slujbe a fostilor functionari rusi (Petre Cazacu, „Moldova dintre Prut si Nistru 1812-1918”, pag. 418, Chisinau, ed. „Stiinta”, 1992).
     Începînd cu 1 octombrie 1924, românii au trecut de la calendarul de stil vechi (iulian) la cel de stil nou (gregorian), înlaturînd astfel diferenta de 13 zile dintre durata medie a anului calendaristic si durata medie a celui tropic (solar). Ziua de 1 octombrie a devenit 14 octombrie, stil nou.
Dar Biserica Ortodoxa Rusa continua sa utilizeze calendarul de stil vechi. Prin intransigenta sa ea încerca sa-si demonstreze capacitatea de rezistenta în fata ateismului militant de stat al puterii sovietice.
     În perioada interbelica împotriva calendarului de stil nou au actionat peste Nistru”, o buna parte din preotimea basarabeana de origine moldoveana si de origine straina (unii dintre preoti dîndu-se drept „conducatori ai miscarii stiliste”), presa de limba rusa si „cititorii de ziare cu educatie ruseasca ce puteau fi lesne convinsi cu ajutorul unor aberatii scrise în limba defunctului imperiu (cum e, de pilda, aceasta: „noul stil este în contradictie cu canoanele bisericii ortodoxe”), organizatiile politice ale minoritarilor basarabeni manevrate din strainatatea slava etc.
Obisnuita sa praznuiasca sarbatorile crestine dupa traditia Bisericii Ortodoxe Ruse, de care apartinuse pîna la unirea Basarabiei cu România, montata la actiuni dusmanoase împotriva statului român si împotriva Bisericii Ortodoxe Române de catre forte politice reactionare, la începutul anului 1925 tagma preoteasca basarabeana pune în discutie publica problema „reîntoarcerii la stilul vechi”.
Popi rusi sovini si popi moldoveni înstrainati de neamul românesc si de nazuintele lui istorice, nostalgicii imperiali doreau sa oficieze slujba de Craciun în sutane rusesti si sa sarbatoreasca Nasterea Domnului cu 13 zile mai tîrziu decît data adevarata a nasterii lui Iisus Hristos.
Se declansase o campanie de presa puternica si sustinuta în favoarea calendarului de stil vechi si împotriva introducerii calendarului îndreptat. Opinia publica se mobiliza mai ales împotriva Mitropolitului Gurie al Basarabiei, pe care rusii si rusificatii nu-l puteau suporta pentru atitudinea sa de neclintit în problema nationala a Basarabiei.
     Presa de limba rusa din România acelor ani publica materiale injurioase la adresa distinsului ierarh care „în toata viata sa a înteles sa faca, cu orice risc, politica bisericeasca si nationala a întregului sau neam românesc”, care se îndreptase catre M.S. Regele cu rugamintea de a trimite în Basarabia reprezentanti ai Asociatiei Culturale „Astra” pentru a raspîndi cultura si stiinta în mase, care „semnase împreuna cu toti membrii Sfîntului Sinod actul de trecere la calendarul îndreptat si se adresase credinciosilor cu îndemnul de a respecta acest calendar” si care colabora activ cu Ministerul Instructiei si cu „Astra” în vederea realizarii reformei calendarului în Basarabia si în întreaga tara.

     Regalitatea si guvernul liberal al României au dat cîstig de cauza criticilor. La interventia Ministerului Cultelor si Artelor condus de liberalul Diamandi, în sedinta din 11 noiembrie 1936 Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotaraste sa-l destituie din functie pe Mitropolitul Gurie al Basarabiei „pe tot timpul anchetei si instructiunii judiciare”.
Publicatiile de limba rusa scrise si tiparite de moldoveni basarabeni (de pilda, ziarul „Bessarabskoe slovo”, al carui director era chiar D.Ciugureanu, fostul prim-ministru al RDM) adoptau pozitii echivoce fata de reforma calendarului, „considerînd-o ca o inovatie a administratiei românesti ce trebuie tinuta în atentie pentru a fi speculata diversionist”. La scurt timp de la introducerea calendarului îndreptat periodicul amintit spunea pripit ca reforma calendarului „a esuat” si ca „masele si chiar o parte din cei mai culti sunt hotarîte a pastra sarbatorile dupa stilul vechi”.
Cu trecerea timpului, si mitropolitul Gurie devenise mai concesiv. Aceasta atitudine „dadea loc la pretentii din partea unor preoti razvratiti si razvratitori, ca o parte din sate sa urmeze calendarul vechi”.
În anul 1926, cînd în Basarabia s-a constituit „grupul uneltitorilor de peste granita”, compus din Grigori Tzamudali („grec sau gruzin rusificat”), Cetkov (fost mosier rus, care avusese mosii în judetul Hotin din nordul Basarabiei, dar care întotdeauna locuise în Rusia), Boris Binetki (preot rus din Basarabia) si Vladimir Poleakov (ierarh rus, care dupa victoria „revolutiei” bolsevice emigrase în spatiul iugoslav si care venise clandestin în Basarabia), s-a declarat crearea asa-zisei Biserici Ortodoxe Ruse din Basarabia separata de Biserica Ortodoxa Româna si crearea asa-numitului Consiliu Suprem al Uniunii Minoritatii Ruse din Basarabia. Minoritarii din grupul Tzamudali faceau propaganda împotriva calendarului de stil nou. Tot ei s-au adresat cu o plîngere la Liga Natiunilor. „Comitetul 3” de pe lînga aceasta organizatie le-a examinat cererea, dar nu le-a dat cîstig de cauza, n-a intentat o actiune juridica împotriva statului român.
Autoritatile române, bisericesti si laice, au desfiintat grupul uneltitor (1930) prin destituirea lui Biletki si expulzarea lui Poleakov, care traia ilegal în România si nu avea cetatenie româna.
Încercarea uneltitorilor de a internationaliza problema calendarului n-a reusit.
     „Disensiunile provocate de problema calendarului au fost speculate politic nu numai de forte antiromânesti, ci si de unele partide politice din România. Au fost cazuri cînd acestea si-au inclus în programele lor electorale revenirea la stilul vechi.” (Boris Buzila, „Din istoria vietii bisericesti din Basarabia”; Fundatia Culturala Româna, Bucuresti, 1996, pag. 220).
„Miscarile stiliste serveau cum nu se poate mai bine ideii ca în Basarabia „este un regim de ocupatie”, ca populatia locala este nemultumita de unirea cu România, si ca o eliberare a tinutului, venita de peste Nistru ar aduce calmul si ordinea revolutionara de care Basarabia ar avea nevoie” (tot acolo).
Criza calendarului care a durat pîna prin anii 1929-1930 a avut drept urmare pe plan intern, dezbinarea crestinilor din Basarabia în ortodocsi de rit nou si ortodocsi de rit vechi si la sarbatorirea Craciunului la date diferite, respectiv la 25 decembrie anul în curs si 7 ianuarie anul urmator. Din 1929, în Basarabia si Pastele a început sa se praznuiasca de doua ori: pe vechi si pe nou.
„Din nefericire, din 1940 si apoi în 1944, cînd Stalin a ocupat Basarabia, în atentia credinciosilor de aici a revenit si problema stilului calendaristic, mai întîi ca un instrument de propaganda în favoarea regimului (puterea sovietica v-a redat stilul vechi), iar apoi ca unul de diversiune politica si de separatism provincialist, asa cum a ramas pîna astazi”.
     În urma celor doua ocupatii ale Basarabiei si cu aprobarea autoritatilor sovietice credinciosii ortodocsi basarabeni au trecut la sistemul vechi de calculare a timpului în calendarele bisericesti.
Revenind la Chisinau „pentru îndreptarea starii de lucruri nemultumitoare” din Basarabia anului 1926, Onisifor Ghibu „si-a dat seama ca situatia din provincie era mult mai grea decît o cunostea el si de cum si-ar fi putut da seama cineva” ca din punct de vedere national Basarabia se afla într-o situatie mult mai periculoasa decît în anii 1917-1918, ca „campionii anti-unirii iesise din bîrlogul în care îi înfundase atitudinea lor potrivnica si se vedeau cocotati sus...” (Onisifor Ghibu, „Trei ani pe Frontul Basarabiei”, pag. 35).
Oameni cunoscuti îi spuneau fatis „sa nu mai cuteze a veni la Chisinau cu vreo intiativa româneasca”.
Stefan Ciobanu, fost luptator de frunte pentru dezrobirea Basarabiei si membru al Academiei Române „i-a declarat deschis si i-a repetat de trei ori în aceeasi zi ca daca el vine de la Bucuresti, apoi basarabenii, cu toata prietenia care îi leaga personal, îl vor sabota”.
Se pare ca Stefan Ciobanu credea, ca si alti intelectuali moldoveni inconstienti, ca „mizeriile din Basarabia interbelica erau provocate de Vechiul Regat, ca de la Bucuresti, centrul românismului, nu poate veni nimic bun”.
     Onisifor Ghibu constata ca la Chisinau disparuse cele doua tipografii cu litere latine pe care dumnealui le adusese de la Iasi în anii 1917-1918 si în care se tiparise primele în Basarabia manuale scolare în limba româna si cu grafie latina, unde se scotea de sub tipar gazeta populara „Cuvînt moldovenesc” si jurnalul „Ardealul”, ca în capitala Basarabiei nu mai exista presa româneasca.
D.Ciugureanu, fost prim-ministru al Republicii Independente Moldovenesti, care în anul 1919 dobîndise dreptul de a exploata fosta tipografie a lui Asachi, adusa în 1918 de la Iasi de Onisifor Ghibu, în care mai înainte se tiparea „un bun ziar românesc”, 1926 acest fost luptator pentru dezrobirea Basarabiei conducea mai multe publicatii de limba rusa, cea mai importanta din ele fiind cotidianul „Bessarabscoe slovo”.
„La 14 martie 1926, cînd ultimul ziar cotidian românesc „Dreptatea” si-a dat duhul, în ultimul sau numar facea apel la presa ruseasca sa se milostiveasca a publica cîteva coloane în româneste” pentru a se da „putinta si populatiei române din Basarabia a cunoaste informatiile zilnice în limba statului” (Onisifor Ghibu, „Trei ani pe Frontul Basarabiei”, pag. 31).
     Incapacitatea moldovenilor basarabeni de a stavili rusificarea Basarabiei interbelice si participarea multora dintre ei la desfasurarea acestui proces l-au determinat pe Nichifor Crainic, contemporan fenomenului descris, sa exprime în public urmatoarea observatie: „Leon Donici e un admirabil caz de constiinta morala si un mare si unic exemplu de constiinta morala ce se da basarabenilor. Unde e protestul acelor basarabeni, oameni politici, deputati, intelectuali fata de atentatul criminal continuu al propagandei bolsevice contra provinciei lor? V-ati întrebat? S-au întrebat basarabenii?” („Cuvîntul”, 1925).

     Leon Donici s-a nascut la Chisinau în anul 1887. A fost fiul lui Mihail Dobronravov – secretar la consistoriul din capitala guberniei Basarabia si al Domnicai Donici, fiica preotului Petru Donici de la biserica Ciufli. A copilarit la Chisinau si a urmat scoala parohiala din localitate. Între 1901-1907 a urmat cursurile Seminarului Teologic din Sanct-Petersburg. Între 1907-1912 a învatat la facultatea de drept a universitatilor din Iurievsk si din Sanct-Petersburg. A debutat în 1909 în revista „Pelerinul rus” cu articolul „Tar si patriarh”. A cunoscut popularitatea prin aparitia romanului „Noul seminar”, 1913. În 1917 a publicat ciclul de satire politice „Zgura si funigine”, care a fost confiscat de bolsevici. Pentru a scapa de persecutiile acestora se stabileste, împreuna cu familia, la Chisinau (1919). Aici a învatat limba româna, a publicat schite si povestiri în mai multe ziare locale. În toamna lui 1922 se stabileste la Bucuresti, unde în 1923 îi apare romanul „Revolutia rusa”. În 1924 pleaca la Paris, „ca sa apere soarta româneasca a basarabenilor”. Aici se întîlneste cu emigrantul rus Grigore Alexinski, împreuna cu care a scos revista de limba rusa „Pamînt natal”, în care a publicat traduceri proprii din limba româna si articole în apararea Basarabiei.
     Sa urmarim în continuare cîteva citate din publicistica social-politica si istorica a acestui mare intelectual basarabean.
„Sa nu uitam ca RASSM, creata peste Nistru, are ca scop bolsevizarea Moldovei întregi si întinderea regimului sovietic pîna la Dunare. Sa nu uitam, asemenea, ca Basarabia pentru bolsevici e prima etapa în expansiunea lor spre Balcani” (Leon Donici, „Marele Archimedes”, Fundatia Culturala Româna, Bucuresti, 1997, pag. 307-330).
„Ceea ce preocupa guvernul sovietic nu e apararea intereselor nationale ale Rusiei, ci pastrarea puterii lor asupra Rusiei si a expansiunii lor în lume prin mijlocul unei revolutii internationale. Ura bolsevicilor în contra României se explica, mai presus de toate, prin faptul ca ei considera România, aliata cu Franta, ca un obstacol pentru expansiunea lor spre Balcani si Ungaria” (aceeasi lucrare).
„Si Cominternul si guvernul sovietic, amîndoua se compun din aceleasi persoane. Un exemplu: seful (presedintele) Cominternului Zinoviev e în acelasi timp si membru al guvernului sovietic”(tot acolo).
„Neputînd sa recurga la arme din cauza unei situatii reale, bolsevicii au apucat pe calea diplomatica si au început razboiul împotriva României cu alte arme: cu calomnii si insinuari de toate felurile. Acest procedeu se numeste în limbajul lor pregatire a terenului pentru o conflagratie viitoare, pregatire speciala a opiniei publice europene” (ibidem).
„În Basarabia exista o stare exceptionala, însa se poate oare sa fie altminteri, cînd în apropierea ei se gaseste un dusman exceptional, înarmat pîna-n dinti” (tot acolo).
„Da, în România, ca si pretutindeni, sunt temnite, dar ele cedeaza în fata ocnelor sovietice. În timp ce în temnitele sovietice sunt închisi cei mai buni patrioti rusi, în temnitele românesti se gasesc oamenii care doresc sa supuna tara lor jugului însîngerat al criminalilor internationali” (ibidem).
„De aici, din strainatate, vorbesc basarabenilor si as dori ca vorba mea sa ajunga la urechile lor. Din toate puterile trebuie sa va adunati împrejurul României. Afara de datoria cetateneasca, e o chestie de bun simt si – daca doriti – de bun gust” (în aceeasi lucrare).
     Marturii despre Leon Donici:
Leon Donici a fost „un cavaler al adevarului” – cum l-a caracterizat Eugen Titeanu.
El „întrupa cea mai înaintata forma a patriotismului basarabean” – cum l-a elogiat Nichifor Crainic.
„Leon Donici i-a închinat Basarabiei toata iubirea lui de dreptate, de lumina si de adevar”, apreciere data de Cincinel Pavelescu.
Iata de ce Leonid Donici-Dobronravov a murit în împrejurari neclare.
Iata de ce astazi mormîntul lui nu mai exista. (Nota: El a fost înmormîntat în cimitirul de pe str. Armeneasca din Chisinau în vara anului 1926.)
Iata de ce nici o strada din capitala Basarabiei nu i-a purtat si nu-i poarta numele.
„Un popor se poate ridica totdeauna peste greselile sale atunci, cînd ele n-au produs viciile care strabat adînc în fiinta lui si-l distrug” (Nicolae Iorga).
„Si cînd de la un capat al teritoriului national pîna la celalalt va fi în milioane de oameni acelasi simt, aceeasi constiinta, aceeasi mîndrie, atunci ne vom întreba pe ce drum a pierit strainul care fusese cîndva stapîn în mostenirea noastra” (Nicolae Iorga).