Cine suntem noi? - Partea IX de Lelia Mihail publicat la 13.09.2011
Merovingienii
     Francii erau un popor germanic din vest în traducere cei liberi sau cei curajosi).
Fiind cunoscuti relativ recent sub acest nume comun, francii erau constituiti din mai multe ramuri:
Francii de sud (salieri)
Ripuaren (francii de pe Rin)
Chamaven
Sugambren, (sigambren)
Brukteren
Uspiten
Ampsiavaren
Chatten azi Hessen
Triburile vest-germane situate în nordul Imperiului Roman au început circa din anul 200 sa se unifice. La început doar Usipiten, Tecteren, Sugamren si Bructeren care au fost numiti si cei curajosi sau franci.

     Francii sunt amintiti în sursele romane pentru prima oara prin anii 250 cu ocazia incursiunile de prada pe care le faceau în Provincia Galia.
în timpul migrarii popoarelor teritoriul socotit ca apartinând francilor erau Bavaria de nord, Württemberg de nord, sudul Thuringiei, Hessen, Nord-Baden, Renania-Palatinat, nordul Alsaciei, Lorena, Saarland, Luxemburg, regiunea Rinului partea Belgiei unde se vorbeste germana, Limburg, Olanda, Zeelanda, Brabant si Flandra.

     Din secolul V centrul regiunii ocupata de franci era Kölnul.
în 420 (surse nesigure) traverseaza Rinul spre vest printul Pharamond(considerat stramosul merovingienilor) creînd despartirea francilor în francii de est (francii de pe Rin) si în vest Salfrancii.
Izvoarele arheolgice atesta faptul ca francii ar fi fost acceptati pasnic în Galia romana unde s-au asezat ca laeti (aliati fara civitas fara cetatenie romana). Migrarea francilor spre sud probabil a influentat migrarea saxonilor spre Anglia si coasta olandeza care a dus ulterior la conflictele dintre franci si sasi (saxoni).

     Francii devin o putere militara în timpul Merovingianului Clovis I. (ca. 500 e.n.) care învinge în Galia de Nord pe alemani (popor germanic) si pe gotii de vest, ajungând pâna la Muntii Pirinei. Clovis si o parte a francilor trec la catolicism.
Fiii lui Clovis I continua politica de expansiune alipind regatului franc Burgundia, Turingia si regiuni ce azi apartin Germaniei de vest, statelor Benelux si Frantei de azi.
Clotaire I (498-561) fiul cel mai tânar a lui Clovis uneste regatul franc, care va fi împartit mai târziu între fii sai în Austrasia si Neustria.

     O perioada de ascensiune a imperiului franc începe în timpul lui Pipin cel Scurt culminat cu cea a fiului sau Carol cel Mare, dupa care urmeaza o împartire ca va fi continutata prin Tratatul de la Verdun (843) care duce mai târziu la formarea statelor Franta si Germania.
Pentru ultima oara regatul franc este din nou unit sub regele Carol al III-lea -cel Gros- (882-887) dupa care vor ramâne separate.
Ideea unirii a celor patru parti ale regatului franc a aparut din nou în timpul cruciadelor (1000-1111) dar n-a mai fost realizata.
Prezenta francilor este amintita si în analele musulmane, acestia fiind numiti de arabi fraeng sau farandshi.
     Surprinzator este faptul ca în timpul Imperiului Roman de apus si mai târziu, dupa aparitia statelor nationale în Evul Mediu, în ciuda tuturor urmarilor determinate de influenta franca în Europa, ce putin a preocupat istoria si ce târziu s-a ajuns la redescoperirea francilor.
Acestia, fiind unul din factorii hotarâtori ce au determinat istoria Europei prin întemeierea Sfântului Imperiu Roman, si având un rol conducator timp de 800 de ani în istoria Europei sunt de fapt aproape necunoscuti.
Evident ca nu le puteau face pe toate odata. Intai au inventat migratiile, au mistificat calendarul, au rescris lucrari si le-au redatat. Povestea francilor putea sa astepte, mai ales ca pe vremea aceea erau puternici si isi inchipuiau ca vor fi mereu cei mai tari. Abia in perioada moderna, dupa aparitia statelor nationale s-au trezit cu un popor mare care se intreba cine e si de unde vine.
Si au "carpit" repede o poveste. E cea mai slaba dintre toate, tocmai de aceea se observa cel mai repede.
     în mare parte a Frantei de azi francii si-au pierdut limba, ca de altfel si celelate popoare germane din provincia galo-romana la fel si în partea valona a Belgiei.
Populatia autohtona franceza fiind mai numeroasa, a determinat folosirea limbii franceze. Numai numele Frantei si circa o suta de cuvinte în limba franceza, sau în anumite regiuni tipuri de constructii, ramân un fel de relicva sau ramasita franca. http://ro.wikipedia.org/wiki/Franci
     Ce aberatie, cu pretentie enciclopedica!!!! Populatia majoritara autohtona ar fi trebuit sa fie galeza iar limba tot asa, limba galeza nu FRANCeza.
De unde denumirea de franceza daca nu de la franci?
Ce limba vorbeau francii si pe care au uitat-o?
Un dialect al limbii germane, probabil; dialectul franc-sa zicem. Si acesta a devenit limba franceza.
Si astazi exista limba galeza prin sud mai ales, care se numeste acum limba OC si care dainuie si azi, considerata dialect.

     în Germania s-a pastrat în unele dialecte o serie de cuvinte de origine franca ca de exemplu în regiunea Rinului, Hessen, Bavaria (regiunile în nordul Bavariei (Franconia) spre Würzburg, si Nürnberg) si partea est din Baden-Württemberg populatia locala fiind numita franca.
     MEROVINGIENII
     Acum incepe balul care inca mai continua. Cica aceasta dinastie provine din Sangral, din fiica Mariei Magdalena.
Francezii sunt foarte mandrii de asta si ridica mari pretentii de superioritate.
Dar mai demult, in functie de religia momentului, au fost urmasii lui Neptun, cand la moda erau grecii, si mai inainte, erau troienii care au strabatut pamantul in cautarea unei noi patrii, dupa caderea Troiei.
Si cum troienii erau pelasgi iar acestia erau neam divin.......
Atunci se stia ca cei care conduc un neam trebuie sa fie "de provenienta divina" adica superiori spiritual, neamului respectiv. Si ca exista cel putin un neam de "oameni divini" destinati functiei de conducatori de oameni.
Dealtfel si Biserica recunoaste, ca in ierarhia cereasca, responsabili cu neamurile sunt arhanghelii.
Sa vedem de unde provine povestea asta, cine sta in spate, cine manevreaza aceste pretentii si cui servesc
.
     Merovingienii au fost o dinastie de regi franci care au domnit peste o zona cu suprafata variabila în Franta si Germania de astazi începând cu secolul al V-lea si pâna în secolul al VIII-lea.
Au fost cunoscuti de contemporani si dupa porecla de "regi cu parul lung" (latina reges criniti), pentru parul lor netuns (prin traditie, seful de trib al francilor îsi lasa parul lung, în timp ce razboinicii si-l tundeau).

     Pe la mijlocul secolului 4, un oarecare Sunno (c.358 - 401) era seful tribului francilor salieri, casatorit, printre alte neveste, cu Merowna von Thüringen (c.367 - c.407).
Asa ca, se pare ca numele vine de la "mama salierilor" si care era la vremea aceea un nume, probabil, destul de folosit.
Si desi a avut 5 neveste n-a avut decat decat un fiu,Mérovée II (390 - 445) si mai multe fete.
Mama lui mai avusese un fiu Pharamond / Faramund (c.370 - c.430), dintr-o relatie anterioara. Si acesta a condus tribul salierilor inaintea lui Merovee, fiind cu 20 ani mai mare.
Dinastia merovingiana capata importanta odata cu victoriile fiului lui Merovee, Childeric I (a domnit aprox.457 – 481) împotriva vizigotilor, saxonilor si alemanilor.
     Pana acum lucrurile au mers relativ bine, dupa moda timpurilor si Childeric a fost si bun diplomat stiind sa faca uniuni matrimoniale avantajoase. Fiica sa, Audofledis (c.470 - c.526) se marita cu Theodoric, regele ostrogotilor, in schimb fiul, Clovis, a "scrintit-o" cu crestinismul lui si si-a pus pe toti "in cap".
     Fiul lui Childeric, Clovis I a unificat apoi cea mai mare parte a Galiei la nord de râul Loara în jurul anului 486, când l-a învins pe Syagrius, conducatorul roman al acestei regiuni.

     A câstigat batalia de la Tolbiac împotriva alemanilor în 496, ocazie cu care a adoptat religia crestina a sotiei sale, si a învins definitiv regatul vizigot de la Toulouse în batalia de la Vouillé din 507.
     Dar inainte isi marita fiica cu regele vizigot Amalaric. Asa e cand te "bate la cap" nevasta. E clar ca sub imfluenta bisericii se batea cu "paganii". Si se pare ca bisericoasa era si cu alte probleme, daca e sa-i numaram amantele oficiale ale lui Clovis I. Fiul sau Clotar si-a luat si el o "sfanta" dar a avut si multe metrese. Clotaire I s-a casatorit cu mama vitrega, Waldrada (531 - 572 ), fiica reglui lombard, Wacho . Dar, episcopul nu a fost de acord asa ca i-a trimis-o in 556 lui GaribaldI duce de Bavaria. Altele erau moravurile pe atunci, asa ca aceasta casatorie i-a sporit prestigiul bavarezului si i-a intarit relatiile si cu francii, pe care i-a ajutat, si cu lombarzii. Fiul sau, Charibert de Neustrie, I (c.517 - c.567) i-a intrecut si pe bunic si pe tata in "obiceiurile casei".
     Dupa moartea lui Clovis regatul a fost împartit între fiii sai, în conformitate cu obiceiurile france.
în urmatorul secol, aceasta traditie a împartirilor va continua.
Chiar si atunci când domneau mai multi regi merovingieni, regatul — asemenea Imperiului Roman în perioada târzie — era vazut ca o singura entitate politica, guvernata colectiv de mai multi regi (fiecare pe domeniul sau), si uneori evenimentele puteau duce la reunificarea întregului regat sub un singur rege.
     Arta conducerii la începuturile dinastiei se baza pe descendenta mitica si protectia divinitatii, exprimata prin succese militare. Initial a fost considerat- acest Merovee- drept fiul zeului Neptun, apoi drept urmas al troienilor. Ei spuneau ca sunt urmasii ratacitori ai troienilor.
Regelui merovingian îi reveneau daunele de razboi, atât cele mobile, cât si pamânturile si populatia aferenta, si se ocupa de redistributia bogatiilor cucerite între primii sai urmasi.
"La moartea sa, proprietatea era împartita în mod egal între mostenitori ca si cum ar fi fost proprietate privata: regatul era o forma de patrimoniu" (Rouche 1987 p 420).
Regii numeau magnati care sa devina comiti, având sarcini de organizare a armatei, sarcini administrative, si de mediere a disputelor. Acest lucru a fost necesar dupa prabusirea sistemelor birocratice si de încasare a taxelor ale romanilor, odata cu preluarea de catre franci a administratiei, pe masura ce intrau în vestul si sudul puternic romanizate ale Galiei.
Contii trebuiau sa asigure armate, înrolând milites si rasplatindu-i în schimb cu pamânt.
Aceste armate erau la dispozitia regelui pentru sprijin militar.
Se desfasurau adunari anuale ale nobililor din regat si ale capeteniilor militare, unde se discutau principii generale de disputare a razboiului. Armatele aclamau si ele noii regi, ridicându-i pe scuturi, în continuarea unei traditii antice care îi transforma pe regi în conducatorii unei cete de razboinici, nu în sefi de stat.
în plus, regele trebuia sa se întretina singur din domeniile sale personale (demesne), care erau numite fisc.
Unii istorici au considerat acest lucru ca dovedind lipsa unei notiuni merovingiene pentru res publica, iar altii considera acest punct de vedere ca o simplificare neavenita.
Acest sistem a evoluat în feudalism, iar auto-întretinerea regelui a continuat pâna la Razboiul de o suta de ani.
Comertul a intrat într-un declin odata cu prabusirea Imperiului Roman, iar comunitatile agricole erau în cea mai mare parte autosuficiente. Negustorii din Orientul Mijlociu dominau legaturile comerciale ramase.
     Legea merovingiana nu era o lege universala bazata pe echitate rationala, aplicabila tuturor, asemenea legii romane; era aplicata fiecaruia în conformitate cu originea sa: francii ripuarieni aveau propria lor Lex Ribuaria, codificata la o data ulterioara (Beyerle si Buchner 1954), în timp ce asa-numita Lex Salica (Legea salica) a clanurilor saliene, codificata pentru prima oara în 511 (Rouche 1987 p 423), era invocata sub exigentele medievale pâna în perioada Valois.
Din acest punct de vedere, francii se aflau în urma burgunzilor si a vizigotilor, neavând o lege universala dupa modelul roman. în perioada merovingiana, legea era memorata de rachimburgs, care memorau toate precedentele pe baza carora se baza, deoarece legea merovingiana nu permitea crearea de legi noi, ci doar de a pastra traditia.
Traditiile sale germanice nu ofereau nici ele vreun cod civil de legi necesar unei societati urbanizate, asa cum Iustinian a elaborat si promulgat în Imperiul Bizantin.
Cele câteva edicte merovingiene ramase privesc în general împartirea proprietatilor între mostenitori.
Regatul merovingian, care includea, cel mai târziu din 509, toata Galia cu exceptia Burgundiei, si reunea toate triburile francilor, s-a aflat într-o stare aproape continua de razboi, de obicei civil. Fiii lui Clovis si-au pastrat legaturile de rudenie în razboaiele cu burgunzii, dar au demonstrat dorinta nemasurata de marire la moartea fratilor lor.
Mostenitorii au fost prinsisi executati, iar regatele anexate.

     în cele din urma, în 558, Clotaire I, a unit toate tinuturile francilor sub un singur sceptru. A mai trait înca trei ani, dupa care, la rândul sau, regatul sau a fost împartit între cei patru fii ai sai.
     Cea de-a doua împartire a regatului nu a mai fost marcata de expeditiile aventuroase ale primei. Razboaiele civile dintre factiunile Neustriei si Austrasiei nu au încetat pâna la reunirea regatului sub Clotaire al II-lea(584 - c.630). Aceasta unire a dus la slabirea regatului, deoarece regele, pentru a câstiga sprijinul nobilimii, a trebuit sa faca numeroase concesii acestora.
Puterea regilor merovingieni a continuat sa scada, trecând în mâinile prefectilor, care au ajuns în cele din urma pe tron.

     Dupa domnia regelui Dagobert I (mort în 639), care si-a petrecut o mare parte a vietii invadând teritorii straine, cum ar fi Spania si teritoriile slave pagâne din est, restul regilor sunt cunoscuti dupa apelativul rois faineants ("regi care nu fac nimic"). Acestia se urcau pe tron la o vârsta frageda, si mureau în floarea vietii, în timp ce prefectii se luptau pentru suprematie.
     Aici incepe sa miroasa foarte urit. Undeva, "sus" s-a pus totusi la cale distrugerea acestei dinastii, care era deja slabita.
Childebert III, (670 - 711) se casatoreste cu....Queen Habibai, Bas Natronai ha David (c.669 - c.690).

     Gata, au sosit "oficial" iudeii.
Si urmasa lui David naste pe Dagobert III (687 - 715), ultimul rege merovingian.
Se putea altfel?
Acest rege are o fiica Bertrada, si ea va avea o fiica tot Bertrada care devine regina francilor si se casatoreste cu Pepin cel Scurt; n-a avut de ales, era maresalul palatului si adevaratul stapin al francilor. Astfel si-a legitimat regalitatea.
     In martie 752 când Papa Zachery l-a demis pe Childeric III, punând în locul lui Pepin cel Scurt ... tatal lui Carol cel Mare. Când papa i-a cerut ajutor împotriva lombarzilor, Pepin a cerut ca în schimb biserica sa-i recunoasca încoronarea. Lamurit. Stim cine i-a lichidat, cu ajutorul cui dar si CINE CONDUCE DE FAPT BISERICA CRESTINA. (poate ca aici ar trebui cautata scindarea bisericii).
Partea comica, daca n-ar fi jalnica, este ca francezii sunt mindri de dinastia carolingiana, pe care o considera ca singura legitima (CULMEA!!!!), celelalte fiind niste deturnari, ca si carolingiana.
Alti francezi, mai putin "spalati la creier" au zis, logic, sa porneasca de la prima dinastie. Si atunci au avut surpriza pe care am avut-o si noi cand ne-am gandit "sa scoatem dacii de la naftalina".
Toata lumea a sarit in sus si a inceput scandalul. Mirare!!!! Ce are "toata lumea" cu merovingienii, doar e problema noastra nationala, au zis acei sarmani francezi.
Si de aici a inceput scormonirea. Scandalul i-a stimulat. Ca si pe noi, dealtfel.
Dar sa vedem ca au facut si carolingienii "mindria francezilor".