Cine suntem noi? - Partea XI de Lelia Mihail publicat la 29.09.2011
Dinastia carolingiana
     Puterea carolingiana s-a nascut la sfârsitul sec. VII si începutul sec. VIII.
Numele carolingian(karlangi) vine de la Carol Martel, care i-a învins pe mauri în batalia de la Tours în 732, salvand de facto Europa de islamizare totala.
Batalia de la Tours si cea de la portile Vienei pot fi considerate cele doua batalii care au oprit raspandirea islamului in Europa.
Cui a servit asta?
Noua?
Popilor. Noua ne este indiferent daca otrava se chema crestinism sau islamism sau oricum. Acum ni se dau medicamente ca nu mai merge cu indoctrinarea religioasa. Ne otravesc chimic. Gandirea lor a fost ca: DACA STAM PUTIN IN CORP FIZIC PE PLANETA NU REUSIM SA NE TREZIM SAU MACAR NU-I TREZIM SI PE ALTII.
Ea se întemeia pe bunuri funciare imense, pe sprijinul unei clientele înarmate, pe inteligenta si îndrazneala fondatorilor dinastiei.
Dar succesul carolingienilor n-ar fi fost realizabil fara o alianta cu Biserica.
Aceasta alianta cu Biserica s-a facut în trei momente.
În 751 papa l-a legitimat ca rege pe Pepin cel Scurt prin ungerea lui de catre Sf. Bonifaciu, iar la 27 iulie 754, în bazilica Saint-Denis de lânga Paris, papa Stefan al II-lea l-a încoronat pe Pepin cel Scurt ca rege al Francilor si Patricius Romanorum. Noul rege carolingian si succesorii sai sunt investiti cu o putere care-i aseaza deasupra celorlalti laici.
Al doilea moment îl constituie .
A treia etapa a aliantei dintre Papalitate si Carolingieni se consuma prin încoronarea la Roma, de catre papa Leon al III-lea, a lui Carol cel Mare la Craciunul din anul 800.

     În principiu, alianta fortelor principale ale imperiului este un lucru pozitiv, reciproc avantajos. Necazurile au aparut în timp datorita confuziei permanente între domeniul temporal si cel spiritual, confuzie facuta atât de catre puterea temporala, cât si de catre Biserica.
Doar ca aici nu e vorba de nici o alianta, ar fi fost bine sa fie asa ceva. Aici a fost puterea oculta care, prin iudei si apoi si prin kazari, a manevrat intreaga Europa si mai tirziu si pe ceilalti. Iar iudeii, prin religia crestina au manevrat atit pe popi (care erau personal interesati sa-si mentina privilegiile) cat si pe regi si apoi pe orice fel de conducator laic.
Regii carolingieni se considerau veritabili preoti însarcinati cu mântuirea eterna a poporului crestin.
Ca exemplu amintesc faptul ca împaratul Carol cel Mare a intervenit de multe ori în problemele Bisericii fie ca era vorba de liturghie, disciplina a clericilor si laicilor, fie chiar de chestiuni atingând religia.
Subliniez aceasta confuzie deoarece sistemul feudal care apare din trunchiul imperiului carolingian, prin sistemul de relatii suzeran – vasal va pune în pericol independenta Bisericii si posibilitatea ei de a-si îndeplini misiunea primita de la Cristos.
Ce va spuneam? Cum pe nimeni nu interesa gogorita cu crestinismul, au manevrat-o cum le-a convenit fiecaruia. Doar ca, in anumite momente, popii s-au speriat de interventia laica (regii) si au facut ...muuulte ca sa-si mentina puterea. Si au si reusit pana in prezent, cand arma lor, crestinismul, si-a pierdut serios "ascutisul". S-a tocit. Si popii nu stiu cum s-o ascuta.

     Carol cel Mare reorganizeaza regatele de sub stapânirea sa în vaste ansambluri teritoriale plasate sub tutela unor missi dominici (trimisii stapânului) care gereaza o circumscriptie teritoriala (missacatus) compusa din mai multe comitate plasate sub autoritatea unui functionar public numit conte, remunerat prin acordarea temporara a unor proprietati funciare si – sau venituri. Acest conte, functionar public, era controlat periodic asupra modului în care gestioneaza fieful primit în administarare si a felului în care se achita de îndatoririle fata de suveran.
Desi sistemul se baza pe existenta (oarecum permanenta) prazii de razboi rezultata din campanii victorioase, în timpul domniei lui Carol cel Mare el a functionat deoarece imperiul s-a extins continuu.

     Lunga domnie a lui Charlemagne a fost bogata în evenimente, relevante pentru evolutia dreptului feudal european. Trebuie precizat înca de la început ca acest imperiu, multietnic, nu putea sa îi supravietuiasca mult timp creatorului sau.
Deci elementul de coeziune al acestui conglomerat a fost însasi personalitatea extraordinara a împaratului.
În timpul lui Charlemagne, francii au întreprins prima campanie în Italia, anexând Lombardia, precedent ce-i va face pe multi regi ai Frantei sa considere ca Italia reprezinta o provincie istorica a Frantei, a carei anexare este o datorie istorica pentru orice monarh francez, punând astfel bazele vitorului contencios franco-spaniol, apoi franco-austriac.

     Dupa moartea lui Carol cel Mare la 28 ianuarie 814, luptele interne pentru putere slabesc capacitatea de reactie a imperiului fata de amenintarile exterioare.
Imperiul revine singurului sau fiu legitim supravietuitor, Ludovic I cel Pios (814-840), deci succesiunea se face natural, fara a se împarti imperiul. Doar ca dupa un tata cu o personalitate puternica (daca a existat, caci acum se studiaza documentele vremii unde ceva nu e tocmai in regula),urmeaza un fiu lipsit de personalitate (pios). Ludovic I a fost Sf. împarat Romano-German. El a murit pe 2 iunie 840, în prezenta fratelui sau, Drogo si a mai multor clerici. Se spune ca ar fi murit datorita inanitiei si supararii. /www.recorduri.lovendal.net/cele-mai-ciudate-9-morti -ale-regilor-frantei/
O fi fost el pios dar a avut multe motive de scirba de si-a luat viata, ca ce altceva ar putea fi inanitia?
     Interesanta este însa succesiunea lui Ludovic I, care a avut 3 fii din prima casatorie: Lothar, Ludovic si Pépin, si luând decizia de a-l numi pe primul sau nascut, Lothaire, ca unic mostenitor al imperiului carolingian, ceilalti doi urmau sa primeasca doar conducerea unor regate sub autoritatea imperiala.
Acest lucru era contrar cutumei succesorale a francilor care stipula ca teritoriul trebuia împartit în mod egal între fii la moartea tatalui.
Conflictele dintre frati, care cautau sa-si impuna fiecare dominatia asupra celorlalti, ajung în fine la un compromis: împartirea imperiului. Dupa aceea s-a recasatorit cu Judith de Bavaria, având un al patrulea fiu, Carol cel Plesuv.
Redivizarea imperiului pentru a-l lua pe Carol în considerare i-a determinat pe fiii sai mai batrâni sa cauzeze o revolta în 822. Luptele au continuat pâna la moartea lui Ludovic în 840.
Tratatul de la Verdun (842) stipula împartirea imperiului în trei parti, celor trei fii supravietuitori, conform legii francilor.
Carolingienii au continuat sa ramâna la tron în toate cele trei state create:
     Francia Occidentala
Carol cel Plesuv a primit partea vestica a Imperiului Carolingian (aprox. teritoriul de Frantei de astazi) iar pe 25 decembrie 875 a fost încoronat la Roma împarat, fiind prin urmare rege al Franciei de Apus (Franta de astazi) (843-877) si împarat al Occidentului (875-877).

     Ludovic al II-lea cel Gângav a fost regele Frantei între 877–879, conte de Autun între 866–867, precum si rege al Aquitaniei între 867–879.
Ludovic a fost fiul lui Carol cel Plesuv si al Ermentrudei de Orléans.
În 867, sub domnia tatalui sau, este încoronat rege al Aquitaniei. Când în anul 875 tatal sau a devenit împarat al Sfântului Imperiu Roman, a plecat sa apere Italia si l-a lasat pe Ludovic regent sub tutela clerului si ai fostilor sai ministri.
La moartea tatalui sau, acestia îl silesc pe Ludovic le recunoasca dreptul de a numi primii pe rege si îl încoroneaza cu conditia sa le respecte privilegiile.
În aceasta situatie Ludovic nu a avut prea multa influenta politica.
Sperând sa schimbe starea de lucruri si sa-si poata numi oamenii lui în functiile regatului, el a slabit coroana împartind diferite posesiuni cu scopul de a-si atrage sustinatori.
Ludovic, se casatoreste în 862 cu Ansgarde de Bourgogne, sora lui Eudes, conte de Burgundia, unul din marii feudali ai regatului, apoi, dupa moartea acesteia, în 878 cu Adélaïde de Frioul.
Având o sanatate subreda Ludovic nu i-a supravietuit tatalui sau decât doi ani, murind într-o campanie de reprimare a unei revolte a lui Bertrand, ducele de Septimania.
Dupa moartea sa regatul este împartit între cei doi fii ai sai, Ludovic si Carloman.

Dupa moartea tatalui sau, Ludovic împreuna cu fratele sau Carloman au fost alesi regi de catre reprezentantii Bisericii si nobilii feudali.
Regatul a fost împartit câteva luni mai târziu între cei doi frati în urma tratatului de la Amiens din martie 880 Ludovic primind Neustria.
La scurt timp dupa începerea domniei, Ludovic cel Tânar sprijinit de o parte din nobilimea potrivnica noului rege, invadeaza Neustria cu scopul de a ocupa tronul. Ludovic al III-lea încheie conflictul cedându-i Lotharingia de Rasarit.
În vara anului 880 Ludovic si Carloman pornesc într-o expeditie de pedepsire a contelui Boso care se proclamase rege în Provence. Pe drum ei cuceresc Maconul precum si parea nordica a domeniilor lui Boso dar nu reusira sa ia Viena pe care o asediasera timp de câteva luni.
Cel mai mare pericol pentru Neustria ramasesera invaziile normanzilor care pradau si ardeau totul în calea lor.
La 3 august 881, la Saucourt, Ludovic obtinu asupra lor o victorie rasunatoare care fu imortalizata în poezia germana prin " Cântul lui Ludovic " (Ludwigslied). Aceasta batalie este si fundalul epopeei franceze "Gormont si Isambart".
Tânarul rege, care obtinuse cea mai importanta victorie a francilor asupra normanzilor, a murit un an mai târziu într-un accident, înainte de a fi împlinit douazeci de ani. Neavând mostenitori, Neustria trecu sub stapânirea fratelui sau Carloman, care ii supravietuieste doar 2 ani. Nu a avut urmasi. Si au murit din accident. Lucru rar in acele vremuri.
In 884 tronul Franciei de vest este vacant. Este intronat fratele vitreg al lui Carloman - care era copil si timp de 4 ani a fost sub regenta lui Carol cel Gros, regele Franciei Rasaritene - Charles III (879 - 929), care a domnit intre anii 884 - 929.

     Ii urmeaza fiul sau Ludovic IV (920 - 954). Cu destule intreruperi. Carolingienii fiind familii de nobili, nu casa regala de inceput, in cateva sute de ani se inmultisera si toti acesti frati si veri aveau pretentii egale la tron.
Asta a si urmarit Oculta. Ca practic, fiecare sa aiba dreptate fara a fi niciunul in adevar.
Incep deci intronarile, deportarile, intoarcerile, dupa cheful nobililor si al Papei, care nu-i lasa "de capul lor". Asa ca se schimba regii "precum ciorapii", ii pune pe rind pe nobilii cei mai influenti sa stea pe tron citiva ani. FACEA SI PAPA "BANI CINSTITI".
Urmeaza Lothar (954 - 986) apoi, doar pentru un an, Ludovic al V-lea (c. 967 – 21 mai 987). Fiu al regelui Lothar al Frantei si a sotiei sale Emma a Italiei, care era fiica lui Lothar al II-lea al Italiei, el a fost ultimul monarh carolingian.
     Francia de Mijloc
Lothar a primit Francia de Mijloc, de la Marea Nordului pâna în Italia.

     Ludovic al II-lea numit cel Tânar (825-12 august 875) a fost rege al Italiei din 844 ?i împarat carolingian al Occidentului din 850 pâna la moartea sa. A fost fiul cel mare al lui Lothar I. Divizarea teritoriilor tatalui sau, Francia de Mijloc, între fiii acestuia, divizare prin care fratii lui Ludovic: Lothar II si Carol de Provence au primit Lotharingia si respectiv Provence, l-a lasat pe acesta foarte nemultumit. De la fratele sau Lothar al II-lea, Ludovic al II-lea a recuperat o serie de teritorii din Muntii Jura, iar la moartea lui Carol a recuperat Provence. A murit la Ghedi (actualmente în Provincia Brescia).
Practic Francia de mijloc s-a divizat in regatul Burgundiei si cel al Lothariei. Lotharingia a fost condusa o vreme ce Carol cel simplu al Franciei de vest iar mai apoi a fost inglobata in Francia Rasariteana.
     Francia Rasariteana.
Ludovic Germanul(843 - 876) a primit Francia Rasariteana sau Sfântul Imperiu Roman de Rasarit (viitoarea Germanie).

     In 876 au inceput si aici tribulatiile. Pana in 881 cand tronul a fost preluat de Carol al III-lea, numit cel Gras, (13 iunie 839-13 ianuarie 888) a fost rege al Alemaniei din 876, Rege al Italiei din 879, Împarat al Occidentului din 881, rege al Franciei Rasaritene din 882 si rege al Franciei Occidentale din 884.
A fost detronat în 887 în Francia Rasariteana, Lotaringia si posibil Italia în 887 si a murit la câteva saptamâni dupa detronarea sa. Urmeaza cativa ani de tribulatii dupa care aceasta Francie devine Germania, sau Sfantul Imperiu Roman de Rasarit.
     Dar nu numai aceste tribulatii si felieri ale teritoriului au macinat zona ci si problemele economice si cele bisericesti.
În sud flotele arabe sau ale musulmanilor de alte semintii terorizeaza practic tot litoralul crestin mediteranean facând imposibil comertul imperiului carolingian cu zona sudica.
În nord, invaziile normande sunt tot mai devastatoare, iar slavii si ungurii creaza probleme deosebite frontierei estice a imperiului.
Pai asa le trebuia. S-au bagat peste "imperiutele" slavilor si ale altora care se chinuisera atita sa desfiinteze resturile monstrului roman. Iar arabii le-au dat destule lovituri; neavind "drogul" crestin in singe. E drept ca aveau drogurile lor mentale, nimic nu le-a scapat ocultilor. Si unde lovesti mai bine? La "pintece". Blocheaza comertul si rezolvi problema!

     Economia imperiului se baza pe o taranime numeroasa, iar dezvoltarea civilizatiei era mult diferita în diversele parti ale fostului imperiu.
La popoarele germanice nivelul de civilizatie era foarte redus, cea mai buna dovada fiind ca la vremea aceea existau putine orase în Germania.
Tarile latine ale imperiului aveau o cultura urbana venita din antichitate, dar orasele erau practic sufocate de distrugerea comertului de catre flotele piratilor musulmani. Asta a fost si scopul inventarii aglomerarilor umane (nu cred ca mai e nevoie sa mai spun cit sunt de nocive) si apoi a comertului, ca si consecinta a vietii acesteia aglomerate.

     În consecinta, singurul bun de pret care mai putea fi administrat si gestionat în teritoriile fostului imperiu era pamântul.
Gestionarea proprietatii funciare s-a facut defectuos prin dezvoltarea sistemului de relatii feudale.
Simplificând lucrurile, putem imagina sistemul feudal ca un ansamblu de institutii bazate pe relatia contractuala dintre suzeran si vasal. Suzeranul concesioneaza vasalului o feuda (pamânturi, drepturi, sau o renta) si îi asigura protectie. În schimb, vasalul da suzeranului sau ajutor în caz de nevoie si este credincios suzeranului. În principiu, vasalul depinde de garantul acestei feude caruia îi datoreaza credinta si caruia îi depune un juramânt.
Concesionarea feudei trebuia sa fie temporara dar, datorita slabiciunii monarhilor, concesionarea nu mai ramâne temporara (în functie de merite) ci devine ereditara.
Astfel unii seniori acumuleaza teritorii întinse si devin la rândul lor suzerani pentru o alta categorie de vasali.
     Puterea regala se diminueaza continuu pentru ca regele nu mai are ce sa ofere vasalilor sai, dar are nevoie de o armata care sa rezolve conflictele permanente cu arabii, normanzii sau alti navalitori.
Datorita evolutiei artei razboiului, vasalului i se cere sa furnizeze razboinici calare. Astfel se dezvolta institutia cavaleriei.
Recompensarea vasalului – cavaler trebuia sa fie facuta în ”moneda” vremii, adica pamânt.
Resursele regelui fiind limitate de donatiile frecvente, el recurge des la deposedarea manastirilor de bunurile lor funciare, sau la cedarea pur si simplu a manastirii în administrarea vasalului cavaler, sau nobil.
Clerul devine vasalul vasalului, iar libertatea clerului, prins în acest sistem de relatii, dispare.
     Unul dintre motivele Revolutiei Franceze a fost aceasta pierdere a libertatii clerului. Ii dam jos pe regi si pe cei mai influenti nobili, ii omorim si LE LUAM AVERILE.
Masele, care trebuiau sa iasa in strada sa le legitimeze omuciderea, trebuiau mituite cu ceva, un os de ros si pentru ele, o imbogatire cumva, mai multa papica...asa ceva, stiti voi, ca functioneaza si azi.
Ca nu au obtinut nimic, este alta treaba, dealtfel nici nu asteptau nimic, doar ca trebuia ca ceva sa le "urce" adrenalina. Si drept multumire pentru victoria revolutiei s-au cladit si mai multe, si mai bogate manastiri. "Pentru slava lui Dumnezeu"!
Sa fie foarte clar NICI DUMNEZEU NICI MARILE LUMINI NU AU NICI UN AMESTEC IN SPURCACIUNEA POPEASCA.
Biserica este o institutie de asuprire ca si celelalte, stat, guvern, politie, etc
Nici un fondator de religie nu a "propovaduit" vreodata institutionalizarea mentalului.
Nimeni nu are dreptul sa-ti spuna ce sa gandesti si ce nu si nici atit sa-ti controleze gandurile.
Gandul este cel care ne aseamna pe noi cu Divinitatea si este darul divin.

     Bogatia unor manastiri si biserici a dat nastere ideii ”bisericilor private”.
Seniorul feudal care construia o biserica pe propriul teritoriu încredinta aceasta biserica unui preot ca beneficiu, iar preotul devenea astfel vasalul sau.
Aceste ”biserici private” au depasit treptat, prin numarul lor, bisericile neincluse în sistemul de vasalitate.
Acelasi lucru s-a petrecut si cu manastirile.
În plus, seniorul putea sa dea o parte din beneficiul lacasului unei alte persoane care nu avea nimic în comun cu preotul sau comunitatea monahala.
A aparut chiar fenomenul ”staretului comanditar” care putea fi în ultima instanta chiar un laic, administrator al manastirii, numit fara consultarea comunitatii calugarilor.
     Saracii! Ce victime sunt. Cand aveau atitea merite sa li se ia bucati din "prajitura". Intolerabil. Si daca i-ar fi deranjat numai pe popi nu insemna nimic, dar disparea o forta si asta ar fi echivalat cu o unire, caci ramanind doar forta laica nu exista o contrapondere cu care sa se faca mereu vrajba. Si asta era impardonabila pentru oculti.
     Slabirea disciplinei în biserici si manastiri si neglijarea îndatoririlor au fost primele efecte. A urmat apoi o scadere dramatica a nivelului cultural al preotilor. Concubinajul clericilor s-a raspândit treptat, iar moralitatea lor nu mai constituia un exemplu.
Pericolul ca Biserica sa se laicizeze era un pericol real.
Ar fi însemnat însa, practic, disparitia ei deoarece seniorul, sau în ultima instanta regele, nu puteau promova si nici accepta de buna voie, prin puterea ratiunii lor, principiile morale ale Evangheliei.

     Nevoia unei reforme interne a Bisericii a devenit imperativa.
Manastirea de la Cluny a reprezentat o aparitie providentiala si un punct de sprijin al reformei bisericesti.
Ea a coagulat fortele societatii care doreau sa se revina la un mod de viata cât mai apropiat de Evanghelie.
La 11 septembrie 909 (sau 910) Guillaume, duce de Aquitania si conte de Mâcon doneaza lui Bernon, primul staret, un domeniu la Cluny pentru a edifica o manastire benedictina care sa respecte cu strictete Regula Sf. Benedict de Nursia.
Tot o biserica privata pe care o hiduiau la inceput, dar daca "le facea numarul", era buna.
Testamentul lui Guillaume de Aquitania contine trei conditii deosebite ale fondarii manastirii:
- Manastirea este definita ca o casa de rugaciune ”unde sa-i fie adresate Domnului, pentru mine si pentru toti cei a caror memorie am evocat-o, rugaciunile, cererile si dorintele noastre”. Manastirea se va îngriji de cei saraci si de pelerini.
- Manastirea este închinata Sfintilor Petru si Pavel. Singurul intermediar între manastire si sfintii apostoli este vicarul lui Petru, Papa.
- Calugarii îsi vor alege singuri, în mod liber, staretul.
     În felul acesta manastirea este scoasa de sub jurisdictia puterii seculare reprezentata prin rege sau nobili si de sub jurisdictia puterii bisericesti locale.
Dispensa este pronuntata în mod solemn de papa Ioan al XI-lea în 932, specificându-se si scoaterea manastirii de sub influenta oricaror urmasi ai ducelui Guillaume.
În plus, Papa decide ca orice manastire care doreste sa urmeze exemplul de aplicare a Regulii Sf. Benedict oferit de Cluny, sa se poata ascocia acesteia constituind o retea de manastiri denumita generic Ecclesia cluniacensis. Aici putem cauta semintele reformei hughenote.
     Aceste libertati permit manastirii de la Cluny sa devina farul reformei monahale din Franta si din viitoarea ei zona de influenta. Pe de alta parte, spiritul reformei initiata de Cluny va sprijini Biserica în lupta ei de emancipare de sub tutela imperiala, numita ”cearta investiturilor”.

     Desi manastirea a fost plasata la distanta de drumurile urmate de pelerinii europeni care se dirijau spre Santiago de Compostela, faima manastirii a crescut rapid si a atras pelerinii care urmau calea ce trecea prin Macon.
În scurt timp afluxul de pelerini a impus crearea unui mic burg deservit de parohia vecina Saint-Maïeul. Ulterior, asezarea a evoluat.