Cine suntem noi? - Partea XII de Lelia Mihail publicat la 29.09.2011
Dinastia Capetienilor
     Dinastia Capetienilor (în franceza Capétiens) a început sa domneasca în Franta odata cu încoronarea lui Hugo Capet în 987.
A fost cea de-a treia dinastie franceza, dupa Dinastia Merovingiana si Dinastia Carolingiana.
Primul rege al dinastiei a fost Contele Parisului, Hugo Capet, care a fost ales de nobilii feudali dupa moartea regelui Carolingian Ludovic al V-lea.
Astfel, Capet (probabil un pseudonim, provenind de la capa/pelerina conform etimologiei populare, sau de la la latinescul caput, cu întelesul de "cap", sau "mare sef") a devenit denumirea noii dinastii.
Pentru a-si întari puterea în fata nobililor, Hugo Capet si-a asociat fiul Robert al II-lea la domnie, iar acesta - la rândul sau - a facut la fel, astfel încât dinastia s-a transmis prin linie masculina directa.
     Numele dinastic folosit acum pentru desemnarea familiei lui Hugo Capet înainte de alegerea sa ca rege al Frantei este "Robertienii" sau "Robertinii". Numele deriva de la primul stramos sigur al familiei, Robert cel Puternic (n.820), conte de Paris. Robert era probabil fiul lui Robert de Worms (n. 800) si nepot al lui Robert de Hesbaye (n. 770). Robertienii îsi au originea probabil în comitatul Hesbaye, în apropiere de Tongeren din Belgia de astazi.
Fii lui Robert cel Puternic au fost Odo si Robert, amândoi conducând ca regi Francia de Vest.
Familia a devenit Conti de Paris sub Odo si Duci ai Francilor sub Robert, detinând parti mari din Neustria.
     Dinastia Carolingiana a încetat sa conduca Franta dupa moartea lui Ludovic al V-lea.
Dupa moartea lui Ludovic al V-lea, fiul lui Hugo cel Mare, Hugo Capet, a fost ales de nobilime rege al Frantei.
Hugo a fost încoronat la Noyon pe 3 iulie 987, având suportul deplin al Împaratului Sfântului Imperiu Roman Otto al III-lea.
Odata cu încoronarea lui Hugo, o noua era a început pentru Franta, iar descendentii lui au fost numiti "Capetienii", dinastia lor conducând Franta pentru mai mult de opt sute de ani (987-1848).
Ei sunt cunoscuti sub denumirea de "regii blestemati".
Au reusit sa se mentina asa de mult timp atit din pricina conditiilor externe cat si din experienta carolingienilor, care ca si ei abuzasera de functia regala.
     La moartea regelui Carolingian Ludovic al V-lea, în urma unui accident de vânatoare, în lipsa unor urmasi carolingieni directi, marii nobili francezi îl aleg rege pe cel mai puternic dintre ei, Hugo Capet (sau Hugues) (987-996), urmas al lui Robert Capet, cel care cu un secol în urma asigurase regenta în regatul Frantei.
Hugo Capet supranumit" Le Juif" ramas în istorie datorita faptului ca a fondat o dinastie continua de 36 de regi, care vor domni timp de peste opt secole pe tronul Frantei, pâna la 1848 (dintre care Capetieni directi, un numar de 15 regi).

     În anul 956, Hugo Capet mosteneste proprietatile tatalui sau, Hugo Cel Mare, si devine unul din cei mai puternici nobili din micul regat franc de vest. Fiindca nu era înca adult, unchiul sau Bruno, Arhiepiscop de Köln, a asigurat regenta.
Unchiul sau era Episcop de Koln, daesi era supranumit Jidanul. Buna gluma!!!! PRIMA CONDITIE (INTERNA) PENTRU CARE S-AU MENTINUT ATITA TIMP.
Se inrudeau cu o puternica familie nobila saxona, deci aveau sprijinul direct al Imperiului German. A DOUA CONDITIE (INTERNA SI EXTERNA) PENTRU CARE S-AU MENTINUT.
     Timp de doua secole, capetienii îsi vor încorona primul nascut înca din timpul vietii si-l vor asocia la domnie pentru a întari puterea.
Robert II cel Pios (972 - 1031), fiul lui Hugo, asociat tatalui la domnie pentru a fi sigur ca va ocupa scaunul regal. Asocierea a fost un fenomen aparte care se manifesta, atunci când legitimitatea dinastica era contestabila. http://ro.wikipedia.org/wiki/Robert_al_II-lea_al_Fran%C8%9Bei
Pretextul a fost gasit odata cu plecarea lui Hugo împotriva maurilor, fiindca era nevoie de un rege, în cazul în care va deceda în razboi.
Aceast lucru a fost posibil, doar fiindca Hugo Capet avea o experienta bogata în artele politice si controla nobilimea feudala.
Robert al II-lea a fost încoronat la 30 decembrie 987.

     În mare masura dupa moartea lui Hugo din 996, Robert nu a avut dispute legate de succesiunea la tron, însa a avut destule conflicte cu papalitatea.
Familia nu-i facea inca figuri, desi tatal sau avea mai multi copii si chiar el, era copil din flori avind frati pretendenti "legal" la tron. Dar era la inceput. Si erau contestati, chiar si de biserica. A avut doar 3 neveste, ceea ce pe vremea aceea nu era foarte mult; erau deci alte motive care au "sifonat" biserica.
Robert al II-lea si-a luat în serios activitatea regala în anii 990, ajutându-si tatal în anul 991, când a oprit Episcopul Frantei de a pleca în Sfântul Imperiu Roman cu motivul Sinodului initiat de Papa Ioan al XV-lea, unde Hugo Capet cazuse în dizgratie.
Clar.

     Henric I a domnit între anii 1031—1060, fiul regelui Robert II (972–1031) si al Constantei de Arles(973–1032). A avut o influenta si o putere redusa pâna când a devenit adevarat conducator, odata cu moartea tatalui sau.
Când Henric I a devenit rege, i-a oferit titlul de Duce al Burgundiei fratelui sau mai mic, în 1032; puterea regelui în acel timp era slaba datorita intrigilor pornite de mama sa, Constanta, si a politicii nobililor normanzi, carora Henric a fost nevoit sa le faca favoruri, pentru a-si consolida puterea.
Printr-o miscare strategica Henric I l-a ajutat pe William de Normandia, care va deveni William Cuceritorul pentru a stopa o rascoala a vasalilor sai. Henric a aparat ducatul lui William în victoria decisiva împotriva vasalilor în Batalia de la Valea Dunelor, aproape de Caen.
Câtiva ani mai târziu William, care era varul lui Eduard Confesorul, Rege al Angliei, s-a casatorit cu Mathilde de Flandra, fiica lui Baudouin al V-lea, conte de Flandra.
Henric a început sa se teama de potentiala putere pe care o aduna William, astfel a încercat în 2 rânduri - în 1054 si 1057 sa cucereasca Ducatul Normandiei, însa a fost înfrânt.
Henric a fost casatorit de 2 ori, prima data cu Matilda în anul 1043; apoi la vârsta de 40 de ani, pe data de 19 mai 1051 s-a recasatorit cu Anna de Kiev, fiica lui Iaroslav I cel Întelept, Mare Cneaz al Novgorodului si Kievului, cununia având loc în catedrala orasului Reims.
A fost succedat de fiul sau, Filip I al Frantei, care era minor în acel timp, astfel la conducerea Frantei timp de 6 ani a fost sotia lui Henric, Regina Anna de Kiev, având atributii de regenta.

     Fiind tânar si lipsit de talentul conducerii, a asistat la cel mai mare eveniment din mijlocul secolului - cucerirea Angliei de catre William de Normandia, devenit William I al Angliei - vasalul sau, fara sa încerce sa profite.
Filip I câstiga foarte mult de pe seama investitiilor, însa papa Grigore al VII-lea i-a atras atentia la desfasurarea libera a simoniei (trafic cu obiecte sfinte, vânzare de bunuri spirituale, de functii ecleziastice), care era considerata pacat capital.
Papa nu putea sa ia masuri drastice, din cauza conflictului cu Împaratul Henric al IV-lea, interdictul cu care fusese amenintat regele nu a fost pus în practica si situatia a ramas aceeasi.
Filip însa nu a putut fugi de interdict, pronuntat în anul 1094, având ca motiv despartirea regelui de prima sa sotie, Berta, si casatoria cu Bertrade, contesa de Anjou. În 1104 a promis ca va întrerupe concubinajul cu Bertrada, fiind iertat, însa a continuat sa traiasca cu ea.
Din cauza interdictului, regele Filip nu a putut participa la prima cruciada, initiata de Papa Urban al II-lea în anul Domnului 1095.
Urmasul lui Filip, Ludovic VI, a domnit între 1108-1137.
A consolidat puterea regala pentru totdeauna în Ile-de-France, regiune care fusese fieful initial al Capetienilor. Aici, el a reprimat în mod sistematic orice opozitie feudala împotriva autoritatii regale.
De asemenea, a facut ca fiul sau, viitorul Ludovic VII, sa fie crescut la abatia Saint-Denis, în nordul Parisuluis?i ca acesta sa se casatoreasca cu Eleanor, mostenitoarea ducatului Aquitaniei, în 1137.
A purtat razboi cu Henric I, regele Angliei, suferind o înfrângere grea în anul 1119.
Ultima sa confruntare armata a fost cu împaratul romano-german Henric al V-lea, care împreuna cu regele Angliei, Henric I îi declarasera razboi în 1124.
Regele Frantei a apelat la simtul national al francezilor [aparuse ideea de natiune franceza], iar vasalii francezi au venit în ajutor cu propriile armate, Henric al V-lea fiind nevoit sa se retraga.

     Fiul sau, Ludovic VII, care se casatorise cu Eleanor pentru a mosteni tinutul Aquitania, din cauta zvonurilor infidelitatii lui Eleanor o ia în razboiul sfânt.
Cruciada se dovedeste a fi nereusita, mare parte a armatei cruciate murind din cauza foamei si a refuzului unui ajutor din partea bizantinilor.
Ajunge în Antiohia (la sora sa, casatorita cu regele Antiohiei) cu ce a mai ramas din armata, apoi pleaca tainic spre Tir sperând ca va primi trupe noi, se îndreapta spre Damasc, dar este învins.
Ajunge la rugamintea templierilor în Ierusalim, unde sta pâna de Paste, apoi se întoarce acasa în anul 1149.
Ajuns în Franta, anuleaza mariajul cu Eleanor, careea îi reîntoarce tinuturile.
Eleanor de Aquitainia se va casatori cu Henric al II-lea al Angliei Plantagentul, care desi era vasal Frantei, detinea mai multe regiuni în Franta decât Regele Frantei - Ludovic al VII-lea.
În 1151, regele Angliei, Henric al II-lea Plantagenetul poseda deja de la tatal sau ducatul Normandiei (fieful originar al regilor Plantageneti) si comitatul Bretaniei, iar prin casatorie obtine comitatele Anjou si Maine, regiuni pentru care îi era vasal regelui francez.
În acelasi an se iveste o ocazie nesperata: regele Ludovic al VII-lea al Frantei (1137-1180), care îsi consolidase pozitia prin casatoria cu Eleonora de Aquitania, singura mostenitoare a enormului ducat al Aquitaniei, divorteaza, acuzându-si sotia de adulter (crima cu implicatii foarte grave deoarece regina adultera era susceptibila de a aduce pe tron un copil nelegitim).

     Divortând, regele pierde titlul de duce de Aquitania, ocazie nesperata pentru Plantageneti; în acelasi an, Henric al II-lea se însoara cu Eleonora, obtinând astfel înca o treime din regatul francez.
Astfel, regii Angliei ajung sa posede jumatate din regatul Frantei, regiune ce va ramâne în istorie sub numele de imperiul angevin (în centrul ei se afla importantul comitat Anjou); acest fapt a fost, mai târziu, una dintre cauzele razboiului de 100 de ani.
AL TREILEA MOTIV (EXTERN) PENTRU CARE AU REZISTAT MULT. În mod natural, aceasta stare de fapt era inacceptabila pentru regii Frantei, care se vedeau amenintati, si în imposibilitate de a centraliza statul.
De cealalta parte, regii Angliei vor cauta sa-si extinda influenta în Franta si sa obtina coroana acestui regat, dar vor fi tinuti în sah de alianta dintre Franta si Scotia.
În concluzie, nici unul dintre cei doi suverani nu se putea declara multumit de actuala stare de fapt.

   Pâna la acesta din urma, regatul Frantei va fi divizat, consecinta a întaririii puterii locale a marilor seniori, autoritatea regala efectiva exercitându-se asupra unei regiuni restrânse.
Astfel, comitatele Angers, Flandra, ducatele Normandiei, Aquitaniei, ajung sa se bucure de o autonomie larga, seniorii respectivi fiind mai puternici si mai influenti decât suzeranul lor, regele Frantei.
Se ajunge chiar la situatia în care ducele Normandiei, Wilhelm (Guillaume) reuseste în anul 1066 sa îsi cucereasca propriul sau regat, Anglia, asupra caruia avea aceleasi drepturi succesorale ca si regele ales, Harold, pe care Wilhelm îl învinge la Hastings.
În aceasta situatie, Wilhelm, duce de Normandia, deci vasal al regelui Frantei, devine rege al Angliei, conform dreptului cuceritorului.
Nici in prezent nu le-a pierit englezilor frustrarea de vasali ai francezilor. Au inca un complex de inferioritate, fapt pentru care ii urasc si in prezent pe francezi, desi, din toate punctele de vedere lumesti; i-au intrecut cu mult..
     Este perioada „clasica” a feudalismului francez: monarhul capetian, considerându-se urmas legitim al primilor regi franci, mosteneste dreptul acestora asupra teritoriului, obtinut la origine prin cucerire, însa puterea sa efectiva este mai limitata ca oricând.
Treptat, monarhia electiva este înlocuita cu cea ereditara -„dreptul sângelui”, si de drept divin, prin ceremonia religioasa a încoronarii la Reims. Toti vasalii datorau supunere monarhului, a carui putere era legitimata, deci, prin erediatate si recunoastere din parte divinitatii prin intermediul Bisericii catolice. Datorita ridicarii pretentiilor Angliei, nu era momentul pentru tribulatii, asa ca popii hotarasc sa introduca gogorita cu "dreptul singelui". Intre timp ei, popii, devenisera un fel de super-divinitate devreme ce ei aprobau pe "unsul Domnului". Penibil.
     În fapt, regele nu îsi exercita autoritatea decât asupra domeniului regal, însa de drept toti marii nobili din regat îi erau vasali, datorându-i supunere, deferenta, ajutor militar si financiar, în schimb, ei primind de la rege feuda sau domeniul feudal, împreuna cu taranii, animalele si atelajele proprii domeniului.
Dreptul feudal francez stipula ca nobilul (seniorul) feudal conducea asa cum dorea treburile domeniului sau, exercitând functii militare, administrative, judecatoresti, atâta timp cât îsi îndeplinea obligatiile feudale fata de suzeran.
Tradarea suzeranului, felonia, însemna anularea contractului feudal, felonul fiind pedepsit cu moartea.
În aceste conditii, este evident ca seniorul feudal era un exploatator fara scrupule, deoarece nimic nu-i limita puterea.
Cea mai grea conditie o aveau servii (les serfs), tarani cu un statut juridic aparte, al caror drept de proprietate asupra pamântului propriu era conditionat de plata unui impozit anual pe pamânt si a numeroase taxe (atunci când fiul intra în posesia mostenirii, când se însurau- lucru pe care îl puteau face doar cu acordul seniorului, etc.).
Toate acestea demonstrau ca servii nu erau oameni liberi, dar nici nu erau tarani dependenti, deoarece nu primeau lotul de la senior, ci îl mosteneau; situatia lor juridica se datora faptului ca seniorii feudali au considerat ca pamânturile taranilor învecinate cu propriile lor domenii, le apartineau de drept, însa acceptau, de regula, sa-i elibereze pe servi contra unei sume de bani.
În 1110, regele Ludovic al VI-lea (1108-1137) a acordat poporului sau o carta prin care servajul era desfiintat, înlaturând astfel acest abuz al feudalilior.
Procesul de centralizare continua, însa paralel si contrar acestui proces, este cel de formare a imperiului angevin, posesiunile regilor Angliei în Franta.
     Ludovic VII mai are doua casnicii si abia de la ultima sa casnicie cu Adele de Champagne are un fiu Filip August.
În anul 1180 vine pe tronul Frantei un mare rege capetian, Filip al II-lea, pe care contemporanii sai l-au supranumit Filip August.

     În numai un deceniu, Filip August(1180-1223) reuseste sa aduca sub autoritatea sa directa comitatele Champagne, Provence, Toulouse, Flandra.
Conflictul cu angevinii parea iminent, însa se încearca un compromis: casatoria dintre Blanche de Castilia, nepoata regelui Angliei si Ludovic, Delfinul Frantei (1200).
Însa în 1204, regele Frantei începe razboiul pentru cucerirea imperiului angevin; casatoria nu îsi atinge scopul politic, dar lucrurile merg cât se poate mai bine pentru capetieni, care, în timpul lui Filip August, Ludovic al VIII-lea (1223-1226) si Ludovic al IX-lea (Sfântul Ludovic) (1226-1270), îsi extind domeniul regal, anexând Normandia, Poitou si Anjou.

     Aducerea sub controlul regal efectiv a unui domeniu feudal se facea fie pe calea armelor, fie prin casatorii, prin care se puteau obtine feude în cadrul dotei.
Blanche de Castilia a fost de asemenea prima femeie din istoria regalitatii franceze care a asigurat regenta în timpul minoratului fiului ei, cel care avea sa devina Sfântul Ludovic, ocupându-se de administrarea regatului chiar dupa încoronarea fiului ei, în timpul cruciadei din Egipt, iar atunci când a aflat ca acesta a cazut prizonier, ea a aranjat plata recompensei. Cu toate acestea, Blanche de Castilia nu a fost niciodata suverana a Frantei, titlu rezervat barbatilor, însa a fost cu siguranta o foarte influenta femeie din istoria acestei tari.

     Ludovic al IX-lea, unul dintre cei mai importanti regi capetieni, a fost primul care s-a preocupat de a da domeniului regal o organizare eficienta.
În aceasta perioada apar functionarii regali, la nivelul fiecarui oras, însarcinati cu administrarea bunurilor Coroanei în circumscriptia lor si putând raspunde în fata monarhului pentru modul de administrare. De aici le va veni si capetienilor disparitia, dar putin mai "camuflata" decat a inaintasilor lor - se schimbasera obiceiurile.
Au ridica o noua patura care sa se indulceasca de la masa ragelui si care, cu timpul, va dori sa-i inlocuiasca.
În provinciile nordice (Normandia, Anjou), ei se numeau „baillis”, iar în sud (Poitou, Languedoc), erau denumiti „senechaux”.
Pentru a descuraja favoritismul si coruptia, acestor functionari le era interzis sa primeasca cadouri sau sa posede pamânt în circumscriptia lor.

     Tot Sfântului Ludovic i se datoreaza tentative de moralizare a societatii: Inchizitia este sustinuta, jocurile de noroc, împrumuturile sunt interzise iar prostitutia si blasfemiile sunt aspru pedepsite, actionând totodata pentru eradicarea catarilor si aratându-se intolerant fata de evrei.
Sustine inchizitia dar este intolerant cu evreii. Exemplul perfect de "spalat la minte". Si cel mai bun exemplu ca adevaratilor conducatori NU LE PASA NICI DE BISERICA NICI DE EVREI, ci doar se ocultau cu ajutorul acestor instrumente asa zise umane. De ce se ocultau? Pentru A NU AFLA CA UN NUMAR FOARTE REDUS DE ENTITATI CONDUC INTREG PAMANTUL.
De asta se tem si acum dar e prea tirziu. Vine un sfarsit pentru toate.
     Ludovic al IX-lea este de asemenea unul dintre putinii regi francezi care si-au folosit prerogativele judecatoresti supreme, mostenite prin traditie de la franci.
Cel mai important caz judecat de rege este cel al unuia dintre marii nobili ai regatului, vasal al regelui, Enguerrand al IV-lea de Coucy, acuzat de a fi abuzat de dreptul sau de înalta justitie, ordonând spânzurarea fara judecata a trei gentilomi flamanzi, gasisi pe domeniile sale.
Dupa o ancheta minutioasa a urmat procesul: si judecata, Enguerrand a fost gasit vinovat si condamnat la o amenda de 12000 de livre – o suma foarte mare –, la pierderea dreptului sau de înalta justitie, sa petreaca trei ani în Tara Sfânta si sa fondeze trei biserici în abatia Coucy.
Vai , ce mai pedeapsa! Complet imbecilizat individul asta. De asemenea, Ludovic al IX-lea este cel care a interzis o veche institutie medievala, duelurile judiciare, sub pedeapsa taierii capului; tot în timpul domniei sale a fost instituita proba cu martori, ca norma de procedura.

     Fiul sau, Filip III (1245 - 1285) fiul Margaretei de Provence, nu are probleme de guvernare. Este mostenit de fiul sau Filip IV, cel Frumos, care isi atrage greul blestem al templierilor. Bunicul lui isi atrasese blestemul catarilor si el pe al templierilor.
Filip al IV-lea al Frantei, care prin personalitatea sa rece si severa si-a adus porecla de „Regele de Fier” sau „Regele de marmura”, se casatoreste cu Ioana I de Navara, astfel devenind regele Navarei din 1284 pâna în 1305, când moare Ioana.
A avut conflicte cu Papa Bonifaciu, prin încercarea reusita de a-l face sa accepte plata taxelor de catre cler.
Dupa moartea papei, sub influenta lui Filip, a fost ales un papa francez, Clement al V-lea, care a mutat curtea papala la Avignon, pentru a putea controla mai bine papalitatea, astfel a început asa zisa "captivitate babiloniana".
Timp de peste trei secole, coroana Frantei s-a transmis din tata în fiu, fara a se simti nevoia unei justificari juridice si fara ca aceasta practica sa fie contestata.(1245 - 1285) Dar, în 1316, fiul lui Filip cel Frumos (1285-1314), Ludovic al X-lea al Frantei (1314-1316) moare fara a lasa urmasi de sex masculin.
Cele doua blesteme isi fac efectul Problema succesiunii este rezolvata în doi timpi: întâi, în 1316 este enuntat principiul prin care este interzis accesul femeilor pe tronul Frantei.
Rege devine fratele monarhului defunct, Filip cel Lung (1316-1322), care, la rândul sau moare fara a lasa mostenitori de sex masculin.
Este încoronat cel mai mic dintre fiii lui Filip cel Frumos, Carol al IV-lea (1322-1328), care moare dupa 6 ani de domnie, fara a lasa mostenitori directi.
În acest moment, s-a pus problema daca tronul nu ar trebui sa revina celei de-a patra progenituri a lui Filip cel Frumos, Isabella de Franta, care sa transmita acest drept fiului ei.
Dar Isabella de Franta era mama regelui Eduard al III-lea al Angliei, lucru inacceptabil pentru familia regala franceza, nu pentru ca ar fi fost vorba de un print strain (Eduard al III-lea era trei sferturi francez) ci datorita faptului ca ar fi însemnat pierderea tronului pentru capetieni.
Deci, în 1328, invocându-se principiul masculinitatii, se enunta un al doilea principiu: femeile nu au nici dreptul de a transmite dreptul de succesiune la tron.
Rege devine ruda cea mai apropiata a monarhului defunct pe linie masculina, un nepot de frate al lui Filip cel Frumos, Filip de Valois, Norocosul.
Acum incepe de fapt dinastia de Valois, ramura cadet a capetienilor.
O fi ea ramura, dar dinastia s-a schimbat, chiar daca ei prin legile pe care le-au facut au vrut sa preintampine tocmai aceasta schimbare. Acest Filip are un fiu Jean II care-l mosteneste si care este mostenit, la rindul lui, de Carol V cel Intelept.(1337 - 1380)
Acesta s-a casatorit cu o printesa de Bourbon.
     Trebuie mentionat aici ca în regulamentele succesorale franceze din 1316, 1322 si 1328 nu se face nicaieri aluzie la faimoasa lege salica, mentionata abia în 1358 de juristul si cronicarul Richard Lescot.
Interpretarea legii salice în sensul imposibilitatii femeilor de a domni si de a putea transmite acest drept a fost facuta abia în 1416 de Jean de Montreuil în „Traité contre les Anglais”, iar în 1464, Legea succesiunii la tron prevedea atât aceste principii cât si faptul ca pe tronul Frantei nu poate urca un strain.
Prin aceste acte, capetienii au reusit sa pastreze Coroana, cu pretul unui razboi de 100 de ani, în care Anglia va fi înfrânta pierzând imperiul angevin.
Din nou aparentele însala: faptul ca regii francezi ai Angliei, urmasi ai lui Wilhelm Cuceritorul, nu au devenit si regi ai Frantei s-a dovedit a fi un fapt pozitiv pentru Anglia, care altfel s-ar fi vazut abandonata de propriul monarh, care, probabil, ar fi ales ca resedinta mult mai bogatul si mai puternicul regat francez.
Anglia ar fi devenit o simpla anexa a Coroanei franceze, cu toate consecintele politice si economice care ar fi decurs de aici, conform punctului de vedere dezvoltat de eminentul om de cultura francez André Maurois.
Englezii nici azi n-au inteles cui datoreaza situatia lor, sau daca au inteles le-a exacerbat frustrarea.
     De-a lungul secolelor, Capetienii s-au raspândit în întreaga Europa, conducând de la regate la simple domenii.
Asadar, coroana franceza a trecut de la Casa de Capet dupa moartea lui Carol al IV-lea, la Filip al VI-lea al Frantei din Casa de Valois, o ramura cadet a dinastiei Capetiene:
apoi la Ludovic al XII-lea de Valois-Orleans, o ramura cadet a Casei de Valois,
apoi la Francisc de Angouleme (care a devenit Francisc I), facând parte dintr-o linie cadet a casei Valois-Orleans,
apoi la Henric de Navarre (viitorul Henric al IV-lea al Frantei), din Casa de Bourbon, o linie cadet a Dinastiei Capetiene.
Aceasta nu a afectat monarhiile ce nu se aflau sub aceasta lege cum ar fi Portugalia, Spania, Navarra si alte mici ducate si comitate. Prin urmare, multe familii regale apar si dispar în succesiunea franceza sau devin ramuri cadet prin casatorie.
Casa de Burgundia (1032-1361)
Casa Alfonsine de Burgundia (1109–1383)
Casa de Vermandois (1085–1212)
Casa de Dreux (1137–1345)
Ducii de Britania (1213–1341)
Montfort (1322–1488)
Casa de Courtenay (1150-1727) - Împaratii Latini ai Constantinopolului (1217–1283)
Casa de Artois (1237–1472)
Batrâna Casa de Valois (initial a condus Casa de Sicilia, apoi de Napoli, a devenit casa regala a Ungariei) (1247–1382)
Casa de Bourbon (1268–1503)care are 15 ramuri
     Carol IV cel Frumos a fost ultimul rege francez din Dinastia Capetiana, care a murit fara a lasa un succesor. Astfel, la tronul Frantei accede urmatoarea dinastie - Dinastia Valois (1328-1589) prin Filip al VI-lea.
Astfel, în timpul bataliei de la Poities (1356), regele Ioan al II-lea cel Bun (1350-1364) este facut prizonier de Printul Negru, mostenitorul tronului Angliei, astfel ca este necesara instituirea celei de-a doua regente din istoria Frantei.
În 1380 urca pe tron Carol al VI-lea (1380-1423), pe care istoria îl va retine sub numele de Carol cel Nebun. Din 1392, regele începe sa aiba accese de nebunie (caz unic în istoria Frantei), astfel ca se instituie o alta Regenta, însa, conform dreptului medieval francez, regele nu poate fi înlocuit, nici macar atunci când este incapabil sa conduca. Pe 21 mai 1420, în calitate de Regenta, sotia regelui Frantei, Isabeau de Bavaria, semneaza Tratatul de la Troyes, prin care îsi reneaga propriul fiu, pe Delfinul Carol, recunoscându-l pe Henric al V-lea al Angliei, drept mostenitor al Coroanei franceze.
Henric al V-lea se casatorise cu Catherine de Franta, fiica cea mare a regelui Carol al VI-lea, astfel ca, la moartea „bietului rege nebun”, în 1423, Henric al V-lea „Plantagenetul” se încoroneaza rege al Frantei la Nôtre-Dame de Paris.
Din punct de vedere juridic, acest act este nul, deoarece încalca regulamentele succesorale franceze din 1322 si 1328, cât si legea salica devenita izvor formal de drept în materie succesorala în secolul anterior. Aceasta stare de fapt a încetat în 1429, când Carol de Valois, rege neîncoronat al Frantei, a devenit Carol al VII-lea (1422-1461) fiind încoronat la Reims.
În anul 1453, englezii sunt în fine învinsi si alungati din Franta pentru totdeauna, pierzând întregul imperiu angevin pe care Plantagenetii l-au construit timp de trei secole.
     Desi situatia interna a Frantei intra oarecum în normalitate, violentele postbelice sunt numeroase: dueluri justitiare, violuri, crime. Trebuie sa observam ca în Franta secolului XV înca se mai aplicau aceste dueluri judiciare, în cazurile în care nu se putea dovedi vinovatia sau nevinovatia acuzatului (principiul prezumtiei de nevinovatie nu functiona în dreptul medieval francez). Astfel, se organiza, sub patronajul seniorului local o lupta între acuzat si acuzator, iar învingatorul era considerat ca având dreptate. Acest procedeu primitiv de stabilire a adevarului (de origine germanica), accesibil numai nobililor, era numit l’ordalie sau le Jugement de Dieu.
     În 1498 se întâmpla din nou ca un rege al Frantei sa moara fara descendenti de sex masculin; este vorba de Carol al VIII-lea (1483-1498). Totusi Coroana ramâne în cadrul familiei, deoarece cea mai apropiata ruda a regelui defunct este tot un Valois: Ludovic, nepotul ducelui Ludovic I de Orléans (frate al lui Carol al VI-lea cel Nebun), acesta devenind Ludovic al XII-lea (1498-1515). Dar nici acest rege nu are fii, astfel ca trebuie din nou cautata cea mai apropiata ruda pe linie masculina. Acesta era Francisc, un alt nepot al lui Ludovic I de Orléans (deci Ludovic al XII-lea îi era unchi). Noul rege, încoronat în acelasi an, conform traditiei, este Francisc I al Frantei (1515-1547).
     La sfârsitul secolului al XV-lea, Franta cunoscuse o perioada de pace, anexând definitiv Bretania si ultima posesiune engleza, portul Calais.
Însa regele de numai 24 de ani al Frantei, Carol al VIII-lea reia pretentiile ancestrale asupra Neapolelui, începând un razboi pe care urmasii sai: Francisc I si fiul sau, Henric al II-lea (1547-1559) îl vor continua declansând un adevarat conflict european cu regele Spaniei, împarat al Germaniei, Carol Quintul.
Este o ilustrare clara a pretentiilor feudale istorice ale Frantei asupra Italiei, care dateaza, dupa cum am mai spus, de la imperiul carolingian. Tot de la Charlemagne, au mostenit regii francezi tendinta de a-si subordona papalitatea (a se vedea exemplul papalitatii de la Avignon).
Pe plan intern, puterea centrala devine tot mai puternica, pe fundalul întaririi monarhiei, pregatind terenul pentru absolutismul regal.
Foarte importanta este data de 10 august 1539, când Francisc I semneaza ordonanta elaborata de cancelarul Guillaume Poyet care, printre altele, impune limba franceza ca limba obligatorie pentru redactarea textelor oficiale.
Se impune în aceasta perioada personalitatea extraordinara a Caterinei de Medicis, sotia lui Henric al II-lea, cu care va avea patru fii, dintre care trei vor urca pe tron, si doua fiice, care vor fi sotii de suveran.
În 1559, Henric al II-lea moare la vârsta de 40 de ani, în urma unui turnir organizat în cinstea casatoriei dintre fiica sa cea mica, Elisabeta si regele Filip al II-lea al Spaniei.
Succesiunea se face din tata în fiu, de la Henric al II-lea la cel mai mare dintre fii sai.
Francisc al II-lea (1559-1560) avea însa sa moara dupa nici un an de domnie, fara a lasa mostenitori. În aceste conditii, cel de-al doilea fiu al lui Henric al II-lea, Carol, devine regele Frantei Carol al IX-lea (1560-1574), urmat de fratele sau mai mic, Henric al III-lea (1574-1589), din aceleasi motive succesorale.
În 1589, are loc un grav accident caruia i-a cazut victima Henric al III-lea, caruia sotia sa, Luiza de Lorena, nu i-a putut darui un fiu.
     Se încheie astfel un nou capitol din istoria dinastiei capetienilor, încheindu-se practic epoca razboaielor religioase, soldate cu masacrele de la Wassy (1562), noaptea Sfântului Bartolomeu si nenumarate alte atrocitati, instigate chiar de mama ultimilor trei regi, autoritara si ultracatolica Caterina de Medicis si de unul dintre cei mai puternici nobili ai vremii, ducele Francisc de Guise.