Istoria unui popor de mosi de Cristina Antonovici publicat la 15.10.2011
Istoria unui popor de mosi
     Un scurt istoric al populatiilor de-a lungul timpului ne va arata modul în care s-au perpetuat populatiile peste tot, în toata lumea, cum au avut loc schimbarile spirituale sau dimpotriva, cum si unde au ramas ele nemodificate de-a lungul timpului.
De cele mai multe ori, populatiile s-au amestecat: în urma migratiilor, razboaielor, ocupatiilor (meseriilor) itinerante – care au modificat mereu harta populatiilor lumii.
La începuturi, un popor era format din întrupari ale unor spirite de aceeasi evolutie – sau evolutii asemanatoare – în care echilibrele erau pastrate prin intermediul unor ajutatori de grup spiritual cu multa evolutie, cu multa experienta, cu întelegere, altruism si putere de sacrificiu.
De-a lungul timpului, prin adaptarea si obisnuirea spiritelor: si cu noile conditii de trai, si cu modificarile rapide sociale si planetare (climatice, impactul radiatiilor cosmice asupra pamânturilor si apelor), intrarile la întrupare nu au mai cuprins doar spirite din cadrul grupului propriu de evolutie sau ajutatori apropiati spiritual de grup.
Un numar restrâns de membri ai poporului – ai fiecarui popor în parte – a devenit „ofertant” de întrupare pentru spirite din alt grup spiritual, cu alta evolutie.
Dar toate având sarcini spirituale comune de destin.
Astfel s-au creat întotdeauna, în cadrul fiecarui popor, grupuri de indivizi reprezentând spirite venite la învatatura de obisnuire în relationarea cu alte grupuri spirituale.
Asemenea grupulete de spirite straine au fost la început mici, dar compacte.
Dupa un timp în care toate spiritele s-au acomodat cu astfel de schimbari spirituale, grupul strainilor s-a modificat si el, cuprinzând sub-grupuri de evolutii diferite.
Diferentele au aparut însa nu numai între grupuri populationale de evolutii mult diferite, ci si sub forma manifestarii diferita la un nivel aproximativ egal de evolutie. Si astfel spiritele s-au obisnuit sa se accepte unele pe altele: la început la nivele de vibratie planetara mai înalta, în ultima perioada dinainte de potop, apoi si la nivele de vibratie planetara joasa.
Cu toate acestea, au ramas unele grupuri populationale care nu numai ca s-au pastrat cu relativa (dar concreta) puritate coborâtoare din atlanti sau lemurieni (deci cu corpuri mostenite direct din vechime) – înafara de aceia pe care i-am numit „mosi” .
Iar acest lucru s-a petrecut nu neaparat ca urmare a vreunui fel special de puritate, de cumintenie, de lipsa de „pacate” – ci pentru ca asemenea grupuri spirituale s-au aflat, si se afla înca în greutate personala deosebita pe treapta sau pe sub-treapta proprie de evolutie.
Si, atunci când le este necesara o evolutie în vibratii asemenea celei pamântene, sunt ajutati sa o faca – dar sub protectie puternica si cu facilitati în functie de greutatile proprii de evolutie momentana.
Nu este vorba despre grupurile care chiar s-au crezut „speciale” de-a lungul istoriei, taind si spânzurând „ieri” si „azi” deopotriva (si vom vedea cândva care este si istoria de evolutie a acestor grupuri).
Este vorba despre grupuri nestiute – adica nebagate prea mult în seama de restul populatiilor, chiar daca ele au fost – si sunt – cunoscute chiar azi: grupuri pierdute în asezarile din muntii cei mai înalti, din regiuni relativ retrase din America de Sud, Africa, Arabia sau Asia.
În asemenea cazuri, întruparile s-au facut pe rând: grupul lor spiritual este destul de mare, dar în timp ce o parte dintre spirite sunt întrupate în corp de manifestare astral – altele sunt întrupate în corp de manifestare fizic. Fac cu schimbul întruparile, pentru capatare de experienta, ajutându-se permanent pentru a face fata greutatilor pe care le au de întâmpinat, pâna se obisnuiesc cu acestea atât de bine, încât nicicând nu le vor mai considera greutati ca atare.
Dar astfel de grupuri nu sunt multe si nu vor face obiectul discutiilor noastre prea mult, nici acum si nici în viitor.
     Sunt însa popoare care au fost ajutate sa pastreze oarecare puritate a corpurilor lor stravechi, desi au fost luate în primire, pe rând, de multe alte grupuri spirituale. Ele au trait astfel pe teritorii protejate si beneficiind de sisteme corporale puternice, pastrate nemodificate prin neamestec cu alte sisteme corporale, provenite din alte parti ale lumii.
În linii mari, poporul român face parte dintre acestea.

     Lumea de prin locurile în care traim acum stia bine în trecut ca era coborâtoare din cunoastere multa: multa si profunda. Dorea sa nu-si piarda puterea si rabdarea de a-si întelege profunzimile, dar nu se putea împotrivi devenirilor. Nici nu dorea acest lucru.
Omul era pe Pamânt ca sa învete sa faca lucruri care îi erau usoare, dar si lucruri care îi erau grele.
Venise pe Pamânt si se obisnuise mai întâi sa traiasca, adaptându-se tuturor celor de aici si primind mult ajutor sa înteleaga timpurile care îi vor veni în cale, sa le traiasca si sa le faca fata cu toata experienta pe care o acumulase pâna atunci.
Omul fusese maestru creator cu mintea sa si acum venise vremea sa creeze cu mâna sa. Fusese vazator mai cu seama cu mintea sa si acum trebuia sa se obisnuiasca sa vada lucrurile cu ochii sai. Fusese întotdeauna ascultator de glasul armoniilor universale, unde sunetele cerurilor si pamânturilor, tuturor vietatilor de pretutindeni îsi împleteau mereu simfoniile; aceleasi simfonii trebuiau acum cunoscute din miscarea – si nu din fiintarea lor.
Trebuia ca omul sa simta totul, sa traiasca cu toate, sa aiba grija de toate. Trebuia sa-si foloseasca experienta, asa cum era ea, si sa se lupte cu el însusi sa-si recupereze puterile si cunoasterile, dupa ce si le va pierde de tot si va ramâne doar cu impresia ca le-a avut cândva.
Daca Batrânii din vechime, care ramasesera printre oameni înca, îi învatau tot ceea ce se putea învata din cele uitate acum de oamenii obisnuiti, si ei, la rândul lor, trebuiau sa lase cunoasterea lor în lume – spre a ramâne sprijin, ajutor, atunci când timpurile aveau sa le ceara.
Batrânii – sau Mosii, cum mai erau numiti – îi învatau pe oameni si cum sa traiasca, si cum sa lase Mostenire ceea ce le ofereau ei lor, acum.
„Acum” era vremea aceea în care Mosii mai erau înca în lume, caci ei toti spuneau ca vor pleca, atunci când avea sa le vina si lor vremea.
Stiau bine unde vor pleca si mai stiau bine ca, de acolo unde vor pleca îi vor veghea pe oamenii ramasi în urma lor, pe oamenii ramasi în rândul „lumii”. Mosii erau stravechii coborâtori din vremurile pe care oamenii de rând nu si le mai aminteau exact, dar erau convinsi ca tot ceea ce le spuneau ei era adevarat: simteau cu tot sufletul lor, cu toata încredintarea lor acest lucru. Si daca erau încredintati ca asa stateau lucrurile, îsi ascultau sufletul si descopereau ca stiu sa faca multe lucruri pe care nu le învatasera clar de undeva, cu amanunte care nu erau cuprinse în vreo învatatura pe care o primisera de la maiastrii satului.

     Poporul pe care îl formam azi, numindu-ne români, a fost ajutat sa ramâna în acest fel mult timp, cu conditia ca spiritele care au folosit corpurile si pamânturile pe care au trait sa lupte pentru mentinerea libertatii în fata oricarui popor care a dorit sa se instaleze definitiv pe aceste pamânturi, intuindu-le ca fiind protejate.
Caci majoritatea spiritelor care fac evolutie de tip uman, în prezent pe Pamânt, sunt spirite care reactioneaza din greu la impulsuri de vibratie joasa si cauta intuitiv protectia pamânturilor, sau corpurilor, sau entitatilor ajutatoare ele nu se opresc din cautare, chiar daca nu constientizeaza nici acest lucru, si nici ceea ce au ajuns ele însesi, dupa multe întrupari: spirite foarte puternice, care nu mai au neaparata nevoie sa fuga la adapostul protectiilor, care nu au nevoie sa se zbata, si sa se bata pentru a ajunge sa traiasca bine undeva – oriunde. Care au ajuns sa poata trai confortabil chiar si acolo unde nu au putut trai niciodata înainte; dar numai pusi în fata unor evenimente deosebite ajung sa-si constientizeze puterile, pe care numai astfel si le descopera, rând pe rând.
Acesti evoluanti au vrut pamânturile noastre, secol dupa secol…
     Însa, înafara de sarcina mai sus-mentionata, populatiile spirituale care s-au perpetuat pe aceste locuri au mai avut o sarcina: aceea de a accepta (asa cum putine popoare în lume au putut sa-si asume o asemenea sarcina) un grup spiritual cu cea mai putina experienta în evolutie, la asemenea vibratii scazute si în conditii de o varietate uriasa (pentru ei) de spirite cu evolutii diferite, întrupate pe aceeasi planeta: sunt cei care, dupa etnia lor, îi numim tigani.
Pentru ei, ca spirite-copii ai celorlalte grupuri spirituale creative care evolueaza pe planeta, a fost nevoie de împletirea unor forte spirituale cu totul deosebite în acest „colt” de lume.
De aceea în aceste locuri s-au întrupat mereu spirite deosebit de puternice, iubitoare de libertate, care si-au asumat sarcina de a lupta pentru mentinerea lumii carpatice în limitele desfasurarii unor astfel de sarcini spirituale speciale.
Luptând pentru libertatea lor, ei au dat permanent exemplu de curaj în orice lupta pentru libertate. O stim asta.
Mai stim ca acceptam tiganii, asa cum pot fi ei ca spirite în acest moment evolutiv. Vor mai sta putin timp pe Pamânt, dupa care se vor întoarce acasa la ei, undeva la un nivel de vibratie optim pentru desfasurarea celor pe care le-au învatat aici – multi dintre ei chiar în mijlocul nostru, al românilor.
Iubiti-i, chiar daca nimeni nu v-a spus-o vreodata în mod explicit!!! Certati-i daca o merita, dar fara ura, fara dispret, fara asprime, chiar daca cu fermitate, în care însa sa se citeasca („simta”) bunatatea dvs. Nu-i cocolositi – dar nici nu-i dispretuiti. Nu-i mai blestemati!! Si noi am fost la fel, cândva în evolutiile noastre, si alti ajutatori puternici, rabdatori, ne-au ajutat, si ne-au iubit, si ne-au învatat cum sa o facem si noi, la rândul nostru, în eternitatea evolutiilor noastre !!!
Numai procedând asa ne vom finaliza, cu bucuria împlinirilor, evolutiile noastre aici: noi, cei care traim acum în România.
Însa atentie!! Este necesar ca astfel de lucruri sa fie luate în consideratie de catre orice om, din orice popor, care se confrunta cu astfel de populatii spirituale.
     Stramosii nostri au fost drumeti, nu pentru ca asa s-ar fi format poporul român, înafara muntilor Carpati, coborând de la munti – în vai, ci pentru ca drumurile erau pentru ei întretinerea relatiilor între comunitati.
De aceea nu este de mirare ca toate pamânturile strabatute de ei poarta urma solitudinii calatorului în drumurile sale. În aceasta solitudine, a omului singur cu muntele (caci coborârea în vai este de data relativ recenta) cei care au trait în munti si-au cioplit tovarasi de existenta în preajma lor, mai ales în vremurile în care populatiile s-au retras de tot din preajma drumurilor pe care veneau grupurile de migratori: venind din alte zari – mergând catre alte zari, mai departe. Iar aceasta s-a petrecut într-o prima faza, la sfârsitul mileniului III î.Ch. si prima parte a mileniului II î.Ch.
Retrasi din calea migratorilor, a caror dorinta era de a merge tot mai departe, pâna acolo unde doar oceanul i-a oprit, populatiile care mai târziu au fost numite traci, geti, daci, s-au retras aproape complet în munti, în locuri deja amenajate din timp, sub protectia si cu învataturile mosilor.
Nu numai locuri ale mosilor locali – caci acestia erau în permanenta desfasurare de ajutor oferit altor mosi si primit de la altii.
Asemenea celor de aici, pe tot tronsonul de circulatie euro-asiatic: din nordul Chinei de azi, partea centrala a Rusiei, prin nordul României, centrul Europei pâna la Oceanul Atlantic, populatiile au primit ajutor în retragere de la mosii si învatatorii sustinuti de ei.
Mosii au format o retea de calatori pretutindeni înafara acestui Culoar Nordic – si îl vom numi asa, spre deosebire de Culoarul Sudic, care se va forma în mileniul I î.Ch., în sudul Europei.
Dar nu migratiile ne intereseaza pe noi aici. Ceea ce ne intereseaza acum este sa întelegem viata care se desfasura în muntii nostri, acolo unde getii (sau ghetii, cum îsi spuneau ei) traiau linistiti, indiferent de cele care se desfasurau în vai, în sesurile de la poalele muntilor.
Chiar daca au trecut milenii peste urmele lor, astfel de urme exista si azi, chiar daca ele se degradeaza mereu, de la un an la altul. Înca le mai putem vedea.
Ceea ce este astfel lasat sa existe, pentru generatiile care le-au urmat fauritorilor, a fost ca vor rezista pâna ce lumea va deveni cunoscatoare a lucrurilor care au existat cândva, acceptându-le astfel în viata ei.

     Retragerile în munti s-au petrecut, asa cum spuneam, în locuri pregatite dinainte pentru desfasurarea normala a oricarei asezari de oameni gospodari.
Daca spuneam ca locurile acestea au fost protejate, trebuie sa privim aceste protectii din mai multe puncte de vedere, dupa îndelungata si profunda experienta a oamenilor de pe întreg Pamântul, din acele timpuri: caci oamenii nu necesitau acel tip de protectii pe care îl cunoastem azi la modul general – sa nu fie omorâti, sa nu ramâna fara mijloace de subzistenta. Oamenii stiau bine sa se apere, stiau bine sa-si asigure cele necesare traiului în orice conditii.
Protectiile primite de ei se refereau la alte feluri de ajutoare, desfasurate începând cu mult timp înainte de venirea migratorilor. Li s-au ales locurile optime de amenajare a noilor asezari si s-au realizat, prin lucrarea subtila si constanta a mosilor, protectii ale animalelor locului.
Oamenii ar fi putut sa le faca, în linii mari, daca nu ar fi fost nevoiti sa se pregateasca din timp pentru o economie în deplasare.
Getii nu au costruit societati impunatoare si nici nu au avut sarcini de pastrare si transmitere generatiilor urmatoare a unei mosteniri diferite de aceea a învataturilor pentru sustinerea vietii curente. Au cunoscut energetica locurilor si au punctat un minimum de amenajari, care sa valorifice o astfel de energetica si sa ajute la desfasurarea activitatilor omenesti normale pentru orice membru al asezarilor, fara deosebire de rang social.
Singura deosebire a constat întotdeauna în cumulul de sarcini de desfasurat pentru coordonatorii de societati, de învataturi si de meserii – conducatorii pe domenii de activitate asumându-si sarcinile cele mai multe si de importanta cea mai mare, dupa puterea spirituala recunoscuta în mod subtil de ei însisi si de coordonatorii spirituali înaltati – Mosii poporului.

     Dar sa revenim: vietuitoarele marunte pot convietui cu omul, dar nu si cele mari, în special mamiferele mari, care traiesc strâns legate de mentalul si emotionalul uman.
Aceasta înseamna nu neaparat ca mamiferele vor încerca sa faca ceea ce fac oamenii, ci se leaga de faptul ca activitatea diversificata a oamenilor se reflecta în mentalul si emotionalul lor ca un stres, ca o tulburare neînteleasa, nelegata de mijloacele lor cunoscute de trai.
De aceea, mai ales în vârfurile ritmurilor normale biologice ale fiecarei specii în parte, mamiferele si oamenii se pot influenta reciproc, si nu întotdeauna acest lucru le este bun pentru desfasurarea vietii lor.
Oamenii se pot preocupa, cu rabdare, unii cu altii, pentru a-si depasi tulburarile, însa mamiferele nu. Tocmai de aceea, din timp, mosii au calatorit primii în tinuturile unde aveau sa se retraga oamenii, creând – cu blândetea si puterea lor de convingere mentala asupra vietuitoarelor pamânturilor – retragerea marilor mamifere în padurile din muntii învecinati. Munti pe care oamenii, în acele vremuri, au fost încredintati prin lucrarea calatorilor si învatatorilor sa nu-i circule, pentru a nu perturba viata normala a animalelor stramutate astfel, de-a lungul unor mari perioade de timp. Cele putine care au ramas nu au fost influentate de oameni, nu au fost vânate, nu au fost deranjate de oamenii retrasi; dimpotriva, au fost ajutate ori de câte ori a fost nevoie.
Hrana lor era formata din vietati marunte, peste pescuit în drum, pe lânga fructele si radacinile comestibile ale pamânturilor. Toate acestea le gaseau din belsug în drumurile lor, astfel încât la asezarea lor au practicat, dupa obisnuintele lor anterioare, agricultura si cresterea vitelor domesticite, în timp ce biosistemul din locurile strabatute a fost protejat la maximum posibil.
Asadar, aceasta actiune de protectie a animalelor s-a derulat într-un dublu sens: în locurile de strabatere a migratorilor si în locurile de retragere a populatiilor locale. Toate locurile intra-carpatice erau locuite, astfel încât populatiile stramutate din nordul Carpatilor – catre Carpatii Orientali mai ales, au fost ajutate de catre locuitorii din podisul Transilvaniei (asa cum îl numim azi).
Mai târziu, când s-au derulat operatiuni asemanatoare în sudul Carpatilor Meridionali si chiar în sudul Dunarii (Istrului) – populatiile din Carpatii Sudici si Subcarpati au ajutat la retragerea populatiilor în muntii locali.

     Deocamdata discutam despre primele migratii, despre vremurile primelor retrageri; oamenii erau mult mai apropiati de viata pasnica, fara griji, fara razboaie sau conflicte puternice, adica asa cum se desfasurase ea aici, întotdeauna, dinainte de potop.
Este perioada din care au ramas cele mai multe vestigii, chiar daca, acolo unde au mai ramas asemenea urme, se crede ca ele provin din perioade mult mai apropiate de contemporan.
Locurile acestea au fost ocupate mult timp dupa primele folosiri si înca mai sunt destule locuri care par a fi salbatice, naturale – dar ele sunt modelari ale oamenilor care au trait mult timp în asemenea locuri, înainte de a reveni în locurile din vai sau de la sesuri.
De altfel, vom vedea ca, în multe parti din tara, ei au lasat în mod intentionat locurile sa se salbaticeasca, pentru ca nimeni sa nu le foloseasca în interese care sa contravina locului.
Doar acolo unde a fost necesar s-au pastrat locuri de tihna pentru calatorii special antrenati dupa cunoasteri stravechi, locuri care au fost cunoscute de oameni întotdeauna, si mai sunt si azi, chiar daca rareori un muntean doreste, simte ca poate sta de vorba, cu încredere, cu oamenii pe care îi întâlneste în drum.
     În toata perioada în care s-au scurs catre Vest valuri de migratori, sub ocrotirea atenta a mosilor celti (care nu au fost întotdeauna cei pe care azi îi numim „druizi” – adica partea cunoscuta a învatatorilor celti, asemenea celor din rândurile getilor), populatiile getice au salasluit în asezarile lor fara sa fie simtiti înafara, ferindu-se de straini, ferindu-si viata de influentele lor de multe ori agresive, razboinice sau numai impulsive. Toate obiceiurile au fost pastrate si dezvoltate, sub atenta îndrumare a mosilor, a învatatorilor si a calatorilor; numarul învatatorilor si calatorilor instruiti de catre mosi s-a marit, pe masura ce oamenii s-au obisnuit sa primeasca din ce în ce mai multa învatatura.
Aveau nevoie de învatatura noua, în conformitate cu vremurile care se schimbau.
Departe de a fi rupti de realitatile lumii de care apartineau, numerosi calatori circulau între diverse locuri din Europa mai ales, tinând relatii strânse între populatiile autohtone stravechi, vecinii si prietenii lor dinaintea venirii migratorilor.
Dintre acestia, multi calatoreau si în tarile mediteraneene, în Grecia (vechea Elada), în Arabia, Egipt – dar si în locuri nestiute – sau prea putin stiute de Popoarele Marii, dintre care cunoastem azi mai cu seama fenicienii.
Calatorii geti circulau catre Atlantic, si chiar mai departe de tarmurile Atlanticului, ducând si aducând meserii si cunoasterile lumii retrase, pe trasee discrete, protejate, sub atenta îndrumare a mosilor pamânturilor de pretutindeni.
Era nevoie de astfel de cunoasteri, de astfel de legaturi, chiar daca fiecare popor avea obiceiurile si învataturile proprii.
Învataturile comune le erau necesare în primul rând pentru formarea unui front comun, pentru vremurile care se dezvoltau catre razboi, catre agresiune.
     Popoarele din lumea deschisa se adaptau din ce în ce mai bine vietii lor, capatau experienta si intrau în curiozitati si dorinte mai mult sau mai putin legitime: de expansiune si de aparare.
Lumea retrasilor se împutina în Europa, iar populatiile stiau ca venea vremea luptelor, chiar daca migratorii pareau la început a se aseza linistiti în drumurile lor.
Mosii stiau bine ca se atrageau unii pe altii, ca erau spirite venite în valuri sa învete de la cei cu experienta mai multa, care le pregatisera de mult vietile: dupa vrerile tuturor împreuna, planificate înainte de timpurile acestea din urma.
     Înca nu venise însa vremea retragerii mosilor, dar ei pregateau lumea de plecarea din mijlocul lor.
Învatau populatiile sa se cunoasca unele pe altele, sa se ajute, sa-si transmita cunoasterile, sa se bazeze unele pe altele.
Învatau sa aibe încredere în cei care veneaula ei în calitate de calatori trimisi de alti mosi, chiar si din mijlocul populatiilor deschise; iar multi calatori retrasi se amestecau printre comerciantii, calatorii cu meserie, cu treburi pe drumurile Sudului mai ales.
Aduceau cunoasteri si vorbeau despre cunoasterile celor întâlniti în cale.
Învatau sa faca arme si sa foloseasca arme, chiar daca mosii nu-i obisnuisera cu asa ceva.
Învatau însa sa se apere, nicidecum sa se organizeze spre atac.
Învatau obiceiurile de scris si de citit ale sudicilor si faceau comparatii cu cele cunoscute de ei.
Nu aveau voie sa divulge secretele celor de la miazanoapte, de aceea calatorii mosilor erau oameni puternici, sensibili si foarte perceptivi, putând sa treaca usor de la folosirea puterilor lor ascunse – la folosirea obisnuintelor oamenilor nestiutori de la miazazi.

     Copiii nu mai erau învatati, în schimb, sa vada cele nevazute si sa simta alte lucruri decât cele ce erau folosite în lume.
Învatatorii puneau accent pe mestesug, iar maiastrii ajutau cu cunoasterea lor neschimbata ori de câte ori era nevoie.
Lumea se schimba, dar nu mult si nu mai departe de obisnuintele ei curate, dar vechi. Îsi folosea cunoasterea, fara însa sa se mai concentreze pe lucruri care nu mai erau luate în seama în lume.
Mosii nu mai interveneau în cunoastere sau în aplicarea ei, dar tineau cont de faptul ca oamenii trebuie ajutati pentru a face o noua trecere: de la perioada cunoasterii tuturor celor existente – la perioada folosirii numai a celor care le veneau în fata.
Erau oameni care puneau întrebari: acestora mosii raspundeau fara ocolisuri, ca pe vremuri. Celor care nu puneau întrebari, nu li se cerea sa puna. Lumea mergea astfel numai dupa simtirea ei.
De multe ori erau oameni care dispareau, dar nimeni nu punea întrebari multe. Înca se mai stia în lumea lor despre învatatori si calatori, iar familiile nu mai sperau sa-si vada vreodata plecatii din mijlocul lor – în lume.
Uneori ei însa treceau prin locurile natale si îsi împartaseau amintirile, experientele, învatând în continuare unii de la altii, daca le era dat sa fie asa.

     Viata mergea multumitoare mai departe, fara însa ca lumea sa spere în continuarea ei dupa vechile principii.
Mosii le spusesera cândva, si ei tineau bine minte ca, atunci când vremurile lor linistite se vor sfârsi, aveau sa fie puternici, sa faca fata la orice schimbare. Sa nu le fie teama, sa-si doreasca sa vada vremurile schimbate, si sa se creada în stare, în putere sa duca orice greutate a lor.
Si oamenii vedeau ca sunt priceputi, iar calatorii veneau din lume sa le spuna acelasi lucru: în lume, numai cei care erau asemenea lor erau cei mai priceputi, stiau cel mai mult si traiau cel mai cuminte si frumos. Ceilalti, oricât de mari lucruri faceau, nu erau facute cu priceperea si îngrijirile pe care oamenii din miazanoapte le puneau în orice lucru si în orice pas facut de ei, oriunde.
Acolo, departe, lumea nu era fericita, nici nu cunostea bucuria pe care o aveau ei: nu cânta libera, nu dansa, nu era sanatoasa la trup, la suflet si la minte.
Lumea aceea era altfel si, daca aveau sa ajunga si ei vreodata asa – era trist: dar ei stiau ca vor fi în stare sa duca greul unor asemenea timpuri. Iar învatatorii le spuneau ca niciodata ei, oamenii de la miazanoapte, nu aveau sa traiasca viata oamenilor de la miazazi, caci aceia nu aveau mostenirea de viata buna pe care o aveau ei…
Oricând oamenii de la miazanoapte vor sti sa puna în fata ceea ce îsi transmiteau ei, aici, de buna voie, cu multa îngrijire si precizie, de la o generatie la alta. Aceasta mostenire era cel mai important lucru din viata lor.
http://www.bucuria-cunoasterii.ro